Nikos Kazantzakis (1883-1957) este si azi cel mai cunoscut autor din literatura neogreaca. Tradus inca din timpul vietii pe toate meridianele, e mereu reeditat in peste o suta de tari. La noi - conform Elenei Lazar, eminenta traducatoare si specialista in neoelenistica, semnatara a unor lucrari de referinta preluate si in Grecia - Kazantzakis ocupa primul loc in bibliografia traducerilor din literatura neogreaca, cu mai multe editii si versiuni din fiecare titlu, realizate de traducatori diferiti. Bineinteles, cand spunem numele lui, ne gandim in primul rand la Zorba grecul. Titlul romanului publicat in 1946 este Viata si peripetiile lui Alexis Zorba, dar el a fost acoperit in memoria populara de cel al adaptarii cinematografice realizate in 1964 de Mihalis Kakoyannis, cu Anthony Quinn, Alan Bates si Irene Papas, film imprimat in cinemateca personala a fiecaruia din cei ce l-au vazut in aproape 50 de ani. Biografia poetului, prozatorului si dramaturgului Kazantzakis ni-l releva ca pe un personaj sfasiat intre dorinta "de a gasi un sens spiritual vietii si a-l exprima in limbaj artistic" si sentimentul ca arta nu-i poate satisface totusi nevoia de actiune concreta. Aceste pulsiuni ireductibile l-au pus mereu in conflict cu autoritatile politice si religioase care nu-i admiteau nici angajarea ideologica de stanga, nici felul de a vedea crestinismul ca o asceza spre suprema libertate. Vizionarul idealist a fost dezamagit rau si de comunismul real, asa cum l-a vazut in celebra calatorie cu Panait Istrati in URSS si de rigiditatea religiei institutionalizate, care cerea obedienta neconditionata. Mesianicul disperat a calatorit enorm, plimbandu-si angoasele prin lume si intelegand ca numai creatia literara poate fi campul lui de lupta, singurul mod in care isi poate depasi nihilismul si exprima infruntarea dramatica a omului cu lumea si cu sine insusi, aventurile spirituale in cautarea binelui, adevarului, libertatii. Acestea sunt temele prolificei sale opere, cu precadere ale romanelor construite in jurul unor personaje de exceptie. Dupa 60 de ani si deja celebru, Kazantzakis este primul care are indrazneala sa romanteze Evangheliile, sa-si imagineze, retraindu-le in scris cu empatie si iubire, viata si patimile lui Hristos, in dualitatea lui de om si Dumnezeu intrupat. Indrazneala atat de socanta in anii '50, incat Vaticanul pune Ultima ispita a lui Hristos in "Indexul cartilor interzise", iar Biserica Ortodoxa din Grecia vrea initial sa-l afuriseasca pe autor, dar apoi se multumeste doar sa ceara credinciosilor sa nu-l citeasca, fiindca "le-ar invenina sufletele in chip nebanuit prin farmecul artei". Fireste, efectul e contrar: romanul e tradus si circula in multe tari, cu tiraje iute epuizate si numeroase reeditari, se fac dupa el trei adaptari pentru teatru si o ecranizare, semnata de Martin Scorsese in 1988. In timp, si teologii isi dau seama ca profunda religiozitate a lui Kazantzakis nu poate fi pusa la indoiala, romanul e scos de la index (minunatul Papa Ioan Paul al II-lea chiar cere intr-un fel iertare pentru interdictie), iar azi cartile lui Kazantzakis Hristos rastignit din nou si Ultima ispita a lui Hristos sunt studiate in facultatile de teologie. (Nu mai spun ca, pe directia inaugurata de aceste romane, ca niste cronici ale destinului asumat de Mantuitor, vor merge apoi mai multi scriitori si cineasti, de calibre si cu intentii diferite, unele abuziv comerciale.) In prologul de la Ultima ispita, Kazantzakis marturiseste ca tema aleasa l-a dominat launtric toata viata, ca lupta nemiloasa dintre duh si trup ii e o preocupare intima permanenta. El a vazut in Scripturi aceasta lupta de fiecare clipa a lui Hristos pentru trans-substantierea trupului in duh, ca victorie asupra lui insusi si urcus. De aceea romancierul isi inchipuie ca in varful Golgotei, pe cruce, Rastignitul are fulgerator o ultima confruntare cu Ispita: ce-ar fi fost viata lui daca ar fi ales drumul omului obisnuit si n-ar fi dorit cu ardoare sa mantuiasca lumea. Insa tentatia lucrurilor comune e respinsa, Mantuitorul isi face datoria incredintata de Tatal sau pana la capat, sfintind suferinta si invingand moartea. Frumoasa traducere - prima integrala - a lui Ion Diaconescu (ale carui note si postfata dovedesc un carturar avizat) si faptul ca editia e redactata chiar de Elena Lazar fac din banderola pe care scrie EVENIMENT pusa pe coperta un adevar. Nu pot decat sa va indemn sa constatati.