Ada Condeescu - "Sunt un om cu o uriasa bucurie de a trai. Pur si simplu"

- La doar 22 de ani, este una dintre stelele filmului romanesc -

Intalniri de gradul trei

- Cand vorbesti la telefon prima oara cu cineva, vocea este un mesager important. Ea poate sa inchida sau sa deschida usi. Convorbirea cu tine m-a impresionat foarte mult. Pe langa o sonoritate placuta si calma, vocea ta exprima disponibilitate si educatie. Gresesc?

- Da, si eu cred ca vocea e foarte importanta. Cred ca te poti chiar indragosti de un om, datorita vocii, fara sa apuci sa-l vezi in carne si oase. Mie nu mi s-a intamplat, dar am aceasta convingere. Pentru mine, vocea e importanta si prin prisma meseriei. Am devenit constienta de asta prin anul II de facultate,dar nu am avut mult de muncit in sensul asta, fiindca am norocul sa fiu inzestrata cu o tonalitate mai joasa, ceea ce ma fereste si de situatiile acelea, destul de jenante, in care, din pricina emotiilor sau a enervarii, vocea iti "urca in cap", ti se pitigaiaza si te transformi in tata. Mie, cand sunt emotionata, incepe sa-mi tremure putin vocea, dar ma redresez destul de rapid. Insa si dincolo de meserie, vocea e importanta, in sensul ca e esential sa transmiti, prin intermediul ei, sentimentul ca esti un om demn de incredere. Mie mi s-a intamplat sa refuz intalniri profesionale pentru ca, datorita comunicarii telefonice - voce, dar si limbaj - persoanele respective nu mi-au inspirat incredere.

- Sa vedem, acum, cine se ascunde in spatele vocii acesteia calde si educate. Ce ar trebui sa stim, la o prima "auditie", despre tine?

- Eu consider ca un actor sau o persoana publica, in general, e mai bine sa lase oamenii sa-l descopere. Oricum, fiecare vede persoana din fata lui prin filtrul propriei personalitati, deci perspectivele nu sunt niciodata identice. Ce pot sa spun este, asadar, cum ma simt eu pe mine insami: ma simt un om senin, care asteapta foarte mult de la ceilalti. Astept sa-i vad pe oameni deschisi - si ma refer aici nu doar la cunostintele mele, ci si la cei printre care traiesc - si sa-i simt mai calzi. Constat, cu tristete, ca e foarte greu in ziua de azi sa mai oferi, dar si sa mai primesti caldura aceasta umana. Ceea ce probabil ca vine ca o consecinta a unei lipse de deschidere, a unei inchistari intr-o "carapace" indusa sau auto-impusa. Si pentru ca nu poti sa ceri ceva ce tu nu poti da, eu insami ma port in acest fel: sunt deschisa si calda. Ma atasez foarte repede de oameni, ceea ce consider ca e o calitate, desi uneori rezultatul poate fi dezamagitor si poate naste suferinta. Dar si aceste esecuri isi au valoarea lor, sunt experiente din care invat. Apoi, sunt un om cu o uriasa bucurie de a trai. Pur si simplu! Sigur ca si eu am momente cand mai pierd din energie, dar atunci imi impun sa ma scutur singura, ca bidiviul lui Fat Frumos din poveste, si sa revin pe fagasul cel bun. Mai ales ca, in meseria mea, e crucial sa ai echilibru psihic si emotional. Munca adevarata a unui actor este, in realitate, exact in perioadele cand nu lucreaza propriu-zis, in perioadele de asa-zisa pauza. Daca in perioadele astea te lasi pe tanjala, pierzi jumatate din "combustibil". Asa ca eu imi impun sa ma "intep" singura si sa ma tin mereu in priza. De pilda, in zilele mohorate, cand parca as sta inchisa in casa, sa lenevesc cu o carte, imi spun ca de citit pot sa citesc seara, si ma oblig sa ies o ora cu rolele sau sa merg o ora-doua la piscina. Ma mobilizez ca sa-mi recastig tonusul si fizic si psihic. Iar in rest... as vrea sa se stie despre mine ca actrita, sa fiu pretuita pentru ceea ce fac, dar nu pentru ca as fi devorata de vanitate, ci ca "rasplata" pentru munca mea de "transmitator".



Alice in Tara Minunilor

- Cum te-ai decis sa devii actrita?

- In mare masura, am fost impulsionata de mediul in care am crescut. Tatal meu, Alexandru Condeescu, a fost directorul Muzeului Literaturii Romane, vreme de 17 ani, iar mama este tot literata, asa ca eu am crescut intr-o lume populata cu scriitori, muzicieni, artisti plastici, dar si multi actori, prieteni ai parintilor mei. Ai mei ma luau cu ei la toate intalnirile si petrecerile la care erau invitati, iar eu stateam cuminte, ascultam discutiile lor si "absorbeam". Incet-incet, mi-am format aceasta personalitate artistica, desi suna mult prea pompos. (rade) Ideea e ca, atunci cand am decis sa dau la facultate, la actorie, stiam foarte bine, macar la nivel teoretic, ce inseamna succesul, ce inseamna esecul, ce inseamna sa gresesti si ce inseamna sa fii pe val sau sa nu fii pe val.Eram pregatita psihic. Pe de alta parte, insa, eu dintotdeauna am simtit ca asta e drumul meu. Nu a existat un moment punctual in care sa fi avut revelatia si sa zic: "Asta e! Vreau sa fiu actrita!". Drumul asta l-am simtit in mine de cand ma stiu. Probabil ca asta mi-e destinul. Dovada ca, inca de dinainte sa intru la facultate, avusesem deja doua "intalniri de gradul III" cu actoria.Cand eram in clasa a VI-a, am jucat in spectacolul "Povesti cu infante", in regia Ancai Maria Colteanu, cu care am mers si la festivalul "Atelier", de la Sfantu Gheorghe, pe o scena adevarata de teatru - mari emotii! - iar acolo am luat si premiul de debut. Vai, ce mandra am mai fost de mine! (rade) Apoi, un an mai tarziu, am jucat intr-o co-productie romano-franceza. Eram fiica unui comisar care o salveaza pe o tanara din mainile unor traficanti de droguri. Era o pelicula facuta de un important post de televiziune frantuzesc, asa ca am avut parte de o experienta profesionista. Am avut vreo patru zile de filmare, in care am simulat inclusiv un accident de masina la pasajul Muncii - cu sange, cu frane scrasnite... foarte spectaculos. Atunci tin minte ca m-am intors acasa la revarsatul zorilor. Chestiune care m-a facut sa ma simt foarte importanta, foarte mare - in sensul de matura! (rade)

- Ti-a confirmat Institutul de Teatru idealismul? Convingerea ca esti pe drumul cel bun?

- Ei, in visele mele de viitoare actrita, eram un fel de Alice in Tara Minunilor. Am pasit cu un urias idealism in facultate, cu entuziasm si cu o energie fantastica. Acolo insa au inceput sa apara oameni care imi spuneau ca, in realitate, lumea asta nu e chiar atat de... de basm. Si, cu toate ca initial am respins avertismentele lor, mi-am dat seama, fortat, ca aveau dreptate. Ca si lumea actorilor e la fel ca restul lumii. Adica e compusa din tot soiul de oameni, din tot felul de caractere si de capacitati, care, profesional, ridica uneori probleme: unii sunt altruisti, altii orgoliosi, unii sunt individualisti, altii empatici, unii generosi, altii invidiosi... Sigur, fiecare cu viata lui, doar ca meseria asta presupune, in egala masura, individualism, dar si spirit de echipa. Fiecare trebuie sa gaseasca in el resursele si modalitatile cu ajutorul carora sa straluceasca, dar daca lucrezi cu persoane mediocre, si tu esti tras in jos. Plus ca nu ai la ce sa te raportezi, nu esti impulsionat sa cauti si sa atingi excelenta si sfarsesti prin a balti in suc propriu.

- In filmul "Eu cand vreau sa fluier, fluier", in regia lui Florin Serban, interpretezi impecabil un rol greu, pentru varsta pe care o ai: 22 de ani. Ce ingrediente cuprinde succesul in cinema? Doar talent?

- Firescul, naturaletea reprezinta telul meu, ca actrita. Dar el nu poate fi atins numai prin talent. Aici intervine si felul in care te pregatesti sa iei un rol, oricare ar fi el, felul in care iti aduni uneltele tehnice si le asimilezi. Apoi reusita tine si de contextul profesional, de atmosfera de lucru, de cum te intelegi cu regizorul si cu partenerul. Ca toti ne-am dori ca pe platou sau pe scena sa fie consens deplin, dar, evident, asta nu e posibil mereu. Deocamdata, din fericire, mie nu mi s-a intamplat, nici in teatru si nici in film, sa nu fiu pe aceeasi lungime de unda cu cei cu care am lucrat. Poate si pentru ca, vorba ceea, "cine se-aseamana se-aduna"... Pe de alta parte, pe mine ma mai ajuta ceva: am un simt extrem de dezvoltat in ceea ce priveste firescul interpretarii. Intotdeauna simt cand e ceva fals in jocul meu, nu e nevoie sa mi-o spuna altcineva.Si-atunci, sigur ca ma auto-dojenesc. (rade) Si ma si corectez. In ceea ce priveste documentarea, si ea e importanta, dar tine de personaj. Sunt personaje, cum a fost Silviu, interpretat de George Pistereanu, in "Eu cand vreau sa fluier, fluier", pentru care el a trebuit sa mearga in inchisoare, sa discute cu detinutii, sa se familiarizeze cu atmosfera de acolo. Eu, pe de alta parte, in rolul meu de studenta la sociologie (Ana), am mers catre lumea asta, a studentilor de anul II, m-a interesat sa descopar ce si cum sunt ei. In cazul lui Veli, personajul meu din "Loverboy", cel mai proaspat film al lui Catalin Mitulescu, lucrurile au stat cu totul altfel. Veli e o fata de 16 ani, care traieste intr-un sat de langa Harsova, si care se indragosteste de Luca. O vreme, povestea e minunata: ea si Luca devin iubiti, Veli se muta la el... Totul bine si frumos. Numai ca Luca se dovedeste a fi un "loverboy", adica acel barbat care seduce fete, le face sa se indragosteasca de el, le manipuleaza, pana cand acestea devin dependente emotional de el, si apoi le plaseaza in retele de prostitutie. El nu e un peste, e doar nada, cel care le "innebuneste de cap". Cand am aflat ca voi juca in acest film, mi-am adus aminte de un interviu pe care il vazusem la televizor cu directoarea Centrului de Recuperare a Victimelor Traficului de Carne Vie. Am facut rost de el, l-am revazut, am luat legatura cu doamna directoare, am mers la dansa, i-am explicat despre ce este vorba si apoi, doua luni de zile, am batut drumul catre acest centru si am stat de vorba cu fetele de-acolo. Pentru ca, realmente, nu intelegeam acest mecanism psihologic: cum sa ajungi ca, din dragoste pentru un barbat, sa accepti, la cererea lui, sa te culci si cu alti barbati? Dupa doua luni de zile de discutii, presata de timp, la un moment dat am lasat pudoarea si discretia la o parte, intrand in dialoguri abrupte cu fetele, dar tot nu intelesesem cum venea treaba asta. Am inceput filmarile cu strangere de inima, fiindca, practic, mie imi lipsea tocmai miezul puzzle-ului. Ei, si-atunci s-a intamplat ceva magic: transpunandu-ma in personaj, "devenind Veli", am ajuns in punctul in care am zis din tot sufletul: "Da, pentru Luca, sunt in stare sa fac orice!". Adica, nu am mai perceput acel prag ca pe un sacrificiu, ci ca pe o forma de daruire. Vezi, in clipa in care am abandonat ratiunea si am inceput "sa gandesc" cu inima, totul s-a limpezit.

Dragoste cu praf de stele

- Intrebati despre scenele de dragoste pe care le interpreteaza, actorii raspund, in majoritate, ca ele tin exclusiv de tehnici actoricesti, de meserie. Este adevarat? Se poate mima atat de bine iubirea, fara nici un fel de scaparare interioara? Daca, de pilda, partenerul, ca om, ti-e nesuferit, poti sa mimezi dragostea folosind numai tehnica?

- Da, intr-o situatie din asta, esti nevoit sa apelezi la tehnica. Dar eu nu cred in actorul care joaca numai tehnic. Am vazut astfel de actori si n-am avut a le reprosa nimic, adica personajele erau facute corect, numai ca nu m-au emotionat deloc. In schimb, cand peste tehnica presari si putin "praf de stele", ceea ce inseamna nebunie, instinct si traire vie si sincera, atunci captezi cu-adevarat spectatorul, abia atunci ii cuceresti inima.A te folosi exclusiv de tehnica mi se pare o tradare, e un siretlic pe care il blamez. Pentru ca omul vine la teatru sau la film ca sa planga cu tine, ca sa se identifice cu tine, si tu ce-i dai? Un fals, niste lacrimi de crocodil, obtinute cu creion chimic de plans?

- Pana sa interpretezi rolul Anei, apucasei sa traiesti o iubire adevarata, o experienta care sa te ajute si-n film?

- Da, sigur, trecusem prin starile astea, trec in continuare prin ele si sper sa trec toata viata. Dar sa stii ca desi experienta personala conteaza foarte mult, ceea ce conteaza si mai mult este cum o gestionezi. Fiindca exista oameni care si din aceastaexperienta personala, ca sursa de emotii, fac o tradare. Sa-ti dau un exemplu: azi am spectacol si - Doamne fereste! - mi-a murit pisica. Ei, cand ajung pe scena, la momentul plansului, eu ma gandesc la pisica mea si dau drumul lacrimilor, iar publicul ramane cu impresia ca am fost extraordinara. Cand, in realitate, eu am jucat in fals. Eu cred ca experienta personala trebuie acumulata si pastrata in tine, tezaurizata cumva, apoi trebuie filtrata si abia ce trece prin sita e cinstit sa folosesti ca sursa de inspiratie. Intensitatea ei. Energia aceea benefica, care ramane in tine!

Mierea iubirii

- Ada, tu cum simti dragostea la cei 22 de ani ai tai? Se mai viseaza la varsta asta, in anul 2011, la o mare si nesfarsita iubire?

- Eu numai la asta visez! Am si trait inconjurata cu multa dragoste, din partea parintilor si a prietenilor, si ca atare, acesta este unicul si supremul reper: dragostea sincera, inocenta, altruista, dragostea adevarata, nu cea mimata, doar declarata. Eu imi doresc sa fiu cu un om pana la sfarsitul vietii, in deplina armonie si intelegere. Vreau o dragoste desavarsita, pe care s-o impartasesc in toata bucuria ei cu omul de langa mine, pana la sfarsitul sfarsitului. Nu ma vad deloc traind singura, pentru ca imi place la nebunie sa fiu indragostita. Fara dragoste, viata mea ar fi searbada, fada... Si sa stii ca nu doar eu vad lucrurile asa: am fosti colegi de scoala care viseaza la aceeasi implinire si, ca dovada, sunt implicati in relatii stabile de 5-7 ani. Cred ca inca mai exista aceasta puritate a sufletului si a inimii. Asa cum, din pacate, sunt si destule exemple de oameni care inteleg dragostea ca pe un bun de larg consum. Pe mine, oamenii astia ma sperie. Si imediat imi spun: "Doamne, ce bine ca nu sunt asa!".

- Atac la baioneta: cum arata Fat-Frumosul la care visezi? L-ai gasit deja? S-a speculat mult pe tema unei posibile idile intre tine si partenerul tau de film, George Pistereanu.

- Speculatii nefondate. In ceea ce-l priveste pe Fat-Frumos, nu stiu inca daca l-am gasit. Poate ca da, poate ca nu... (rade)

- Ce valori iti guverneaza viata?

- Dragostea, in primul rand. Legatura aceea dintre doi oameni, care e dincolo... de tot. Apoi si prietenia e foarte importanta pentru mine. Vine imediat dupa dragoste. Pretuiesc foarte mult si bucuria de a trai, echilibrul sufletesc si seninatatea care te ajuta sa inaintezi luminos prin viata. Eu pretuiesc aceste doua valori, poate si pentru ca vad in jurul meu, si mai ales in lumea actorilor, foarte multa incrancenare si foarte multe lucruri urate, uneori spuse, alteori doar gandite, dar, in orice caz, simtite. Apoi, nu in ultimul rand, o valoare imuabila a vietii mele o reprezinta familia: am avut noroc de niste parinti care au stiut sa-mi fie prieteni, care au stiut sa ma sprijine, sa ma faca sa ma simt ocrotita, dar fara sa ma sufoce sau sa ma ingradeasca, niste parinti care au stiut sa ma ghideze cu delicatete si subtilitate.

Setare pe pozitiv

- Ce mai inseamna viata ta in afara de actorie?

- Sunt pasionata de echitatie. Calaresc din clasa a V-a si sportul asta m-a ajutat foarte mult sa ma maturizez psihic si emotional, fiindca ai ca partener o faptura deosebita, un suflet adevarat. Caii sunt fiinte de exceptie, au sentimente, dorinte, si o personalitate proprie, pe care trebuie sa o respecti, dar, in acelasi timp, sa o si domini, cu intelegere, inteligenta si cu tandrete. Apoi imi place mult sa ma plimb prin Bucuresti, prin locuri pe unde n-am mai fost de mult sau pe unde n-am ajuns niciodata. Ma bucur sa dau, din cand in cand, o tura cu rolele... Apoi sunt foarte atrasa de fotografie. Mi se pare ca e o activitate care-mi pune mintea in miscare, dar care ma si relaxeaza. In rest, citesc, merg la expozitii de pictura si fotografie, ies cu cainele meu, Nanuk, un samoyed mare si alb, care luna aceasta implineste un an, imi fac aproape zilnic exercitiile de concentrare, care tin de meseria mea... Lucruri simple.

- Un epilog la discutia noastra: te simti bine in lumea in care traiesti?

- Da, ma simt bine in lumea in care traiesc si ma simt bine eu cu mine. Sunt multumita de ce-am reusit sa fac pana acum si de cum am reusit sa fac ce-am facut. Adica ma simt curata. In acelasi timp, simt ca am si o stea norocoasa, si asta imi da un soi de confort. Privesc foarte mult in viitor si foarte departe. Viata chiar merita traita, daca te "setezi" pe pozitiv. Cand ma trezesc "atacata" de lucruri negative, fie ele ganduri, priviri, vorbe ori gesturi, am capacitatea sa le matur destul de rapid. Sigur, nu ma refer aici la problemele serioase, legate de familie sau de cei dragi. In acelea fireste ca ma implic si ma dau peste cap sa le rezolv. Eu ma refer la intamplarile marunte, care chiar ar trebui sa treaca peste noi ca o ploaie de vara. Pe moment, poate ca si eu ma enervez, dar, curand, imi dau seama ca, vorba lui Kundera, "viata e in alta parte". Lumea si viata sunt chiar frumoase si, daca exista si parti neplacute, ele sunt menite sa ne ajute sa le vedem si mai bine pe cele placute. Eu asa cred...