Taine ale ortodoxiei - Sfinte femei imbracate in straie barbatesti

* Despre sfintele femei imbracate in haine barbatesti se spune ca numarul lor este anume ales ca sa repete in chip mistic cele zece fecioare din Evanghelie. Se mai spune ca, dincolo de orice incercare, acest numar a ramas neschimbat, Domnul randuind ca, atunci cand se savarsea una din femei, alta sa-i ia imediat locul *

Marile razboinice ale credintei

Nu le putem compara cu nimeni. Daca marii schimnici au ales postirea cea mai aspra, cat mai departe de ochii si admiratia oamenilor, sfintele femei imbracate in haine barbatesti au urmat o alta cale, infinit mai complicata si mai greu de inteles. Si-au schimbat straiele si firea. Si-au asprit chipul si vocea, transformandu-se in amazoane ale pustiei ascetice. Cele mai mari razboinice ale credintei.
Rar vei intalni suflete mai darze, de neclintit. Discrete, lipsite de aparare si alungate de peste tot, sfioase si fara de pacat, dar purtand cu sine povara unui adevar mereu ascuns de ochiilumii, sfintele in haine barbatesti au rabdat cele mai nebunesti acuze. Cuvioasa Calistena se ascunde intr-o cetate din Nicomedia, unde, luand infatisarea unui pelerin ratacitor, vindeca multa lume - inclusiv o fata beteaga de ochi, pe care parintii, drept multumire, insista cu amenintari si blesteme sa i-o dea de nevasta!Sfanta Maria (devenita Marin) e acuzata de gazda unde a innoptat o data ca i-a batjocorit fata si, drept urmare, cuvioasa se trezeste in brate cu un copil, de care va avea grija pana la moarte, cand se va si arata adevarul despre ea. Sfanta Eugenia (devenita monahul Eugen) starneste o mare iubire in inima Meletiei (o femeie extrem de bogata), care, fiind respinsa in avansurile ei necurate, o va acuza pe cuvioasa Eugenia de viol. Sfanta Apolinaria cea din Sinclit, fugind de tatal ei, Artemie, mare dregator al Romei in vremea lui Leon cel Mare, se calugareste si isi ia numele de Dorotei.Crescand in taria credintei, cuvioasa Apolinaria savarseste numeroase minuni si, fara sa fie recunoscuta, ajunge sa o vindece de chinurile unui duh rau chiar pe sora sa. Drept multumire, dregatorul Artemie (tatal Sfintei) se grabeste sa o acuze tocmai pe Apolinaria ca i-a necinstit fiica, ramasa grea cu nu se stie cine!
E mult absurd in vietile acestor sfinte. Destui oameni s-au grabit sa le condamne ca incalca rigorile firii si legile Vechiului Testament, dar putini au avut rabdarea sa cerceteze biografia acestor femei cu totul deosebite si sa afle ca niciodata ele nu si-au schimbat infatisarea decat din dragoste si jertfa crestina pentru aproapele. Ar fi aflat, de pilda, ca Sfanta Eufrosina se imbraca barbateste doar ca sa caute iertarea si mantuirea in locul tatalui ei, ucigas de crestini si inchinator la idoli. Ar fi aflat ca Sfanta Maria s-a calugarit in haine de monah doar ca sa nu-l paraseasca pe tatal ei, dornic sa-si traiasca ultimele zile de viata intr-o manastire, iar cuvioasa Atanasia a facut asemenea, din dorinta de a fi si pustnica, si sprijin sotului ei la batranete, dupa juramantul cununiei facut in fata lui Dumnezeu.



Minunata poveste de dragoste a Sfintei Atanasia pentru sotul ei, Andronic

Casatorita cu un bogat argintar, pe nume Andronic, Sfanta Atanasia nu uita niciodata sa-si imparta castigul in trei parti : o parte la saraci, o alta la impodobirea bisericii si cea mai mica dintre parti, nevoilor casei, multumind astfel Domnului pentru cei doi fii frumosi pe care ii avea. S-a intamplat insa ca, dupa 12 ani spornici si plini de pace, copiii lor sa moara brusc, in aceeasi zi, si asta a zguduit-o sufleteste pe Atanasia.Degeaba a incercat sotul ei, Andronic, sa o consoleze. Atanasia era cu totul distrusa si, din pricina nesomnului si nemancarii, slabise in asa hal, incat mai avea putin sa moara. Altceva decat sa planga nu putea sa faca, petrecand ziua intreaga la mormantul copiilor, cu multe lacrimi si suspine si, cine stie ce s-ar fi intamplat, daca nu i-ar fi aparut aievea in fata ochilor Sfantul Mucenic Iulian, care, in chip de calugar, a inceput sa o certe cu asprime ca nu-si lasa copiii in pace si ca, prin jalea ei, le tulbura odihna, cand ea ar fi trebuit sa se bucure ca baietii erau acum in ceruri, frumosi si curati ca niste ingeri.
Transformandu-si durerea in mahnire si mahnirea in bucurie, cei doi soti au inteles spusele Mucenicului Iulian si au hotarat sa-si imparta averea saracilor. Apoi, au pornit la drum, cu gand sa se calugareasca, fiecare in calea lui, dupa voia si planul Domnului. In cele din urma, Andronic va ramane langa marele duhovnic avva Daniil, iar cuvioasa Atanasia se va face monahie la manastirea Tavenisiotului. Dupa 12 ani, cand se parea ca cei doi soti uitasera unul de altul, Andronic va intalni un calugar misterios, cu fata vestejita si arsa de soare, ca un arap. Crezand ca are de-a face cu un oarece monah ratacitor si "nebun intru Hristos", s-a oferit sa-l insoteasca spre Locurile Sfinte, iar acolo, negasind decat o singura chilie libera, in manastirea ce se cheama Optsprezecunicul, i-a propus calugarului misterios sa locuiasca impreuna, cu juramant insa de a vietui in cea mai adanca tacere. Fara sa-si vorbeasca in vreun fel, cei doi s-au rugat lui Dumnezeu impreuna alti 12 ani. Apoi, intr-o zi, din ce in ce mai slabit trupeste, fratele de chilie (fratele ratacitor) a insistat sa-l cheme urgent pe avva Daniil pentru ultima Impartasanie si, vazandu-l, a inceput sa planga cu lacrimi mari si pline de durere. "De ce plangi? Se cade sa te bucuri ca o sa-l vezi in curand pe Hristos", a zis avva Daniil, care l-ar mai fi certat o vreme, daca monahul cel misterios nu i-ar fi marturisit ca, de fapt, nu e barbat, ci e chiar Atanasia; ca s-a ascuns in haine barbatesti sa-i fie aproape sotului drag, sa aiba grija de el si sa-l pazeasca mereu de lipsuri, de rautati si ispite.

"Fa, Doamne, din trupul meu biserica si din parul meu, copaci"

Multe ar fi de povestit despre Sfintele imbracate in chip de barbat. Femei evlavioase si neclintite. Femei puternice, in chiar slabiciunile lor. Diamante ascunse in moliciuni de porfira. Rugatoare cu nimic mai prejos decat anahoretii si schivnicii din vechime. Femei vrednice de a sta in calendar. Din pacatoase, ca Sfanta Pelaghia, sau din copile inocente, ca Sfanta Anna, cuvioasele femei in straie barbatesti s-au ridicat la sfarsitul vietii dincolo de fire. Dormind pe pietre si incingandu-se cu lanturi, au renuntat in numele lui Hristos la tot avutul lor - la surasul, mangaierea, nostalgiile sau duiosia lor materna. Fara sa pretinda vreo clipa ca si alte femei sa le urmeze exemplul, sfintele s-au zidit pe sine in propriul lor trup, fugind cat au putut de placerile lumesti. Au cautat sa-si piarda numele si au disparut in adancurile pustiei, nevrand sa lase in urma lor decat jertfa, dragoste si iertare, asa cum a facut cu sute de ani in urma Cuvioasa Teodora din Alexandria, cea confundata in multe randuri cu Sfanta Teodora din Peloponez.
Imbracata in haine barbatesti, pentru a-si acoperi frumusetea trupului si a scapa astfel de insistentele petitorilor, Sfanta s-a oferit a fi mireasa doar lui Hristos si, drept urmare, a petrecut ani buni intr-o pestera sapata in preajma unei lavre de monahi. Calugarindu-se apoi din dorinta de a spori asprimea vietii pustnicesti cu ravna ascultarii, cuvioasa Teodora (devenita intre timp monahul Teodor) a primit porunca de la staretul manastirii sa calatoreasca prin sate, pentru a strange, din mila credinciosilor, proviziile necesare iernii. In una din aceste calatorii, obosita peste masura, a innoptat la un om credincios si foarte respectat de oameni, fara sa stie ca fiica acestuia avea un iubit, si acum, lasand-o insarcinata, iubitul nici nu mai voia sa auda de ea. Cateva luni mai tarziu, vadita de pacat si mai avand putin sa nasca, fata nu a gasit alta scapare decat sa minta si sa spuna ca monahul Teodor, cel gazduit de parinti, o violase sub amenintarea unui cutit, si tot asa o obligase sa pastreze tacerea. Judecata in pripa, sub privirea satenilor furiosi,Teodora a fost condamnata la moarte prin decapitare. Desi ar fi putut lesne dovedi minciuna, Sfanta si-a primit moartea in liniste si impacare. Cu putin timp inainte de taierea capului, a cerut doar cateva clipe sa se roage si, in auzul intregii multimi, in loc de blesteme sau alte vorbe grele, a dat glas iertarii, pe care a incununat-o cu cea mai poetica si sfasietoare dorinta, asa cum facuse si Sfanta din Peloponez: "Fa Doamne din trupul meu biserica, din sangele meu rau si din parul meu copaci". Legenda sau nu, pe sub temelia manastirii trece astazi un rau, iar din biserica din Vasta continua sa creasca 17 copacii seculari, in uimirea oamenilor de stiinta, care nu pot sa explice cum se ridica spre cer acesti pomi fara radacina si cum un simplu acoperis de tigla, gros de cativa centimetri, le poate suporta greutatea.
*
Oricat s-ar stradui, savantii nu gasesc nici acum o cauza stiintifica a acestui fenomen. In anul 2003, la cel de-al patrulea simpozion de "Archaeometrie" din Grecia, s-a prezentat raportul facut de un grup de cercetatori de la Universitatea din Patras. Studiul lor confirma ca radacinile celor 17 copaci imensi nu se vad nici in interior si nici in afara, ceea ce nu a impiedicat pomii sa atinga inaltimi de peste 30 de metri si o grosime de peste un metru. La testul cu ultrasunete, s-a vazut cum radacinile copacilor se scurg prin firisoarele de spatiu ramas liber intre pietrele zidurilor. Este cea mai uimitoare minune a naturii, prin care copacii traiesc dimpreuna cu zidurile si tot ei, cu forta lor vegetala, dau viata caramizii, transformand micuta constructie a bisericutei din Vasta intr-un corp viu, ce creste an de an si se inalta odata cu seva copacilor, spre albastrul tainic si necuprins al cerului.

Marturii:

Yanis Makrigiannis, geolog: "Pare greu de crezut, dar acesta este adevarul - copacii de la Vasta se sprijina pe un acoperis gros de doar cativa centimetri. In mod normal, cand vantul bate mai puternic, din cauza torsiunii exercitate de miscarea copacilor, zidul bisericutei ar fi trebuit sa se prabuseasca. Acest lucru nu se intampla, sfidand toate legile fizicii".
Loukas Constantin, geolog: "Nu exista nici o explicatie, geologic vorbind".
Elefterie Beligiannis, inginer: "Copacii exercita asupra acoperisului o forta colosala. Nu gasesc o teorie care sa lamureasca stiintific de ce imensa putere cu care apasa greutatea celor cateva tone de lemn nu distruge acoperisul. De asemenea, nu vad cum s-ar putea calcula forta de sprijin a acestor copaci atunci cand in regiune sufla puternicele vanturi de iarna".
Elena Stavrogiannis, arhitecta: "Judecand dupa vechimea si pozitia zidurilor, bisericuta din Vasta ar fi trebuit sa se fi prabusit de mult. Ea insa a ramas in picioare atatea secole, fara stricaciuni serioase. Ca in orice loc sfant, omul de stiinta se arata a fi inutil".