Linistea papadiilor
Odata ce ai ajuns in Ursici, suind dinspre Valea Luncanilor, o tot tii pe o carare de culme si vei zari, in departari, platoul Tarsei si varful Tafla, din Cioclovina, apa Streiului, in vale, spre apus, rau navalnic, si manunchiuri de sate razletite pe plaiuri: Gantaga, Bucium, Balomir, potecile spre Subcetate si Hateg, orizonturi destramate, ceturi, pacla si fum. Dar sus, in Ursici, totul pare aerian. Papadiile se desfac usor, crezi ca le si auzi, atat e de liniste, si se risipesc, plutind luminate, insorite. Mici sceptre de puf, de abur, de duh, dintr-o lume ireala. Parea linistea cea Dintai.
Ma rasuceam sa tot privesc in jur, imbatata de privelistea ce se valurea in lumina, cand aud: "Zaua buna, doamna draga, v-ati intors pa la noi? Doara va stiu de cand ati mai fost pe aici, anu' de s-o trecut...". Statea in bota, pe-o dunga, cum stau ciobanii la odihna. Si chiar era cioban. Cu turma de oi si cu cateva vite. Si chiar ma "vazuse", ma intiparise in amintirea lui, si nu m-as fi putut smulge de acolo prin voia mea. Facusem un film pentru televiziune, statusem cateva zile in Ursici si ma stia. Bucuros ca poate iesi din mutenia lui ancestrala, a-nceput sa vorbeasca invartejit. Mi-a spus si numele oilor. Cea cu bot negru era "Oacara", "Muscureana", cu tinte negre, "Laia", neagra toata, si "Bocalaia", cu cap negru, iar cea cu bot negru, "Buzorea", si "Galbena", cu ochii deschisi la culoare; mai incolo, "Cobelcea", cu coarnele rasucite, si tot asa. Crezusem ca numai vacile capata nume si, bineinteles, aveau: Rujana, Simiana, Boiana, Joiana, Mandreana, Dumana, Florea, Daruta... Ce n-aveau, pe atunci, erau numere. Numerele capsate pe urechi, fluturi galbeni, de plastic.
Linistea se sparge in glasuri de copii: acelasi sunet oriunde, absolut oriunde pe lumea asta. Din mica scoala neagra, din barne unse cu ulei ars de tractor, ies cinci elevi. Toata suflarea scolii, patru clase adunate intr-o singura odaie. Iarna, cand se lasa intunericul, aprind lampa de pe perete cu gaz. (Lumina electrica n-a urcat pana astazi in satul Ursici. Nici apa si nici asfaltul.) Ar mai fi un copil de-a-ntaia, dar locuieste prin hartoape indepartate si, peste vara, a cam "bolnait", asa ca merge doamna invatatoare la el, o ora dus, alta intors, pas teapan.
Insa copiii se codeau sa o ia catre casa, fiindca aflasera ca in dupa amiaza aceea se rostuia, intr-o incapere a scolii, un priveghi pentru mort. Unul vesel, transformat in petrecere, mostenire de la stramosii daci din Muntii Sureanu. Nu aflau nici o noutate, dar echipa de filmare, inarmata cu cabluri si aparate, era un eveniment pentru ei. Cumva, ma si rusinam de asta. Faceam un film pentru televiziune, iar ei televizoare nu aveau...
Cea care daduse de veste pe dealuri ca venim era Valeria Rimbetea, o femeie pe care soarta mi-o asezase-n cale, jos, in Luncani, nu cu multa vreme in urma, si de care aveam sa-mi leg inima. Dar atunci nu-i placea ce faceam. Gasea ca e "pagan" obiceiul asta al lor, din mosi-stramosi, priveghiul unui mort nemurit, fara popa, tamaie si rugaciuni, fara jale si bocete, fara citirea "Ceasurilor", rostirea "Iertaciunilor", fara clopote si "lumini". De ce sa-l filmam? Mi-a trebuit stradanie, s-o conving. Asa ca i-am vorbit mult si am imbunat-o, i-am inmuiat inversunarea, fara sa stiu nici eu, nici ea, ca peste prea putin timp, va fi si randul ei sa i se stea de priveghi, imprejur. Am convins-o ca veselia e binefacatoare, nu de batjocura, ca asa iti poti descarca mai usor suferinta. Satul asta atat de mic si razletit pierde un om, din pumnul de oameni care mai sunt in el. E greu. In Ursici, o localitate izolata, pierduta in varf de munte, unde nici drum de car nu era pana ieri, ci doar poteca de cal, a izbutit sa ramana viu un obicei vechi, de sute si sute de ani. "Nu vezi, Valerie", i-am spus, "ca toate jocurile se incheie cu un sarut? Va rodi iar viata! Asta-i "pedeapsa", pentru cel ce pierde, fie ca joaca "Baza", "Suci-te purice", "Mata oarba" sau "Pusca ursu'"". Fiindca asta se petrecea. Se jucau tot felul de jocuri, se faceau farse, se spuneau ghicitori, cimilituri, glume. Mai sunt si acum batrani care-si amintesc ca, intaia oara cand au pupat o fatuca a fost la un priveghi. Si hora "Perinita" a fost candva un astfel de joc. Si-apoi, in Ursici nu exista biserica, si popa vine calare, de jos, din Luncani, cu "crucea" sau cu "botezu'", si face cateva zile, numai de la o casa la alta, asa-s de risipite prin zari. Destul ca-l aduci pe parinte la ingropaciune, la priveghi nu s-ar mai putea...
Jocul mortii si al vietii
Una peste alta, iata-ne refacand un Priveghi, doar ca nu pierise nimeni in Ursici, tocmai atunci, la comanda. Trebuia, asadar, ca cineva chiar sa faca pe mortul. Credeam ca va fi o problema. Nici vorba. Toate privirile au tintuit o babuta blajina, poate naroada satului, si ea, pe loc, s-a saltat pe masa si n-a miscat, n-a clipit, 4-5 ore cat a tinut vartejul. Ba, la un moment dat, un hatru i-a legat mana cu o sfoara pe ascuns si a tras-o in sus brusc, intr-o pauza de jocuri, cand lumea isi mai ogoia suflarea. Au fost asemenea tipete, c-am ramas trasnita. Oamenii aia chiar credeau ca fac de priveghi la un mort. Au sarit toti de pe banci, s-au bulucit la usa, s-au impiedicat unii de altii si au cazut gramada. Claie de trupuri. Traiau atmosfera, chiar erau cu mortul, iar babuta, in tot balamucul ala, a ramas teapana.
Intaiul joc din seara aceea a fost "Baza". Lovituri tari, in forta, si cate un pumn scapat, de era cat pe ce sa se rastoarne sicriul. "Moarta", nimic! Dar cel pocnit avea grija, cateodata, sa puna un baiat sa pupe o baba, o pustanca pe un mos , si hohotele de ras nu se mai stingeau. La "Pusca ursu'", cineva trebuia sa se cocoate pe o ruda (o prajina) lunga de vreo trei metri, pusa pe doua scaunele, pe care ceilalti o tot roteau, si sa se straduie sa ajunga la o lumina de la capataiul moartei. In mana avea o ramura despicata si in crestatura un bat de chibrit, pe care urma sa-l aprinda de la lumanare. Greu, greu, dar mai si reusea uneori. Se chema c-a "puscat ursu'" si se alegea sarutat de toate fetele. De mancat nu se manca nimic la priveghi. Toata noaptea se bea doar vinars, si asta cu masura, ca sa-si taie oboseala.
Dar dintr-odata au rasunat bocaneli si harmalaie afara. Soseau cei cu bradul. Nu stiu cum s-a destramat veselia, dar a coborat peste odaie un fel de solemnitate. Toti dinauntru au iesit in intampinare si s-au pus sa ingane "Cantecul Bradului". Babuta "moarta" nu s-a clintit, n-a clipit, dar parea ca se bucura. Ca asculta atenta, sa nu-i scape nici o vorbulita, nici un sunet.
Urcase cu noi o mandrete de copila cu ochii verzi, din Ocolisul Mic, de pe Valea Gradistii, Dadiana. Mi-o amintesc bine, pentru vocea ei speciala. Aproape susura cantecul, cu o intonatie frageda, pura, usor guturala: "Ce-i, bradut naltut/ ce ti-ai doblicit/ de te-ai coborat/ de la varf de munte/ cu varfu' - nainte ?/ - Dupa mine or vinit/ cei noua voinici/ cu noua topoare/ ca sa ma doboare (...) - Brade, draga brade/ nu fi suparat/ ca noi te-am taiat/ Noi te-om duce/ la lina fantana/ mijloc de gradina/ vantu' sa te bata/ cetina sa-ti cada/ ploaia sa te ploaie/ sa curga siroaie/ neaua sa te ninga/ maicuta sa-ti planga (...)". In varful pomului taiat pentru inmormantare, se puneau altadata panglici, baticuri, un snop de crengi. Trunchiul era cioplit spiralat, jos se increstau astrii - soarele, cornul lunii, doua stele -, crucea... Acum, obiceiul s-a pierdut. Nu prea se mai fac toate astea. Doar mormintele continua sa ramana in gradini, langa casa omului. Familia lui cea dusa. Flori si cruci. In Ursici, la "mormintii din gradinuta", unele cruci mai purtau in varf "pasarea suflet" din lemn cioplit. Despre Pasarea Suflet auzisem demult, si o cautasem fara nici o izbanda. Si acum, uite-o aici, in fata mea, printre umbrele care urcau din rape la lasarea serii. Intr-o curte, dincolo de gard. Era nemaipomenit! Ma infiora emotia. Si cantecul se stingea incet, cu ecouri peste vai. Venise noaptea.
Cu greu si cu un paharel de vinars, am convins-o pe batranica "moarta" - sa se dea jos de pe masa, ca s-a gatat priveghiu'. "O fo faain di tat, asa de fain, ca de-acu', po' sa mor... Ie...". I se intiparise pe chip asemenea lumina si bucurie, c-o fi purtat-o multe zile, pana s-a destramat. E drept ca, in pauzele de joc, de veselire, de glume si farse, oamenii mai si sporovaiau despre "raposata", o laudau de una, de alta, c-asa se face, si, poate, nu avusese parte niciodata de laude, saracuta.
Afara, la aparitia babutei, s-a starnit o chiraiala de nespus. Femeii ii sclipeau ochii. O tratau drept "inviata". Si-au pornit-o toti, dimpreuna, cu alai si harmalaie, caini starniti si chiote. S-au auzit lung, lung timp, pana s-a topit totul.
Valeria mea a oftat despovarata si usurata. I-a dat dreptate mamei sale, din Cioclovina, venita in gospodaria lor din Ursici, o batrana cu crucea pregatita dupa usa, de peste sapte ani, si care-si visa la moarte un priveghi ca cel de la scoala din sat. A zambit larg, prin noapte, privind in sus, spre campia cerului, de unde o intepau si clipoceau mii de stele infrigurate. La Ursici e munte aspru, ci numai sus, campie de argint, intinsa si necuprinsa ca bucuria.