EMILIA POPESCU - "Si in iubire ai nevoie de o stea norocoasa"

Ines Hristea
"M-am nascut bucuroasa"


- In ultimele aparitii de pe micul ecran, in juriul concursului "Dansez pentru tine", la fel ca si pe scena Teatrului de Comedie din Bucuresti, publicului i se infatiseaza o Emilia Popescu infloritoare, iradianta, mai frumoasa ca niciodata. V-a iesit norocul in cale?

- Ma bucur foarte mult ca se observa o schimbare. Mi s-a mai spus. Mi-am redobandit echilibrul si linistea interioara si m-am impacat cu mine insami, dupa o lunga perioada foarte grea. Totul se datoreaza unei iubiri foarte frumoase, care-mi ofera liniste, nu doar mie, ci si copilului meu. Ceea ce este esential. Sunt foarte norocoasa, pentru ca noul barbat din viata mea este un dar. Iubirea este un dar, mai ales in epoca asta, cand parca oamenii se indeparteaza unii de ceilalti. Si in iubire ai nevoie de o stea norocoasa. Trebuie doar sa crezi in ea. Trebuie sa stii sa astepti si sa ai sufletul deschis, sa crezi in Dumnezeu si in bunatatea Lui.

- Cea de a doua iubire a vietii, teatrul, pare insa implinita demult. Jucati la foc continuu in spectacole cu bilete epuizate si salile pline de spectatori in delir. Cum se explica aceasta intoarcere spre teatru a oamenilor in plina nebunie a internetului si televiziunii?

- Intr-adevar, a existat un moment in care oamenii au mai uitat de teatru, fiindca era atat de ravasitor si de spectaculos ceea ce se intampla pe strada, in Romania, si fiindca asaltul ziarelor de dupa revolutie era de-a dreptul aiuritor. Dar asta s-a intamplat in anii '90-'91, iar apoi, treptat, publicul a revenit in sali. Explicatia consta in faptul ca spectacolul strazii, presa, televiziunea nu mai ofereau nimic valoros si plin de substanta, nu raspundeau nicicum noului orizont sufletesc al oamenilor. Cei care vin la teatru sau merg la concerte si la muzee reprezinta un procent mic, poate de 10%. Unii dintre ei au primit o educatie in acest sens si teatrul e o necesitate pentru ei, iar altii cauta sa descopere altceva, mai spiritualizat, ceva ce nici internetul si nici televiziunea nu le pot oferi: contactul direct cu opera unui dramaturg sau a unui regizor. Emotia nemijlocita a spectatorului care participa la actul de creatie, care e pus pe ganduri, caruia i se scormonesc sufletul si mintea, care se regaseste in asteptarile sale spirituale, ii face pe oameni sa aiba mereu nevoie de teatru. Lumea, in general, s-a saturat sa fie manipulata prin emisiunile si talkshow-urile politice, s-a saturat de vulgaritate, de promiscuitate, de trivialitati si de marlanie, si atunci, fireste, cauta, asa cum am spus, altceva. Acum, sigur, nu stiu daca si in teatru gaseste intotdeauna ceea ce-si doreste, dar, in orice caz, sansele de a-ti hrani sufletul si de a petrece cateva ore care sa te puna pe ganduri sau care sa te emotioneze sunt mult mai mari decat daca stai in fata televizorului. Sa nu uitam, apoi, si de teatrul din spatiile neconventionale. S-a format un public, actorii tineri joaca foarte mult, isi pot realiza proiecte pe care la un teatru "de repertoriu" poate ca n-ar avea sansa sa le faca.

- Celebritatea actritei Emilia Popescu s-a construit, cu predilectie, prin rolurile de comedie. Sufletul dvs. e si el asemenea personajelor pe care le interpretati? Vesel si extrovertit?

- Sunt si asa. M-am nascut "bucuroasa" si ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta. Sensibilitatea mea ma face sa vibrez la tot ce e frumos in jur, dar ma deschide si starilor de contemplatie si de meditatie. Asadar sunt, in egala masura, si introvertita.

Intalniri la Cafenea

- Actoria este o meserie de echipa. Nu poti ajunge mare vedeta fara cineva care sa iti dea replica, pe scena sau pe marele ecran. Dintre cei care v-au fost si va sunt tovarasi de drum, exista unii pe care ii apreciati in mod special?

- Omul cu care am lucrat si care mi-a marcat destinul, din pacate, nu mai e, deci, oricat mi-as dori sa mai joc cu el, nu mai pot. Ma refer la mult regretatul Florian Pittis. O alta persoana care mi-a marcat cariera in Teatrul Bulandra si care, de fapt, a marcat destinul unei intregi generatii de actori, intr-o epoca prolifica si superba, a fost Alexandru Darie. Sufletul meu tanjeste dupa o reintoarcere... acasa. Doar ca, temporar, cel putin, usa e incuiata... Vezi, in teatru, ai ocazia unor colaborari bune, a unor colaborari care dau nastere unor succese, dar nu ai atat de des, din pacate, si ocazia unor mari intalniri. Acestea sunt la fel de rare ca marile iubiri si marile intalniri din viata "civila", dar ele exista si le ies in drum si actorilor. In cazul meu, o intalnire superba a fost aceea cu Horatiu Malaele. Am facut cu el un film, cand aveam douazeci si cinci de ani. Apoi, tin minte, am plecat in vacanta la Nisa, la fratele meu, si s-a intamplat ca, in aceeasi perioada, Horatiu si sotia lui sa fie si ei acolo. In oras, plimbandu-ma, am gasit o fantana unde aruncai un banut si-ti puneai o dorinta. Eu am aruncat banutul si dorinta mea ascunsa s-a implinit peste vreo patru ani: am inceput, impreuna cu el si cu Dana Dogaru, un spectacol, care, cu timpul, a devenit o experienta de viata. Spectacolul se numeste "Cafeneaua" si il jucam de cincisprezece ani! Este asa o chimie extraordinara intre noi! Spectacolul acesta vorbeste despre esecurile fiecaruia, despre neimpliniri, despre visuri si despre iubire, toate intr-un interval de 40 de ani. Spectatorii se regasesc in aceasta piesa, motiv pentru care - iata! - ea se joaca de atatia ani. Iar noi, Horatiu, Dana si cu mine, am crescut odata cu spectacolul. Insa nu numai noi trei, ci si fiica mea, Maria, care la premiera avea sase luni, iar acum are cincisprezece ani si jumatate, deci e de-o seama cu acest spectacol. Apoi votez din teatru cu toti partenerii minunati pe care i-am avut de-a lungul anilor. Am avut noroc, inca de la debut, sa lucrez cu mari artisti: Victor Rebengiuc, Liviu Ciulei, George Constantin, Leopoldina Balanuta, Gheorghe Dinica, Stefan Banica senior etc. Am jucat insa si alaturi de colegii mei de generatie: Oana Pellea, Mihai Constantin, Anca Sigartau, ori alaturi de Luminita Gheorghiu si multi, multi altii. Cel mai putin am jucat cu Stefan Banica! (rade) Abia acum, dupa 20 de ani, ne-am intalnit direct, in spectacolul"Cui i-e frica de Virginia Woolf?", de Edward Albee. Poate asa a fost destinul nostru: sa nu jucam comedii romantice la tinerete si sa debutam la maturitate, cu tragedia moderna, cu o piesa uriasa, care a reprezentat un pariu foarte mare nu doar pentru noi doi, dar si pentru regizorul Gelu Colceag si pentru directorul teatrului, George Mihaita. Pe frontispiciul cladirii scrie Teatrul de Comedie, asa ca lumea crede ca vine la o comedie cu Banica si Emilia Popescu, dar nu e deloc asa...

"Ce ma leaga de Stefan Banica? Credem in acelasi tip de valori"

- Pentru ca tot a venit vorba de Stefan Banica, care e secretul amicitiei de-o viata care va leaga pe amandoi? Se spune ca intre barbati si femei nu pot exista prietenii adevarate, ci doar iubiri. Cuplul "Emilia Popescu - Banica" pare sa contrazica aceasta "regula".



- Iar noi nu suntem singurul exemplu. Pana la urma, si relatiile de prietenie tin tot de chimie. Intre noi doi exista foarte multe lucruri care ne deosebesc fundamental. Dar exista si alte cateva lucruri care ne leaga definitiv. Nu avem nevoie de multe cuvinte ca sa ne intelegem unul pe celalalt. Cu alti oameni, pierzi vremea cate-o ora pe un anumit subiect si te chinuiesti sa te faci inteles. Cu prietenul tau iti sunt de-ajuns doua fraze si totul e limpede. Asta, pentru ca noi credem in acelasi tip de valori si avem un dezvoltat simt al umorului. Sigur ca si atunci cand eu si Stefan ne certam, consumam ceva energie! (rade) Dar intotdeauna ne-am certat sau, mai curand, am polemizat pe teme artistice. Stefan stie sa fie un prieten extrem de obiectiv. Niciodata nu m-a mintit, in sensul de a-mi spune ce voiam eu sa aud. Iar eu intotdeauna am apreciat aceasta onestitate a lui. In fond, ea e demonstratia faptului ca oricand pot sa ma bazez pe el: sa ma si scuture, dar sa ma si apere.


- In precedentul interviu acordat "Formulei AS", vorbeati cu multa bucurie si emotie despre fiica dvs., Maria. Fetita de atunci e astazi adolescenta. Meseria de actrita pune, oare, probleme, in relatia cu un copil?

- Da, dar nu cred ca mai mult decat in cazul altor parinti. N-ai atata timp pentru el pe cat ai vrea, dar disponibilitate afectiva exista din belsug. Prin natura meseriei, scormonesti in tine si-ti dai tot sufletul pe scena, dar asta nu e echivalent cu o secatuire. Si oricum, pentru mine, acasa e locul unde ma incarc, de unde imi iau hrana sufleteasca. Copilul nu poate sa-ti ia, ci doar sa-ti dea si mai multa energie, si mai multa motivatie, si mai multa caldura. In ceea ce priveste timpul... Eu cred ca sunt un exemplu atipic. Daca as fi putut ca si la aceasta varsta a ei sa nu fac nimic altceva decat sa stau cu ea, as fi facut-o. Pe de alta parte, cand Maria a mai crescut si a inceput sa vina la spectacolele mele, am inteles ceva la care nu ma gandisem pana atunci, si anume ca e important ca ea sa vada ca sunt foarte buna in ceea ce fac, ca sunt apreciata, ca are motive de mandrie in ceea ce ma priveste. Am inteles asta cand am vazut-o cat de bucuroasa si cat de mandra era de mine, dupa ce ma vedea pe scena si dupa ce vedea reactiile oamenilor. Exemplul parintelui este extrem de important pentru copil. Iar in felul asta, ea a inteles si mai bine de ce uneori lipseam de langa ea. Cert e insa ca, de cand am nascut-o pe Maria, am selectat cu mare atentie angajamentele profesionale pe care le-am acceptat.

Numele bucuriei: Maria

- Se spune ca maternitatea este varful vietii unei femei, o experienta care ii da puteri absolute si sentimentul de "stapana" a lumii. Este adevarat?

- Cu siguranta. Eu, cel putin, asa simt. Maria mi-a adus... numai frumos, numai lumina, numai bine si armonie. Imi pare rau pentru acele mame care simt ca, prin aparitia copilului, viata le-a furat ceva sau ca acest copil le tine in loc ori ca acele cateva kilograme in plus le impiedica sa mai fie femei. Stiu ca exista si astfel de mame, am cunoscut exemple, dar eu, una, nu le inteleg. Timpul trece atat de repede si, dupa toate aceste risipiri, exista pericolul sa te trezesti, cand copilul tau e adolescent, ca nu mai stii sa gasesti calea cea mai buna catre sufletul lui. Mai mult, modul in care noi ne percepem si ne comportam e receptat cu incredibila acuitate de copiii nostri. Tot ceea ce faci - chiar daca fetita sau baiatul tau n-o sa-ti spuna "Vai, mama/tata, tu esti modelul meu" - e remarcat si inmagazinat in creierul lui. Daca tu spui tot timpul "sunt grasa, sunt urata, sunt proasta, nu ma mai suport", copilul tau va incepe sa gandeasca la fel. E vorba de un echilibru delicat intre a-ti vedea partile bune si a le pune in valoare cu naturalete si a incerca sa-ti corectezi defectele in mod firesc, fara sa te ascunzi. Echilibrul tau va ajuta copilul sa se adapteze mai usor la toate schimbarile care survin in viata lui, de la cele corporale, la cele psihologice.

- Soseste vacanta mare. Catre ce destinatie va imbarcati?

- Asa de tare ne bucuram, eu si Maria, ca putem sa stam impreuna tot timpul si sa facem numai ce si cand poftim noi! Uite, azi o sa ne ducem la un film, in alta zi mergem la un concert sau, pur si simplu, iesim in oras... Locul nostru preferat e la Carturesti. Am fost acum cateva zile impreuna si Maria mi-a promis c-o sa ma mai duca. Sunt cea mai, cea mai, cea mai fericita cand suntem amandoua in oras, acasa, oriunde... Maria are haz, ne bucuram de aceleasi lucruri, imi plac prietenii ei, incerc sa o fac sa ma simta foarte aproape si in totalitate disponibila. Adolescenta e o perioada foarte delicata si dificila. Copiii trebuie respectati si ei si, mai ales, trebuie intelesi.

- Vara va trece si la toamna va suna din nou clopotelul. Aveti planuri mari?

- Am doua proiecte, dar nu chiar pentru toamna, ci pentru putin mai incolo. Imi doresc sa fac un spectacol cu Stefan, un spectacol itinerant, dar mai multe nu vreau sa-ti spun acum. Suntem inca in "coacere". (rade) Si sper inca intr-un spectacol important la Teatrul de Comedie. Asta e ce am eu acum in plan. Ce-o mai veni pe parcurs... o sa-ti povestesc data viitoare cand o sa ne intalnim.

Foto: Arhiva personala