Intalnirea mea cu Olga Morarescu-Marginean a fost precedata de un asalt insistent si subtil de imagini, care m-a intampinat in expozitiile ei. Pasarile, florile si toate acele taramuri magice pe care ea le picteaza ma atrageau imparabil, cu fascinatia si originalitatea lor aparte. Ma subjugau ca pe toti ceilalti spectatori. Interesant este ca artista n-a voit o vreme sa-si expuna tablourile. Le-a pictat in atelierul sau de acasa, numai pentru romantica si neingradita placere a creatiei. Nascuta dintr-o veche spita de boieri olteni, Olga Morarescu-Marginean face parte din generatia de aur, generatia seniorilor artei plastice romanesti. Ei sunt cei care, in anii '70 ai secolului trecut, au reintemeiat arta romaneasca, dupa o lunga perioada de seceta proletcultista. Au reintemeiat-o si au adus-o, in doar cativa ani, la varful valorilor mondiale si in miezul fierbinte al modernitatii. Orice dialog cu unul dintre acesti artisti e extrem de relevant, daca vrem sa stim care a fost si ce mai este destinul cultural si istoric al Romaniei. Iar cand am cunoscut-o, in sfarsit, si am inceput sa vorbim, Olga Marginean m-a surprins prin intensitatea captivanta si generalizatoare a povestilor si amintirilor ei. Sunt exact ca desenele ei, acolo unde sta agatat, printre culori, cand diafan si cand dramatic - insusi timpul. Timpul omenesc si timpul istoriei, asa cum este viata Olgai Marginean, impletita cu a tarii ei, a generatiei si a picturilor ei.
Gradinile copilariei
- As vrea sa incepem convorbirea noastra cu o intrebare speciala, d-na Olga Morarescu-Marginean. Toate marile noastre pictorite, printre care va enumar la loc de frunte, au un caracter puternic, degaja forta, prin toata fiinta si prin opera lor. Cum este sa fii pictorita, intr-o lume a artei cu atatia barbati?
- Toate femeile trebuie sa aiba forta, in ciuda aparentei lor fragile. Noi raspundem de familie, noi crestem barbati, pe fiii nostri. E asa cum spunea Napoleon: "Nu am nevoie de soldati, am nevoie de mame". Cat despre arta, lumea ei apartine si barbatilor, si femeilor. Ba chiar si copiilor, care au un simt innascut al liniei si culorii. In Romania, la fel ca in Franta, unde artistele au avut mereu un statut inalt, nu am simtit vreo discriminare intre arta feminina si arta barbatilor. Noi, femeile artiste, suntem respectate si promovate. Cu o singura conditie: sa fii consecventa si sa lucrezi mereu. Si atunci, valoarea iti va fi recunoscuta.
- Credeti ca locul nasterii si al copilariei influenteaza, in vreun fel, evolutia unui artist?
- Eu, pana la sapte ani, am locuit la Craiova, intr-o casa foarte mare, o casa veche, boiereasca, de acum 150 de ani, pe o strada de pe langa biserica Sf. Gheorghe Vechi, dintr-un cartier rezidential al Baniei. Era o casa ca o cula, cumparata de parintii mei. In acest cartier erau adevarate palate, dar a noastra nu era asa mare ca ele. Avea, in schimb, o gradina care mie mi se parea nesfarsita. De aceea o si luasera parintii, sa avem noi copiii unde ne juca.
- Parintii dumneavoastra erau olteni de vita veche?
- Numai tata era oltean de vita veche, caci bunicii au fost bogati, au avut mosii. Mama era bucuresteanca. Era blonda cu ochi albastri si obraz foarte alb, pentru ca bunicii ei erau austrieci naturalizati in Romania. Tatal meu, mare iubitor de literatura, fusese in cenaclul lui Serban Cioculescu si a studiat, in mod deosebit, literatura franceza, si traducea din Proust. Imi spunea: "O fraza din Proust e ca un poem". Cand eram mici, in loc de povesti, ne citea Istoria Romei si istorici antici - Tacit, Suetoniu etc. Erau basmele noastre. Tata era pasionat de istorie si mi-a transmis asta si mie. Citesc foarte multa istorie, si, de aceea, am totdeauna o viziune si spre trecut si spre viitor. Ca in picturile mele.
- Chiar spuneti undeva: "Vreau sa surprind, in desenele mele, trecerea timpului"...
- Asta m-a preocupat inca de la varsta de 9-10 ani. Pe atunci mi se parea ca n-am facut intr-o zi tot ce ar fi trebuit sa realizez, desi nu-mi dadeam seama bine ce ar fi trebuit sa fac. Nu stiam ca voi studia desenul, dar deja desenam foarte bine. Aveam o mare usurinta in a desena portrete. Faceam portretele tuturor celor care ne intrau in casa, iar la scoala, imi desenam profesorii si colegii. Desenam cu frenezie, fara sa ma invete nimeni. Toti bunicii si amandoi parintii mei avusesera talent la desen. Aveam gene "grele".
- Cum a curs mai departe destinul dvs.?
- Clasa intaia primara am facut-o la Craiova, dar pe cand eram in clasa a doua, tata a aflat ca un var de-al lui a fost dus la Canal pentru ca avea pamant. Era mosier. Si atunci tata a plecat din Craiova la Brasov, unde avea o sora, si ne-a luat si pe noi acolo. Dar pentru ca n-aveam buletin de Brasov, dupa o vreme ne-au luat pe toti, ne-au pus in niste vagoane de vite, ne-au batut in cuie pe dinafara si ne-au dus cu vagoanele de vite, cu trenul de marfa, pana la Blaj. Asa am ajuns in casa unui taran, care ne-a dat o bucatarie de vara, sa locuim. Si blajenii se purtau frumos cu noi, dar ai mei ramasesera cu frica in oase. Astfel, cat eram eu de copil, tot tin minte cum intr-o dimineata, pe la ora 6, cineva ne-a batut in usa. Ai mei s-au speriat de moarte, credeau ca-i cauta Securitatea. Cand colo, era o taranca care ne adusese o oala mare de pamant cu lapte covasit. De altfel, totul a fost frumos acolo. Din satul de langa Blaj, unde stateam, iarna treceam Tarnava pe gheata, pe urma taiam tot orasul, pana spre Campia Libertatii, unde era liceul. Pe cand toamna, tocmeam un luntras, si toti copiii din sat ne urcam in luntre. Eram fericiti, nu stiam ce-i greul, treceam cu luntrea Tarnava, care ni se parea uriasa, ca un fluviu. Vara, mergeam direct prin apa si mai prindeam si pesti. Pe mine ma rugau sa fac doua lucruri, mai ales: sa desenez si sa spun povesti inventate de mine. Atmosfera Blajului era inca foarte romantica, profesorii erau straluciti si liceul de elita, iar eu eram copilul adoptiv al bibliotecii. La 12 ani, stateam in biblioteca de dimineata pana seara. Si tot la Blaj, am cunoscut un pictor, Moga. La el am vazut prima data lucrari in stil pointilist, din pete colorate, care m-au marcat. Asa ca spatiul meu de formare a fost Blajul, si nu Craiova. La Blaj mi-am petrecut adolescenta, care ne traseaza decisiv sufletul. Tata a avut o intuitie extraordinara sa ma duca acolo, atunci cand i s-a dat voie sa aleaga unde sa ne oprim din exodul nostru impus.
O poveste de dragoste
- Cum a evoluat cariera dvs. artistica?
- Mie mi-a placut dintotdeauna desenul, nu pictura in sine. Linia, ductul liniei - acestea au fost pasiunea mea. Dar inca din copilarie, am vrut sa ma fac si profesoara de desen. Niciodata nu m-am gandit ca sunt numai artist, mi-a placut mereu sa fiu si pedagog, am considerat ca e una dintre cele mai frumoase meserii din lume. Sa-i inveti pe copii din ce ai strans tu, ca o furnica, in ani si ani de zile. Pe deasupra, noi eram foarte saraci, ni se luase totul. Si avand si dosar de deportat, tata mi-a spus: "Du-te in invatamant, de-acolo n-o sa te dea niciodata afara". Mai tarziu, am facut si Istoria Artelor, Muzeologia. Imi placea in muzeu. Dar la inceput, la Institutul Pedagogic, mi-a fost profesor chiar viitorul meu sot, pictorul Viorel Marginean. El ne-a inspirat noua, studentilor, adoratia pentru natura, pentru ca era nascut in mijlocul padurii. Si ne mai si ducea in expozitii. Ne-a dus, de pilda, sa vizitam un colectionar, Apostol il chema, care avusese o viata picaresca: fusese chelner, statea la marginea Bucurestiului, intr-un fel de bojdeuca cu doua camere, dar avea nenumarate tablouri de Tonitza, Pallady si alte lucrari de clasa. Si mai avea si o uriasa colectie de discuri, cu interpretarile cele mai importante din lume. Asa m-am atasat de viitorul meu sot, dar si dupa ce ne-am casatorit, el a ramas pentru mine tot profesorul venerat si respectat.
- Dar el cand a inceput sa va "venereze"?
- Cred ca a vazut ca eram un om foarte constiincios, si asta ne-a apropiat. Pentru mine, de copil, idealul meu era sa-mi ascult parintii si profesorii. Si sa nu-i contrazic, pentru ca ii consideram atat de destepti, incat trebuia sa-i ascult. Si acest lucru, respectul fata de celalalt, este la mine extraordinar de mare. Asa m-am nascut eu. Asa ca eu nu ies din cuvantul sotului meu. Si am mai incercat si sa nu-l impovarez, sa rezolv eu problemele familiei. Caci eu cred ca iubirea este bazata, in primul rand, pe respect. Sa respecti personalitatea celuilalt. Nu sa-l asasinezi, sa nu-l mai lasi sa se mai dezvolte.
- Sunteti alaturi de o viata, asa cum n-au fost multe cupluri de artisti.
- Am avut norocul ca Viorel Marginean sa fie o persoana careia sa nu-i placa sa-si piarda vremea. Ceilalti artisti isi pierd vremea. Stau si discuta despre arta, pana cand nu mai stiu ce sa mai faca. Uita si de la ce au pornit.
- Sa vorbim despre generatia dvs., formata din artisti de exceptie.
- Mai intai, sa va spun cate ceva despre toata generatia mea, nu doar despre artisti. Noi, chiar daca eram mult mai saraci, am trait intr-o lume foarte linistita. Am trait intr-o lume in care casele erau inconjurate de gradini, iar oamenii nu erau ingramaditi, pe strada nu trecea nici o masina, si in afara de ciripitul pasarilor, nu se auzea nimic. Am trait intr-o lume calma, normala, care nu se grabea. Oamenii erau sfatosi, aveau timp sa vorbeasca cu copiii lor. Mamele erau acasa, copiii erau linistiti, veseli, pentru ca intotdeauna aveau siguranta unui om matur in apropierea lor. De aceea, copiii din ziua de astazi sunt mult mai nervosi. Si la scoala sunt nervosi. Nu se pot concentra, atentia le e distrasa de zgomotele strazii si de imaginile de pe internet si TV. Si pe langa faptul ca noi am apucat o viata cu gradini ca un colt de paradis - mai tarziu, venind la facultate, noi am prins si profesorii vechi. Profesorii formati in filozofia respectului valorilor si culturii, instaurata in timpul monarhiei in Romania.
- Cum ati suportat cu atata tarie caderea si deportarea?
- In primul rand, in casa la noi nu am auzit niciodata sa se planga cineva. Sa se planga cumva de situatia in care era elita Romaniei si toata tara. Nu s-au plans, pentru ca ei au crezut ca e ceva trecator. Nu si-au imaginat ca o sa dureze 50 de ani. Credeau ca dupa un an, doi, o sa revina monarhia. Asta este o valenta. A doua e ca atunci cand faci parte dintr-o societate care e lovita in intregime, ai un fel de solidaritate cu toti. Nu murisera, nici la tara, nici la oras, toti profesorii si toti doctorii cu care eram prieteni. Toti eram la fel, nu erai lovit numai tu, ca Iov. Dupa cum si astazi, intelectualitatea este lovita. Azi un artist, un profesor, un medic, scriitorii sunt desconsiderati, sunt saraci. Si s-a dus pe apa Sambetei tot respectul pentru elite, pe care l-a adus in Romania Carol I, pe vremea caruia un profesor universitar era platit ca un ministru. Si s-a dus tot respectul pentru intelectualitate, instaurat de Ferdinand, care era un mare intelectual, respect continuat de Carol al II-lea, care era de asemenea un om foarte cult. Toate s-au oprit brusc, in 1944.
- Totusi, cum se explica faptul ca autoritatile rosii ale vremii mai investeau in arta, pe vremea cand generatia dvs. si-a luat avant?
- Ei aveau ambitia sa fie inconjurati de cultura. Ganditi-va cat au investit sovieticii, de exemplu, in arta, in cinematografie. Aveau niste filme extraordinare. Au investit in balet. Aveau cel mai tare balet din lume. Sovieticii au mostenit si prelungit politica culturala tarista. In general, monarhiile au sustinut arta, in toate tarile lumii. In plus, comunistii au avut ambitia sa arate ca se inconjoara de elita culturala, neavand ei carte. Aveau, cred, un complex de inferioritate, al celor ajunsi la putere, fara carte. Si atunci, se inconjurau si de aura ca ei sustin cultura. Prin anii '50, un artist care primea premiul de Stat sau care era facut academician ori artist emerit primea o suma cu care putea sa-si cumpere o casa! Acum, premiile acestea au disparut.
- Pana la urma, care este secretul succesului generatiei dvs. de artisti?
- La noi, au contat enorm si profesorii nostri, care nu fusesera formati in timpul comunismului. Cine spune ca in timpul comunismului invatamantul romanesc nu mai exista greseste: noi am avut cei mai buni profesori, asa cum erau Baba, Ciucurencu, Ressu si ceilalti, care erau toti scoliti in strainatate, la Paris si Viena. La fel cum era toata generatia lor, care inca supravietuia in tara. Imi amintesc de o vecina din cartierul Domenii. Era si ea dintr-o familie bogata si, la un moment dat, si-a pus pe usa un anunt care m-a uimit. Scria: "Predau engleza, franceza, germana, pictura si pianul". Pur si simplu! Mie mi s-a parut ca-s prea multe, ca un om nu poate sa le stie asa bine pe toate. Dar totul era adevarat! Pentru ca ea invatase mai intai in Romania, la Liceul German, si facuse apoi franceza, in Franta. Si nu doar atat, picta foarte bine. Eu si sotul meu am ramas uimiti si suntem profesionisti. Doamna facuse Belle-Artele la Paris, iar la Londra a facut pianul. Era o enciclopedie, le stia pe toate! Si ca ea au fost atatia, care incepand din timpul lui Carol I, faceau cu snopul facultati si doctorate stralucite in strainatate. Iata ceva extraordinar, despre cum se pregateau inainte juristii, de pilda. Exista o bursa cu care, daca trebuia sa fii expert roman in drept international, erai trimis in cinci capitale ale lumii! Doi ani la Londra, sa studiezi dreptul lor, doi la Paris, doi la Berlin, doi la Roma si doi ani in Spania. 10 ani in 5 capitale! Ca apoi sa vina in Romania, sa stie sa faca ce trebuie. Pai, daca nu mai ai o asemenea deschidere, aproape ca nu-i putem invinui pe cei ce intra azi in Administratia Centrala de Stat, pentru ca ei au studii limitate. Asa ca unul din secretele generatiei noastre de artisti a fost truda grea cu marii nostri profesori. Ca ei nu vad sa rasara altii, prea curand.
Mesageri din alta lume
- Sa revenim la pictura dvs. Cum ati ajuns sa va desenati pasarile? Cumva mi se par in dialog cu pasarile sotului dvs., maestrul Marginean.
- Sunt in consonanta, dar eu privesc pasarile dintr-un unghi cu totul special. Ca pe niste mesageri din alta lume. Eu cred in acele povestiri in care sufletele se reintorc pe pamant sub forma de pasari. In primul rand, cred ca pasarile au suflet, si eu le privesc ca pe niste mesageri. In lucrarile mele, am introdus pe langa pasari, un fel de scriere cu ramuri, frunze sau fructe, pe care eu o consider din alta lume, si prin care se transmit aceste mesaje. Eu cred ca noi suntem tot timpul conectati cosmic si cu aceste mesaje, daca stim sa le receptam, cred ca lumea ar fi mult mai bogata sufleteste. Am citit odata o experienta a unor savanti japonezi, in care au venit intr-o incapere mai multe persoane, iar dupa ce ele au plecat, japonezii, cu o aparatura speciala, au inregistrat formele indivizilor care au fost in acea camera. Puteau sa le recunoasca prin felul in care aerul fusese dizlocat. Eu cred ca si o pasare care trece prin aer lasa o urma din sufletul ei. Se spune ca exista anumite lucruri care lasa amprente, nu numai pentru un timp scurt, ci lasa amprente pentru timpuri imemoriale. Aceste suflete de pasari lasa in urma lor amprente imemoriale. La fel ca acele corabii disparute, care apar dupa sute de ani. Prin pasarile mele, eu marchez trecerea timpului.
- Scriati undeva: "Sunt o romantica, ador linistea si reveria". De ce?
- Traind de mic copil in mijlocul cartilor, imi place sa ma retrag in biblioteca sau in atelier. Artistul trebuie sa aiba liniste si posibilitatea sa filozofeze si sa se gandeasca bine la ceea ce face. Acum, curentele artistice sunt absolut de toate felurile, e ca un soi de Turnul Babel al artei. Dar artistii ar trebui sa lucreze pentru sufletele oamenilor, nu numai pentru ochi. Sa transmita frumosul si armonia. In Univers, si cea mai umila creanga are un ritm al asezarii frunzelor si o miscare anume, interioara. Cum spunea Luchian, "Nu trebuie sa copiezi natura, ci sa lucrezi in sensul ei". Asta caut si eu. Mesajul unei picturi trebuie sa fie de pace, liniste si armonie. Si eu cred ca fericirea inseamna sa poti vedea partea frumoasa din fiece lucru. Prin iubire, care este atotiertatoare. De aceea, nu ma preocupa trecerea timpului peste fiinta mea, ci peste spiritualitatea mea. Eu cred ca in fiecare zi trebuie sa daruiesc ceva, o pictura sau un cuvant bun. Numai prin aceste daruri, pe care le lasi in urma, poti spune ca ai trait cu adevarat pe pamant. Omului trebuie sa-i dai o clipa de frumusete si armonie. Daca o secunda cineva se uita la o acuarela de-a mea si este fericit, atunci menirea mea e implinita.