Casa veche, din chirpici, a familiei Dontu, din satul Fundata, are acum alura unei case prospere, cu o gradina superba. In living, la adapost de limba de foc a Baraganului, doamna Greta imi intinde o cutie cu dropsuri din acelea ieftine, care se vand la kilogram in orice bacanie sateasca: "Te rog, serveste". Si odata cu prima bomboana incepe chiar povestea locului in care ma aflu.
16 iunie 1951. Undeva, in Banat, aproape de granita sarbeasca, intr-o casa obisnuita, Vladimir statea cu capul in maini si coatele pe genunchi. Privea fix podeaua si parea ca asculta zgomotul nelamurit al ulitei. Se auzeau carute grabite, voci de militieni injurand si femei care se vaicareau stins. Usa celeilalte camere se deschise si el tresari. In prag aparu moasa, stergandu-se pe maini cu un prosop alb:
- E fetita. Sa va traiasca!
Vladimir se apropie de patul in care Ecaterina, sotia lui, statea intinsa, tinand in brate mica faptura pe care o asezase deja la san.
- Katiusa, draga mea Katiusa! spuse Vladimir, sarutandu-si sotia.
Si se apleca asupra ei cu lacrimi in ochi si cu fata luminata de fericire. Apoi, dintr-o data, parca isi aminti de ceva. Isi sterse lacrimile si bucuria ii ingheta pe obraz. Spuse doar:
- Chemati preotul.
Era deja noapte afara cand a ajuns preotul. Venise prin spatele casei, sarind gardurile gradinilor, ocolind astfel patrulele militiei ce impusesera interdictia de a circula noaptea. Vladimir i-a spus de ce il chemase: voia sa ii boteze fetita atunci, pe loc. Il lasa pe parinte sa isi pregateasca cele trebuincioase si el iesi cu speranta ca vreun vecin va accepta sa fie nas. N-a apucat sa ajunga la vecini. Tocmai atunci, o femeie trecea pe langa garduri, prin intuneric. A acceptat sa naseasca fetita. Greta Dontu. A doua zi, zvonurile pe care Vladimir le auzise s-au adeverit. Oamenii urmau sa fie deportati. Un marfar astepta in gara acestui sat pierdut din Banat. Unde, nu se stia. Cei mai multi spuneau un singur cuvant, greu, inspaimantator pentru toti: Siberia. Pana seara, Katiusa, tinandu-si bebelusul la piept, era deja intr-un vagon de vite, alaturi de sotul ei si de parinti. Luasera strictul necesar pentru supravietuire si stateau inghesuiti, cu alti oameni din sat, nestiind incotro ii va duce trenul. Era pentru a treia oara cand plecau, lasand totul in urma. Prima oara fusese in '44, cand fugisera din Chisinau la Piatra Olt. Acolo venise si Vladimir, un an mai tarziu, abia eliberat de pe front. Pentru ca facuse scoala de ofiteri pe timpul regelui, a fost decazut din orice fel de drepturi si a fost trimis in Banat, unde erau case parasite de sasi. Au trait acolo cativa ani, si acum, la mijlocul verii lui '51, porneau din nou catre necunoscut. Cinci zile au mers in acel vagon, fara sa stie unde vor fi dusi. Din cand in cand, locomotiva oprea sa se alimenteze cu carbuni, in vreo gara, si atunci, printre scandurile vagoanelor, razbea un singur glas urias, ca un muget disperat: oamenii cereau apa. In cea de-a cincea zi, trenul s-a oprit si usa vagonului in care erau Vladimir si familia lui s-a deschis. Aerul a navalit odata cu lumina orbitoare. Oamenii au fost dati jos si ingramaditi de jandarmi intr-un soi de magazie. Barbatii au fost chemati sa mearga la "primirea loturilor".
- Daca ne dau casa, ia una mica, sa ne putem incalzi usor la iarna, a apucat sa-i spuna Ecaterina lui Vladimir.
Impreuna cu alte sute de barbati, Vladimir Dontu a fost dus sub escorta militiei in camp. Era un loc ciudat. Pamantul se intindea cat vedeai cu ochii, drept, pana la orizont. Nici un nor, nici macar vreo pasare. Soarele ardea atat de tare, parea ca respiri lava. Nici un copac, nici o fantana. Doar pamant incins, cer ca de sticla si flacara soarelui, care iti incalcea gandurile si te strivea sub caldura ei. Si totusi, ceva era. Chiar acolo, in fata lor, erau zeci de randuri, facute din sute de tarusi batuti in pamantul dogorind ca un imens cuptor. Unul dintre militieni incepu sa urle, ca sa fie auzit:
- Fiecare tarus are un numar si fiecare numar reprezinta un loc de casa. Va alegeti un tarus si acolo e casa voastra. Daca va indepartati fara permisiune, mai mult de un kilometru de la tarusul vostru, abia astept sa va impusc, ca pe niste jigodii de chiaburi ce sunteti. Aveti domiciliu obligatoriu, pana cand va spun eu ca nu mai este. Sunteti in Baragan si aici o sa crapati.
Vladimir a ales tarusul cu numarul 287. Satul a fost botezat Fundata.
Condamnarea: D.O.
Fiecare familie a primit un tarus si o palma de pamant. Cu atat trebuiau sa supravietuiasca. Prima grija a fost sa isi faca un adapost. Mai erau trei luni si incepeau iernile crancene din Baragan. Oamenii au construit cum s-au priceput mai bine. Unii si-au sapat bordeie in pamant, altii au inceput sa faca chirpici si sa ridice case. Pana au fost gata, au dormit in lanuri de porumb, sub palariile de floarea-soarelui sau chiar sub cerul liber. La inceput, li se aducea apa cu cisterna: te luptai pentru o cana cu apa. Apoi s-au facut fantani si li s-au adus cateva materiale de constructii. Dar atat de putine si de proaste, incat cine facea rost de o scandura mai lunga se considera norocos: avea pe ce sa isi aseze stuful, sa faca acoperis. Cand au inceput ploile, bordeiele prost sapate au fost inundate si multi s-au trezit cu mica lor avere plutind pe langa ei. Dar, cu timpul, deoistii, adica cei ce aveau "domiciliu obligatoriu" si o stampila "DO" in buletin, s-au solidarizat. Erau laolalta basarabeni, bucovineni, banateni, sasi, maghiari. Si-au facut casele impreuna, au impartit mancarea si hainele. Prima iarna in Baragan a fost crancena. Aveau sobe din chirpici, insa lemnele se gaseau greu sau deloc. Erau familii care traiau in casa cu promoroaca pe paturi. Altii, mai norocosi, aveau un pic de foc. Din cauza caldurii, boabele de grau din chirpici au incoltit si au inceput sa creasca. Peretii s-au acoperit cu tulpini verzi. Vladimir si familia sa au trecut iarna invaluiti de magia acelui lan, ce crestea incalzit de rasuflarea lor. In primavara, deportatii au fost acceptati la muncile campului si la fermele de stat. Tot din chirpici, satenii au construit un dispensar si o scoala. Au urmat patru ani in care unii s-au sinucis ori au innebunit, pentru ca nu au suportat traiul de Baragan. Saracia si umilintele. Nimeni nu a stiut niciodata de ce a fost deportat. Nu a existat un proces, nu s-au dat explicatii.
A fi si a avea
Greta a crescut. A inceput sa mearga la scoala unde, din fericire, avea invatatori de exceptie: majoritatea erau deportati politici, fosti profesori universitari. Purta acelasi palton cu fratele ei, caruia Ecaterina ii facuse doua fete, si impartea cu el aceeasi pereche de bocanci. Din cauza asta, nu putea sa plece la scoala pana nu se intorcea fratele ei. Mai tarziu, o adevarata solidaritate s-a creat la liceu. "Deportatii" se stiau intre ei si erau cei mai buni, cel mai bine instruiti. Invatau cu disperare. Scoala era sansa lor. Seara, vedeai pe ulitele din Fundata lampile aprinse pana tarziu, in noapte, si stiai ca acolo invata un copil, pana se va termina gazul. Asa au citit toata literatura romana, asa s-au agatat de singura lor sansa in viata: cartea. Cand incepea vacanta, Greta si fratele ei plecau la munca, la pepiniera unde faceau timp de trei luni portaltoi. Se intorceau acasa toamna, pe 15 septembrie. Pe Greta o astepta o valijoara cu singura uniforma pe care o avea si, cu ea la subtioara, pornea catre liceu.
"Erau la scoala copii care veneau din familii protejate de regim. Erau mai bine imbracati si mai bine hraniti. Se simtea diferenta. Cei de la Fundata, intr-un fel de solidaritate, erau mandri de saracia lor. O purtau cu demnitate, pentru ca erau destepti si se mandreau ca sunt inteligenti, chiar daca nu erau copii de militian sau secretar de partid. Spuneam cu mandrie ca sunt fata de deportat. Eram scosi la tabla, stiam lectia, si nu ne-am facut niciodata mici in banca, din cauza ca nu invatasem. Asa am inteles noi ca e important ce esti, nu ce ai", isi aminteste azi Greta.
Cand a fost destul de mare, a primit permisiunea de a merge la bal, in sala de chirpici a satului, unde cativa sasi cantau la vioara si se valsa. Tinuta era obligatorie. Baietii veneau la costum, imprumutat cu mare greutate de cine stie unde, iar fetele purtau rochii negre si sandale. Greta isi facea buzele cu hartie creponata rosie, isi punea parul pe bigudiuri facute din hartie, isi indrepta suvitele cu zahar topit in apa. Nici nu puteau visa la un parfum, dar toti copiii se spalau cu sapun cu plante, si dansul lor mirosea a musetel, a menta salbatica si a pelin.
"Citeam pana se termina gazul din lampa, ca sa facem ceva in viata. Noi mancam o bucata de paine cu untura si ceapa, si eram bucurosi ca avem ceva sa ne tina de sat. E si acum greu, ca sunt tineri care stau si 10 ore la birou. Dar sa stai 10 ore in noroi pana la brau, sa te bata soarele in cap si sa faci chirpici si sa nu mananci mai nimic, fara sa ai dreptul sa te plangi? Generatia de azi nu stie ce e aia foame, nu stie cum e sa iti fie frig si sa nu ai cu ce sa te imbraci. Sau sa ii fie foame copilului si sa nu ai de unde, sa nu mananci tu, ca sa ii dai copilului. De-asta imi permit sa spun ca generatia tanara nu are dreptul sa se planga", imi spune doamna Greta si ma indeamna sa mai servesc un drops.
Basarabia, Paradisul pierdut
Si totusi, in serile in care stateau impreuna, in familie, Vladimir canta la vioara, jucau carti sau dansau, incat puteai sa crezi ca pentru un moment sunt cea mai bogata si fericita familie din lume. Asa au trait ani de zile. Bunicii pe langa casa, mama tinand socoteala banilor, Vladimir castigand ca grajdar, desi avea cel mai frumos scris dintre toti ofiterii generatiei lui. Chiar si asa, il acceptasera cu mare greutate pe "chiabur", doar pentru ca aveau nevoie de cineva sa scrie si sa tina inventarul. Acasa, citeau ziarul si imediat il aruncau in foc. Ascultau radioul, numai daca cineva statea santinela in drum. Dar, oricat ar fi fost munca de grea sau saracia de chinuitoare, Greta nu i-a auzit pe parinti sau pe bunici vaitandu-se. In serile de vara, bunicul Ioan statea pe prispa si, privind campul, se alina singur:
- Lasa, ca-i mai bine asa. Acu', daca eram acasa, trebuia sa alerg dupa seceratori, trebuia sa tocmesc batoza si sa facem balotii. Asa...tot atata mancam. Pai, numa' cheilicele de astrahan faceam 250... Da' si acu', tot caciula de astrahan am... Lasa, ca ii bine... Lasa... spunea, si daca te uitai atent, vedeai cum ii tremura buza de jos.
Acel "acasa" de care pomenea bunicul Ioan era locul unde mancai seara "ciulama de pui cu mamaliguta". Acasa era, intotdeauna, Basarabia. Acolo Ioan avusese 127 de hectare de pamant si oglinda cu rama sculptata si candelabru de sticla. Acasa erau dealurile cu livezi si plimbarile cu caleasca la Chisinau sau Iasi. "Parea un vis dintr-o alta lume, dintr-o alta viata. Imi era greu sa imi imaginez acea lume, cand eu o vedeam pe mama cum tinea banii si casa. Ei ii dadeam toti socoteala, era apriga. Venea tata de la serviciu, in ziua de salariu, si stiu si acum: avea 704 lei. Lasa bicicleta rezemata de gard si numara hartiile alea albastre: sapte. Si mama zicea: "Da si pe seilalti". Iar tata incerca sa scape spunand ca a avut datorie sau a lasat o atentie la casierie. "Nu, nu! Da la mini, ca-s doua pani de-aselea negre!" Si tata se scormonea si scotea si cei patru banuti".
Dupa ce, in 1956, a fost ridicata interdictia domiciliului obligatoriu, in 1981, "s-a dat ordin" ca satul Fundata sa fie demolat. Ramasesera aici prea multi fosti chiaburi la un loc. Trebuiau risipiti si urmele deportarii distruse. In cateva zile, satul a fost ras, aproape in intregime, de buldozere. Oamenii au ramas din nou doar cu cateva lucruri. Pentru a patra oara, Vladimir si familia sa o luau de la zero. Au primit de la autoritati permisiunea sa ramana in acelasi loc. Ca intr-o damnatie, cateva zile mai tarziu, au inceput sa isi construiasca o noua casa, pe acelasi teren, pe ramasitele celei vechi.
Lacrimi de viata
Astazi, satul Fundata inca mai exista. Este un sat obisnuit, din Baragan, pierdut in imensitatea campurilor arse de soare, sub un cer ca de sticla. In centrul sau are insa un monument impunator, ce aminteste de anul 1951, cand 18 astfel de sate din Ialomita, Braila, Calarasi sau Constanta au fost ridicate cu mii de anonimi deportati, cu umilinte si dureri nesfarsite. Anul acesta, in iunie, s-au implinit 60 de ani de cand acei oameni fara vina au fost adusi si lasati la tarus, in mijlocul campului. Aproape cinci sute dintre ei au venit, unii din Romania, altii din Europa, sa comemoreze acel moment, sa tina vie memoria deportarii. Supravietuitorii s-au adunat din nou in Baragan, de data aceasta, sa le spuna celor de azi calvarul prin care au trecut. In multimea de ziaristi si oficialitati ii recunosteai imediat pe cei ce au trait acei ani grei. Au ascultat neclintiti, cu lacrimi in ochi, slujba celor opt preoti, apoi au inceput sa se apropie unii de altii, purtand cocarde tricolore in piept.
- Imi pari cunoscut, nu cumva esti...
Isi spuneau pe nume unii altora si se tineau de maini si se imbratisau, recunoscand un fost vecin sau un fost prieten. De ce aveau lacrimi in ochi? Poate pentru ca au supravietuit. Pentru ca au reusit sa traiasca mai mult decat nedreptatea, pentru ca s-au putut intalni si in numele celor ce nu au ajuns pana aici. Erau lacrimi de viata. Printre ei se afla si Greta, o doamna eleganta si discreta, alaturi de sotul ei.
Pana la sfarsitul pamantului
Casa veche, din chirpici, a familiei Dontu, din satul Fundata, are acum alura unei case prospere, cu o gradina superba. In living, la adapost de limba de foc a Baraganului, doamna Greta imi intinde o cutie cu dropsuri din acelea ieftine, care se vand la kilogram, in orice bacanie sateasca: "Te rog, serveste. Stii, inainte eram atat de saraci, incat intotdeauna am tanjit dupa dropsuri. Pur si simplu, parintii mei nu isi permiteau sa imi cumpere. Acum, am intotdeauna la indemana si oriunde as fi, daca vad dropsuri, nu pot sa ma abtin sa nu cumpar. A ramas asa... un tic al acelor vremuri intunecate... Sper ca pana la sfarsitul pamantului, sa nu se mai faca aceasta greseala. Poate si un razboi il duci mai usor, ca acolo merge cine trebuie. Aici, a fost o exterminare in masa, absurda, fara reguli, fara judecata. Nici acum nu inteleg ce s-a vrut. Orice familie luai in parte, erau oameni plini de bunatate, si care iti vorbeau frumos si erau ospitalieri. Nu stiu de ce au fost obligati sa traiasca asa ceva. Dar te rog, mai serveste un drops...".