Clujean prin nastere, cercetator de renume international in domeniul chimiei, a adaugat excelentei profesionale si pe aceea patriotica, militand, ca presedinte al Academiei, pentru salvarea Rosiei Montane de amenintarea cianurilor
Destinul din crapatura usii
- Marile cariere artistice sau stiintifice au, de obicei, un moment de iluminare, cand iti dai seama pe ce drum urmeaza sa o iei in viata. S-a intamplat si cu dvs. la fel? In copilarie faceati experiente chimice cu chibrituri? Repetati in oglinda postura de academician?
- Chimia m-a sedus abia in anii de scoala. In momentul in care am vazut prima oara, prin crapatura usii deschise, vizavi de sala mea de clasa, laboratorul de chimie, am simtit o atractie extraordinara. Iar dupa ce am prins bazele chimiei, mi-a fost cat se poate de clar ca nu vreau sa fac altceva decat munca de laborator. Placerea si curiozitatea au fost argumentele principale ale drumului meu in viata. Am fost privilegiat ca am reusit sa imi transform hobby-ul in profesie, sa traiesc din hobby-ul meu, sa nu merg la munca doar pentru a-mi castiga traiul. Sa faci o meserie care iti place e fericire curata. Una din marile sanse ale vietii. O treime din existenta ne-o petrecem la serviciu, e greu sa suporti sa faci ce nu-ti place atata amar de vreme!
- In toate marile cariere, anii de ucenicie sunt importanti. Exista vreun dascal, anume, din anii de scoala care sa fi pus umarul la cariera dvs. ulterioara?
- Mai intai, am fost foarte atasat de invatatoarea din clasele II, III, IV, de la Scoala "Bob", din Cluj. De acolo a inceput, in fond, educatia mea. A fost o invatatoare deosebita si, ca semn al respectului pe care i l-am purtat, desi nu o vizitam in mod obisnuit, cand am fost acceptat in Academie, in chiar primele zile, i-am facut o vizita, ca sa-i spun aceasta bucurie si ca sa-i multumesc pentru ce a insemnat pentru mine. O recunostinta la fel de mare ii port si profesoarei de chimie din liceu, care mi-a lasat pe mana cheile de la laborator, sa intru acolo cand vreau si sa fac experiente chimice dupa cum doresc! Asta nu cred ca s-ar mai putea intampla acum, riscul ar fi prea mare in ziua de azi, regulile sunt mai complexe. E riscant sa lasi un copil de 15 ani printre tot felul de chimicale periculoase, dar iata ca atunci nu s-au intamplat accidente, in schimb, m-am responsabilizat enorm si am invatat foarte multe lucrand in laborator. Faceam, in liceu, singur, acolo, experimente, care abia la facultate mi s-au predat! In plus, am gasit si o carte foarte interesanta de chimie analitica. Laboratorul liceului era foarte bun, asa ca am luat de acolo idei si modele. M-au pasionat fantastic aceste incercari si reactii chimice.
- Care e, pana la urma, frumusetea chimiei, o materie care, in amintirile multora, e echivalentul notelor mici si al pericolului corigentei?
- Eu am tinut la un moment dat o conferinta cu titlul: "Chimia, nimic mai simplu", exact din dorinta de a combate aceasta prejudecata. Chimia este simpla, daca bazele ei sunt bine explicate si daca nu te complici cu amanunte care depasesc posibilitatile de intelegere la o anumita varsta. Chimia este simpla, pentru ca se refera la doar trei lucruri: compozitia substantelor, structura chimica si transformarile chimice, reactivitatea. Daca ai inteles aceste trei principii, restul sunt amanunte. Chimia e un fel de joaca. Asa cum combini notele muzicale ca sa compui o melodie, si atomii se combina intre ei, iar de acolo inainte totul devine o distractie. De altfel, una dintre distractiile mele de elev era aceea de a face in laborator pocnitori din fosfor rosu si clorat de potasiu. Tare ma distram cu colegii! In cantitati mari, putea fi periculos, dar eu aveam grija sa fie substante in cantitati mici, asa ca ne distram de minune in pauze, puscand pocnitorile facute de mine...
Fetita cu codite
- Cum au fost anii studentiei dvs. clujene? Se spun povesti minunate despre atmosfera efervescenta a Clujului universitar.
- Imi amintesc cu drag de Clujul de atunci, un oras studentesc cu adevarat efervescent, in care tinerii isi dublau studiul si cu activitati culturale: mergeau la opera, la teatru, unde ocupau galeriile. Ba, existau si studenti care nu se multumeau doar sa mearga la opera, ci faceau figuratie in spectacolele de mare amploare. Pentru mine, Clujul universitar are si o semnificatie sentimentala, acolo am cunoscut-o pe sotia mea, care era si ea studenta la chimie, intr-un an mai mic. Ea era o fetita cu codite, care m-a incantat, spunandu-mi, mai tarziu, ca remarcase ochii mei albastri, care contrastau cu parul negru... Am invitat-o la un bal studentesc, "intruniri" le zicea, iar acolo am invitat-o la dans. "Dansezi ca un urs!", mi-a spus, iar afirmatia ei m-a marcat pe toata viata. De atunci inainte nu am mai dansat cu placere, si numai cand n-am avut incotro. Dar acesta nu a fost un motiv care sa ne desparta. Orgoliul meu ranit era mai slab decat farmecul ei. Era sarboaica, venise de la Timisoara sa studieze la Cluj, desi sora ei mersese la Bucuresti, si normal ar fi fost ca surorile sa mearga sa studieze in acelasi loc. Dar undeva, acolo sus, a fost scris ca ea sa vina la Cluj, iar noi sa ne intalnim si sa ramanem impreuna pana in ziua de azi.
- Cariera dvs. stiintifica s-a profilat timpuriu, cu burse, studii si doctorate in strainatate. N-au impietat asupra iubirii, aflata abia la inceput?
- Asa e, ne-am despartit cand povestea noastra abia incepuse sa infloreasca. Eu am plecat sa-mi fac doctoratul la Moscova, dar am ramas permanent in corespondenta, ne-am scris tot timpul scrisori, iar inaintea ultimului an de aspirantura, am venit in tara si ne-am casatorit. Apoi ea a venit la mine, la Moscova, cu cateva zile inainte sa termin, a asistat la sustinerea tezei de doctorat si ne-am intors impreuna in tara. Asta era in '63, in decembrie, iar in 1966 am plecat in Statele Unite, la studiile post-doctorale. Aici nu a mai fost posibil sa mergem impreuna. A trebuit sa plec singur, iar asta a fost un sacrificiu pentru mariajul nostru aflat la inceput. Dar m-a inteles. Stiam amandoi ca trebuia facut acel sacrificiu. La un moment dat, a venit si ea in America, dupa nasterea primului nostru copil, care a ramas in tara, un fel de garantie ca nu aveam sa ramanem acolo...
Incredere in generatia tanara
- Dupa America, a urmat Mexicul. V-a placut atat de mult cercetarea, incat ati renuntat chiar si la functia de rector al Universitatii "Babes-Bolyai" din Cluj, pentru a studia in continuare...
- Da, asa e! In 1993, am fost chemat in Mexic ca "visiting professor". Eram deja rector al Universitatii "Babes-Bolyai", dar am plecat avand constiinta ca renunt la o slujba administrativa, birocratica, in favoarea cercetarii. Am stat un an si jumatate in Mexic. Am fost apoi, pentru perioade mai scurte, si in Germania, la Gottingen, si in Singapore... Ce am invatat din toate aceste experiente a fost ca in viata e important sa-ti fixezi obiective realiste. Sa inaintezi pas cu pas. In felul asta, treptat-treptat, ajungi mai sus decat ti-ai fi imaginat vreodata. Pentru ca am cunoscut cazuri de tineri cercetatori, care visau lucruri inaccesibile, iar nerealizandu-le, s-au prabusit, ramanand frustrati, nemultumiti si nefericiti. Daca insa te bucuri de fiecare mica realizare si apoi mergi mai departe, poti fi implinit si in viata, si in cariera.
- Cum vi se pare noul val de tineri cercetatori? Vedeti in unii dintre ei posibili savanti ai viitorului?
- Sa stiti ca sunt foarte optimist in aceasta privinta. Eu cred ca dintre numerosii tineri care au plecat in strainatate, multi se vor intoarce cu idei noi, cu mentalitati noi si vor aduce un suflu nou in cercetarea romaneasca si in societatea romaneasca. Treptat-treptat, se vor obisnui cu ideea ca se pot face si in tara lucruri frumoase. Unii dintre ei sunt deja in plina activitate. Va dau si exemple. Ministrul Funeriu, de la Educatie, Papahagi de la Externe, Ciuparu, de la Cercetare, Zamfir, seful Institutului de Fizica Nucleara de la Magurele... Sunt destule povesti de succes in acest sens, deci sunt optimist.
Aur alb pentru zile negre
- Aurei dvs. stiintifice i se adauga, in ultima vreme, si aceea de intelectual patriot, implicat in marile probleme ale tarii. Academia Romana se afla in fruntea luptei pentru salvarea Rosiei Montane, o atitudine de exceptie, la care opinia publica a reactionat cu entuziasm.
- As vrea sa precizez un lucru important: noi nu ne opunem ideii de valorificare a unor resurse. In cazul aurului din Muntii Apuseni, Academia s-a exprimat in legatura cu cele trei conditii in care poate fi luata in considerare o asemenea initiativa. Intai, sa nu fie exploatare la suprafata, ci in galerii! Asta ar scuti mediul si peisajul de influente negative. In al doilea rand, conditiile financiare ale proiectului, beneficiile pentru statul roman, ar trebui sa fie mai substantiale. Acel aur, cu valoarea lui, este proprietatea statului roman. Cine il scoate trebuie sa il imparta cu statul, nu sa dea un procent derizoriu din veniturile realizate, plus ceva impozite si redevente de 4%. O parte importanta din acel aur ar trebui sa intre direct in trezoreria statului roman. La petrol, de exemplu, unele tari retin 80% din valoarea petrolului extras. Tarile arabe nu ar fi atat de bogate, daca ar incasa doar 4% redevente din petrolul extras, iar firmele straine ar pleca cu restul. Al treilea aspect este legat de tehnologia bazata pe cianuri. Sigur, cianura poate fi distrusa chimic, dar nici o reactie chimica nu este completa, iar produsii de distrugere sunt si ei toxici. In iazul de decantare se aduna si metale grele, toxice, plumb, arseniu, se aduna combinatii chimice ale metalelor cu cianura, care in timp pot sa si elibereze cianura. Barajul nu este nici el sigur. In fiecare an, in lume, se produce un accident. Am o lista intreaga de baraje care au suferit scurgeri, care s-au fisurat si care au dus la accidente periculoase. Dupa incheierea exploatarii, multi ani, acel baraj va trebui controlat, monitorizat, iar asta costa foarte mult. Exista un exemplu in Statele Unite, unde s-a inchis o exploatare aurifera, iar firma care s-a ocupat de extractie a dat faliment. Peste 100 de milioane de dolari a costat statul american actiunile de depoluare, de monitorizare... Deci, nu e de gluma, pe termen lung! Deosebirea intre sustinatorii proiectului si Academia Romana provine de la faptul ca sustinatorii proiectului gandesc pe termen scurt, iar pe termen scurt ar putea fi un pic de prosperitate in zona, dar pe termen mediu si lung, lucrurile nu mai stau la fel. Iar noi trebuie sa gandim, totusi, pe termen lung. E vorba de viitor aici! Trebuie sa gandim pe termen lung! Acest aur este o rezerva strategica, pe care Romania ar trebui sa o pastreze pentru zile grele. Grecia, daca ar avea acum asemenea rezerve, ar putea incepe sa exploateze. Nu ar fi mai bine sa pastram aurul pentru zile negre?
Jena de a fi patriot
- Militantismul Academiei Romane, intr-o problema de interes national, ne da, tuturor, un sentiment de incredere si de recunostinta. Problemele nationale par, azi, sa nu mai intereseze pe nimeni.
- Academia isi asuma prezenta in societate, fie la solicitarea autoritatilor, fie din proprie initiativa, atunci cand considera ca opinia sa trebuie sa se faca auzita, ca in cazul Rosia Montana, care nu este, din pacate, singura amenintare cu care ne confruntam. Un motiv de ingrijorare pentru noi este soarta limbii romane, care este asaltata de influenta altor limbi, a englezei in special. Sunt atatea expresii englezesti care au corespondent in limba romana, totusi, din obisnuinta sau din snobism, recurgem la limba engleza. Sigur, engleza este o limba sintetica, foarte la obiect, si atunci, ca sa traduci unele lucruri in limba romana, ai adesea nevoie de doua cuvinte, dar se exagereaza, iar opinia publica si presa ar trebui sa fie mai atente la aceste aspecte. Suntem, apoi, ingrijorati de istoria Romaniei, care este tratata superficial! In ce priveste cuvantul patriotism, pare o rusine sa vorbesti despre el! Or, educatia tinerilor ar trebui sa se refere si la aceasta valoare, care e patriotismul.
- Va puteti baza, intotdeauna, pe o masa solidara de academicieni, cand sunt in joc problemele esentiale ale Romaniei, ca Rosia Montana, de pilda?
- Vremea unanimitatilor a trecut de mult, si e bine ca e asa, dar sa stiti ca putem sta linistiti din acest punct de vedere: cand in discutie se afla problemele importante ale Romaniei, in forul de conducere suntem intotdeauna intr-o majoritate confortabila, care ne da puterea si legitimitatea de a ridica vocea si de a apara interesele tarii. O dovada vie: chiar Rosia Montana. Sunt mandru si bucuros de solidaritatea colegilor mei in aceasta problema nationala.
Fotografiile autorului si imagini din arhiva personala a d-lui Ionel Haiduc