De cand a crescut numarul specialistilor romani in limba si cultura japoneza scoliti sau perfectionati la sursa, s-au inmultit si operele literare clasice si contemporane traduse din original de oameni competenti, capabili sa inteleaga textul in profunzime si sa gaseasca echivalente - lucru mai dificil decat s-ar crede, caci exista o simbolistica si canoane traditionale care, din ignoranta, pot fi denaturate. De exemplu, in arta aranjarii florilor, ikebana, exista reguli stricte pentru cele trei linii principale, reprezentand cerul, omul si pamantul. Acolo unde noi, nestiutorii, vedem un buchet mai bizar, e reprezentata de fapt o intreaga filosofie.
Si in literatura, plastica, film, lucrurile stau cam la fel. Sesizam finetea, gustul pentru simplitate esentializata, pentru elipsa, comunicarea speciala cu natura, hieratismul, rafinamentul, dar toate astea raman de o frumusete misterioasa in lipsa cunoasterii principiilor estetice dupa care au fost create operele. Nu le putem descifra corect, captam doar o poezie aburita. Stim in general ca exista o etica si o estetica ce vin din trecutul japonez si sunt foarte diferite de mentalitatea noastra. Dar ne vine cam greu sa pricepem de ce - ca sa dau alt exemplu, din arta ceaiului - sunt necesari vreo 10-15 ani de studiu pentru a sti sa manuiesti cu tot dichisul ustensilele. Am facut aceasta cam lunga introducere pentru a-mi sustine parerea ca in fascinatia pe care o exercita asupra noastra literatura japoneza intra si neintelegerile, ciudatenia, aproximarile vagi. Editura "Humanitas" a publicat in ultimii ani, in traduceri din original, capodopere de Yasunari Kawabata, Yasushi Inoue, Yukio Mishima, dar si scriitori japonezi contemporani, unii - occidentalizati si ca teme si ca stil. Despre autoarea pe care v-o recomand azi, nu stiu decat ce am citit in scurta prezentare din pagina a doua. Are 66 de ani si a primit multe premii pentru romanele ei, dintre care cel mai cunoscut e "Ceaunul", distins cu Premiul Akutagawa si ecranizat in 1991 de Akira Kurosawa sub titlul "Rapsodie de august". Filmul a fost difuzat de mai multe ori la televizor si la noi: o minune. Dupa cum minunat mi s-a parut si micul roman, tradus de o specialista cu doctorat in limba si cultura nipona la Universitatea Washeda din Tokyo, unde a si ramas ca cercetator. Subiectul pare la inceput simplu: o adolescenta de 17 ani, Tami, si fratele ei ceva mai mic, elev de gimnaziu, impreuna cu verii lor, o fata tot de 17 ani, Minako, si un proaspat student, Tateo, isi petrec luna august la tara, la batrana lor bunica. Aceasta primise o scrisoare din Hawaii, in care era informata de existenta unui frate stabilit acolo in urma cu 60 de ani si care, bolnav de moarte, ar fi dorit sa o revada. Cum bunica refuza calatoria, copiii ei, parintii nepotilor aflati in vizita, se duc sa-l cunoasca pe acest unchi si familia lui. Adolescentii de la oras se cam plictisesc in linistea rurala a casei dintre orezarii. Tami preia sarcina de a gati pentru toti in vechiul ceaun de tuci,






Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 

