La inceput de toamna aurie, unul dintre cei mai iubiti sportivi romani s-a intors acasa, la gurile Deltei Dunarii, pentru un eveniment cu totul special. Ivan Patzaichin a lansat la apa canotca, o combinatie intre canoe, barca ce i-a adus atatea titluri olimpice, si lotca, ambarcatiunea traditionala a Deltei. Pentru aceasta inaugurare, el a facut din nou echipa cu doi dintre colegii cu care a impartit triumful in anii de glorie: Vasile Diba si Toma Simionov. Trei fosti mari campioni mondiali si olimpici, trei buni prieteni, fiecare cu povestea si cu drumul sau, dar cu o pasiune comuna: Delta natala.
O bicicleta a apelor
"Am fost 20 de ani sportiv de performanta, 20 de ani antrenor, iar acum a venit momentul sa fac ceva palpabil, de durata, pentru oamenii din Delta", a spus Patzaichin la lansarea canotcii. Prea multe barci cu motor si turisti galagiosi tulbura pacea Deltei si a vietuitoarelor sale. Vad Delta din viteza, stau in hoteluri de lux si nu ajung sa simta farmecul locului, doar bifeaza o noua destinatie turistica si trec mai departe. Canotca lui Patzaichin se doreste a fi "o bicicleta a apelor, cu care turistii se pot strecura pe canalele cele mai inguste ale Deltei". Pentru lansarea la apa a creatiei sale, Patzaichin a organizat in Tulcea un intreg festival, ce a propus spectacole ale locuitorilor din Delta, concerte rock live si, bineinteles, intreceri intre barci, pe Lacul Ciuperca si chiar pe Dunare. Festivalul Barcilor cu vasle Rowmania a marcat prima aparitie publica a canotcii.
Toma Simionov si norul de aur
O furtuna zdravana matura falezele Tulcei, navele se agita nervos in parame, iar cei ce se incumeta afara sunt aproape luati pe sus de vant. In holul hotelului, Ivan Patzaichin primeste cu multa amabilitate fiecare invitat si mai arunca un ochi pe geam, la fuioarele de apa, fara a-si arata nelinistea. Intr-o ora ar trebui sa-si prezinte proiectul prin care spera ca va relansa turismul civilizat in Delta. Vremea tine cu el. In curand, furtuna de vara se linisteste, iar oamenii se strang pe faleza, in asteptarea asilor canotajului romanesc. Fluviul este insa agitat, ploua, si aproape s-a intunecat, la o ora nefireasca, din cauza norilor grei. Este un test serios pentru canotca ce se zareste la un kilometru distanta si se apropie taind valurile. Daca ar avea in ea toate medaliile stranse de cei ce vaslesc, Toma Simionov, Vasile Diba si Ivan Patzaichin, ar valora cat un iaht de lux, dar este o simpla barca din lemn, agila si aratoasa, care trage la ponton in aplauzele sutelor de oameni ce au asteptat-o in ploaie, pe mal. Toma Simionov este foarte impresionat de spectatorii ce au venit sa-i vada pe o astfel de vreme, iar in ce priveste ploaia, ea ii starneste chiar amintiri. "Era la Olimpiada de la Moscova, la primul meu concurs oficial cu Ivan in canoe. Ne antrenasem trei saptamani pe Lacul Vidraru pentru a suda o echipa cu care sa luam aurul", imi povesteste, intr-un moment de ragaz. "Dar la Moscova a venit o rafala de ploaie care a amanat startul, am mers fiecare la ponton sa scoatem apa din canoe, apoi ne-am aliniat din nou la pornire. Ceva mai departe, se zarea un nor micut, destul de jos, dar organizatorii au hotarat sa pornim. Foarte repede norul acela ne-a inghitit. Am intrat in el din plin. Ploua, nu vedeam nimic in jur, in afara balizelor, ne concentram sa le urmam, am tras tare, si, cand am iesit din nor, cerul era senin, dar nu se vedea nimic, nici in fata, nici in spate, nici o alta barca. Eram pe culoarul 7. Am strigat lui Ivan, ce s-a intamplat? S-o fi amanat iar startul, unde-s ceilalti? Erau mult in spate. Luasem aurul cu un avans serios, si asta pentru ca am avut exact aceleasi conditii ca pe Vidraru, acolo unde acum ploua, acum iese soarele".
Toma Simionov este un om direct, jovial si sentimental. S-a nascut la Caraorman, si una dintre imaginile pe care le-a pastrat din copilarie este cum mergea la scoala in barca, cu ghiozdanul in poala, pe ulitele satului inundat de Dunare. Gardurile nu se mai vedeau, oamenii ieseau din casa direct in barca prinsa de prispa. Atunci si-a construit singur un caiac din lemn, care s-a inmuiat imediat, si apoi a incercat, cu acelasi "succes", unul din tabla. Tatal sau lucra la Institutul de pescuit din Tulcea, la singura statie de puiet, acolo unde-si petrecea si baiatul toate vacantele. In sat, aveau un singur televizor, la Caminul Cultural, unde se adunau toti sa-l vada pe fratele sau mai mare cu cinci ani, Gheorghe, cum devine campion mondial si vicecampion olimpic, la inceputul anilor '70. Toma participa si el la intrecerile intre satele din jur, si, la 20 de ani a inceput sportul de performanta, la Snagov. "Noi suntem nascuti in barca, obisnuiti cu apa, nu trebuie decat sa ne invete cineva putina tehnica, sa ne dirijeze un pic". Pentru cativa ani, a facut echipa cu fratele sau, apoi a urmat acel cuplu formidabil cu Patzaichin, ce a castigat aurul olimpic in 1980 si in 1984. "Cand am venit in lot, am avut marele avantaj ca nu eram ca orice incepator, care primeste cea mai proasta barca si sta stingher intr-un colt. Eram fratele lui Gheorghe Simionov si stateam la masa cu marile vedete ale canotajului. Apoi, cand au inceput concursurile, ce senzatie, sa traversezi Oceanul! Cine mai iesea atunci din tara? In avioane eram numai noi, sportivii, si cu oamenii de afaceri de stat sau straini".
L-am rugat pe Toma Simionov sa-mi explice care este formula prieteniei sale cu Patzaichin, cum puteai sa-ti petreci 10 luni pe an in cantonamente, cu acelasi om, sa calatoresti, sa lupti in echipa cu el, fara sa-si faca loc inevitabilele tensiuni.
"Intr-o echipa, cel mai rau e atunci cand ai indoieli in privinta colegului, ti se pare ca trage mai putin si te gandesti, mai, acesta se menajeaza, sau a fost la chef azi noapte, si acum trebuie sa trag eu si pentru el? Asta distruge echipa. La noi n-a fost niciodata vorba de asa ceva, pentru ca noi comunicam intotdeauna. Veneam din concedii, ne povesteam ce-am facut, ne plangeam unul altuia cand aveam probleme, ne sfatuiam. Niciodata nu ne-am zis NU. Venea unul cu o propunere, celalalt spunea, bine, hai sa vedem daca merge. Daca incepi cu contre, nu ajungi nicaieri. Calmul lui ma impresioneaza si astazi, dupa atatia ani".
Vasile Diba: inapoi la Jurilovca
In barca oficiala ce insoteste marea cursa a canotcilor de pe Dunare, Vasile Diba sta pe burta, cu mainile facute palnie, si din cand in cand, striga cat il tin rarunchii: "Luuung! Lung! Hai, tata, ca se poate!". Apoi se intoarce si-mi spune "Asta e baiatu meu, in barca a patra, s-a lasat de sport profesionist, dar nu poate sa stea departe de apa". Cam asta-i si povestea sa, a tatalui, cel mai galonat caiacist roman. Intre 1974 si 1980, a castigat aurul olimpic si cinci titluri de campion mondial. In copilarie, Vasile Diba isi petrecea zilele de vara prinzand guvizi cu mainile goale, inotand si vaslind cu barca printre canalele inguste. In '69 au aparut cativa antrenori si au strans doua autocare cu copii, i-au adus pe Lacul Ciuperca din Tulcea, le-au dat echipament si i-au pus in caiace. Cand a venit frigul, 60 de copii au umplut un vagon intreg in trenul spre Bucuresti, dar antrenamentele de iarna, in sala, la Dinamo, i-au pus la grea incercare. Si mai greu a fost in februarie, cand s-au intors pe Ciuperca. Nu aveau experienta si se mai rasturnau in apa rece ca gheata. Multi, intre care si Vasile, au renuntat atunci si s-au intors acasa, insa nu a trecut mult timp si antrenorii au venit din nou dupa ei, si au strans iarasi un autocar. Asa a inceput traseul unui mare campion, care, peste ani, avea la randul sau sa aduca spre sport multi copii si tineri din Jurilovca. "Pe unde am umblat, cel mai mult mi-a placut Mexicul, urcai pe o sosea de munte si vedeai ca-n stanga ploua si-n dreapta e soare. Peste tot ti se faceau oferte sa ramai si sa concurezi. Era tentant pentru un tanar ce venea dintr-un sat in care erau abia cateva televizoare alb-negru, dar n-am putut sa fac asta". Chiar daca au concurat in barci diferite, el caiac si ei canoe, chiar daca unii erau la Steaua, altii la Dinamo, a fost de la inceput bun prieten cu Toma si cu Ivan, o prietenie ce dureaza de mai bine de 35 de ani. Se mai revad si acum, la regata de la Orsova, unde concureaza si stau la povesti. Odata cariera de sportiv incheiata, Vasile Diba nu a ales calea antrenoratului, a fost zece ani politist, apoi a iesit la pensie. Acum isi construieste o casa in Jurilovca, are o gramada de treaba, dar nu ar fi ratat pentru nimic ocazia de a se alatura celorlalti doi, intr-un astfel de proiect. Mai ales ca, la fel ca oricarui om adevarat al Deltei, si lui ii plange inima pentru prapadul ecologic de acolo. "Canalele pe care ma plimbam cand eram copil s-au colmatat, gata. Mai apoi, cand faceam antrenamente la Maliuc, era o curatenie luna in jur, treceau pescarii pe langa noi: "Ma baieti, nu vreti sa va dam ceva peste?". Venea lumea cu corturile in padure, lasa curat in urma. Acum e jale. Nu mai sunt copaci, peste tot vezi pete de ulei, barci cu motor, se pescuieste cu curent electric, e plin de braconieri..."
Ivan cel mare, fiul pescarului
Principalul eveniment al celor trei zile de la Tulcea este concursul de barci pe Dunare, intre reprezentantii localitatilor din Delta. Patzaichin a inaugurat aceasta competitie in urma cu sapte ani si, odata adoptata, localnicii au investit multe orgolii in ea. "Se concura la inceput cu barcile lor de pescuit", imi explica fostul campion. "Apoi unele sate au inceput sa-si construiasca barci mai usoare, special pentru concurs, iar altii s-au suparat. Acum am adus canotca, toata lumea vasleste in aceleasi conditii. De trei luni se roaga de mine sa le dau barca la testat, dar m-am tinut tare. Toti cei ce concureaza se afla acum pentru prima oara in ea".
La startul competitiei si pe tot parcursul ei, Ivan are emotii mai mari decat daca ar concura chiar el. L-am urmarit de la inceputul festivalului, mereu in centrul atentiei, zeci de televiziuni si de reporteri vor sa-i ia interviuri, da startul concursurilor si sta sa se asigure ca totul e in regula, are de rezolvat chestiuni organizatorice, cum iese pe faleza oamenii vor sa-i spuna cateva cuvinte si sa faca o poza cu el. Iar el, fiul pescarului din Mila 23, ce a ajuns sa castige patru medalii de aur la patru olimpiade, le face pe toate cu un calm, cu o modestie si o blandete care frapeaza. Este lucrul pentru care l-am admirat dintotdeauna. Marele campion nu s-a despartit de copilul care inca mai traieste in el. Intreaga lui prezenta iradiaza sinceritate si bucuria ca jocul lui s-a implinit: canotca. "Este proiectul meu de suflet. As fi foarte fericit daca prin lansarea acestei barci am impune un turism ecologic, daca am putea ajuta la pastrarea naturii din Delta pe care o iubesc atat de mult!".
Fotografiile autorului