- Interviul cu actorul Damian Crasmaru, sotul dumneavoastra, publicat in "Formula As" la inceputul verii, a avut un ecou exceptional printre cititori. O poveste de dragoste care pentru a fi deplina are nevoie, insa, si de "depozitia" dvs. Cum ati izbutit, asadar, sa duceti pana la capat o iubire de-o viata? Exista vreo formula secreta pentru gasirea partenerului ideal?
- Aceasta este, intr-adevar, "marea intrebare". Pentru ca a-ti gasi perechea ideala este si greu, si complicat. Eu cred ca mai degraba e vorba de un mare noroc. Nu cred ca exista retete, desi tare bine-ar fi daca ar exista. Mie mi-a iesit insa pasienta. Eu si Damian avem - iata! - 56 de ani de cand suntem impreuna. E bine sa-ti cunosti temeinic partenerul, inainte de a te decide sa ramai cu el. De-a lungul anilor, fireste, mai intervin si surprize, intervin momente pe care trebuie sa ai talentul sa le depasesti cu intelepciune, cu rabdare si cu dragoste. Aici, da, exista o reteta sigura: intelepciunea! Fiecare sa aiba puterea si rabdarea sa inteleaga greseala celuilalt, motivul care l-a determinat sa faca vreun gest neobisnuit. Atunci, cu certitudine, partida nu e doar jucata, dar e si castigata. Pentru asta trebuie sa ai insa, repet, intelepciunea de a te pune "in pantofii" celuilalt, de a-l intelege si de a-l asista afectiv, de a-i darui dragoste neconditionat. Caci dragostea nu e ca o bombonica pe care o oferi drept premiu de cumintenie. Nu e ca la dresajul cainilor.
- Mai tineti minte cum a inceput povestea dvs. de dragoste?
- Ne-am cunoscut in toamna lui 1955, intr-o zi de munca absolut epuizanta pentru el. Dimineata i se ceruse, de catre directia Teatrului National, ca pana seara, sa intre in rolul Don Manuel, personajul principal din spectacolul "Doamna Nevazuta", de Calderon de la Barca, spectacol in care eu aveam rolul titular. Actorul distribuit in rol (Gabriel Danciulescu) se imbolnavise si, in cazul in care nu s-ar fi gasit cineva care sa-l inlocuiasca, spectacolul, care se juca la gradina Boema, cu un succes nebun, ar fi trebuit suspendat. Dar pe vremea aceea, spectacolele nu se suspendau asa, cu una - cu doua. Ca atare, in ziua aceea, toata distributia piesei am stat cu Damian ca sa-l ajutam. Si - miracol! - seara a izbutit sa joace un Don Manuel splendid. Aceea a fost ziua magica in care ne-am intalnit, ziua in care, la ora amiezii, cand ne luaseram o foarte scurta pauza, rupti de oboseala si lihniti de foame, el mi-a oferit o feliuta de sunca! (rade) De atunci nu ne-am mai despartit si, dupa trei ani, ne-am cununat civil. In biserica am intrat dupa alti cativa ani, la manastirea Sinaia. Acesta a fost inceputul. Apoi, amandoi am adaugat ingredientele care ne-au consolidat si ne-au infrumusetat casnicia. Dar nici ele nu sunt prestabilite. Pe unele le dibuiesti asa, in orb, pe altele le descoperi ca urmare a unei inspiratii de moment, iar altele iti sunt trimise printr-un soi de magie, ca atunci cand faci o prajitura si, din greseala, lovesti cu cotul sticluta cu esenta de vanilie, iar cei cativa stropi, rataciti astfel in compozitie, fac ca prajitura sa devina, abia acum, desavarsita ca gust.
Un basm pentru doi
- Pana a ajunge la ingrediente, prin ce v-a sedus colegul dvs. de scena de la National?
- Damian m-a cucerit cu talentul, cu frumusetea si cu inteligenta lui iesita din comun, pentru cei 24 de ani pe care ii avea. Si cu o delicata abilitate a lui de a ma "simti", indiferent de moment si de stare. M-am grabit sa-l iau de sot! (rade) Sunt o norocoasa. Am avut si am parte alaturi de mine de un barbat inteligent, plin de haz, care mi-a incurajat firea asta a mea copilaroasa. A avut nevoie de mine exact cum sunt: cu exploziile mele jucause, care l-au incantat si de dragul carora a intrat de bunavoie in basmul vietii mele. Iar eu am avut nevoie de o minte sclipitoare ca a lui, care mi-a completat si mi-a imbogatit firea mea de copil nebun. I-am daruit din viata mea si am primit din viata lui. Fiecare i-a oferit celuilalt ce a avut el mai de pret. Si s-a intamplat ca darurile primite si oferite ne-au priit amandurora. Regret, doar, si regret nespus de mult, ca din pricina unor sarcini toxice, nu i-am putut oferi lui Damian si copii. Are o pasiune pentru copii atat de mare si de patimasa, incat ar fi meritat sa aiba nu unul, ci zece. Asa, insa, Damian si-a revarsat si acest soi de dragoste tot asupra mea. Eu sunt pentru el copilul-minune, care a implinit - mirare! - 86 de ani, dar pe care il alinta si-l leagana ca pe unul de trei. Are o grija nebuna de mine, iar cand ma cearta, parca ma iubeste si mai mult. Si sa nu cumva sa-mi fie rau vreodata, ca atunci innebuneste. Tipa, se agita, dupa care se cufunda intr-o stare de mutenie, nascuta din disperarea de a fi incapabil sa ma inzdraveneasca el singur. Dragul de el... Cred ca dintotdeauna marea lui dorinta a fost sa-mi fie mie bine. Tin minte, de pilda, cum s-a chinuit, pana si in luna de miere, cand eu, mare iubitoare de sport, am tinut sa mergem in varf de munte. Cum a carat, saracu, rucsacul enorm, in care eu, prevazatoare, indesasem pana si olita de noapte. (rade) In sfarsit, am ajuns la cabana Piatra Arsa si, in chiar prima noapte, un tantar l-a muscat de buza de sus. Cand s-a trezit dimineata, se umflase asa de tare, ca avea gura mai proeminenta decat nasul. Dar nici n-a cracnit. Apoi, intr-o alta seara, in aceeasi excursie, i-am pregatit o mancare nemaipomenita: mamaliga cu lapte si fragi cu smantana. A doua zi, nestiind de durerile lui de burta, l-am carat la varful Omu. Abia cand ne-am reintors la cabana, am aflat de ce se tot juca el cu mine de-a v-ati ascunselea pe dupa stanci. (rade) Nu suflase insa nici o vorba tot drumul, pentru ca voise sa nu-mi strice mie bucuria. Vezi, Ines, din dovezile astea de iubire aparent neinsemnate, marunte, am invatat amandoi ca oamenii care vor sa formeze un cuplu puternic, de nedestramat, numai prin iubire pot birui, numai prin iubire vie, prezenta, pot sa ramana, de-a lungul anilor, tineri, in impletirea lor sufleteasca. Daca pornesti la drum cu dorinta asta de a-l bucura pe celalalt, de a-l face sa-ti simta mereu iubirea, atunci poti sa fii convins ca mariajul va reusi si ca va fi frumos tot timpul. Iubirea trebuie comunicata neincetat: exprimata, vorbita, manifestata prin atingeri tandre si zambete luminoase.
D-l avocat si domnisoara cu gramofonul
- De unde ati dobandit aceasta arta a iubirii, asa de rara in ziua de azi?
- Parintii mei, scumpii mei parinti, m-au modelat, chiar si fara sa vrea, numai prin puterea exemplului. Inclusiv la acest nivel, al vietii de familie, am invatat de la ei. Au fost un cuplu de vis! Tata, un avocat talentat si foc de frumos, lucra la firma lui Oscar Negreanu, un evreu bogat, care avea un magazin celebru in epoca: "Odeon". Unii poate ca-si mai amintesc de el: se afla langa piata Sf. Gheorghe, aproape de strada Lipscani. Era un magazin ca o pestera a lui Aladin: plin de minunatii. Acolo, la raionul de muzica, lucra si mama, ca vanzatoare. O frumusete de fata, dupa care nu putine capete se intorceau. Vreo doi ani a stat ea acolo, printre gramofoanele cu palnie, din care, de pe discurile "Odeon", se revarsau arii de opera si romantele en vogue. Si tot acolo l-a cunoscut ea pe tata. Amandoi iubeau muzica si dansul, erau ca sortiti. S-au indragostit unul de altul, s-au casatorit si apoi am aparut eu. Tata a construit o casuta gen vagon, pe Calea Vacaresti, raiul copilariei mele, o casuta facuta pe pamantul daruit de nasa lui de cununie, cu banii dati de arhitectul Nedelescu, bunicul meu din partea mamei, si cu... dragoste. Amandoi parintii mei au avut cultul casei si al familiei. S-au iubit unul pe altul si m-au iubit nespus si pe mine. Dragostea lor si felul lor de a se purta unul fata de celalalt nu aveau cum sa nu mi se intipareasca in suflet... Tin minte ca, in 1996, dupa moartea mamei, randuind lucrusoarele ramase de la ea, am dat peste creioanele tatei, pe care ea le pastrase 21 de ani, intr-o punguta de molton. Mai erau acolo si o ascutitoare, stampila tatei, o guma de sters si multe alte maruntisuri de care avea el trebuinta ca avocat. Pur si simplu, mama nu se indurase sa le arunce. Pana si acele obiecte, aparent fara valoare, erau pentru ea prezente pretioase, amintiri tangibile ale omului pe care il iubise atat de mult.
O cescuta cu cafea
- V-as ruga sa ne intoarcem acum la ingrediente, aromele care trebuie puse in dragoste, pentru ca prajitura sa fie perfecta. Unul dintre ele tine chiar de bucatarie: oare, ca sa izbandeasca in dragoste, o femeie trebuie sa fie si gospodina, sa gateasca, sa se dedice exclusiv caminului?
- Ei, unei femei de azi, care isi dedica majoritatea timpului carierei, nu poti sa-i pretinzi sa stea lipita de aragaz. Ar fi un sacrilegiu! Eu n-am avut a suferi nici din punctul acesta de vedere. Dupa cum am spus, Damian e un barbat inteligent. In plus, am impartit aceeasi meserie. Cum sa nu ma fi inteles?! Eu n-am avut habar sa gatesc pana pe la 50 de ani! Abia dupa ce am parasit casa parinteasca, dupa moartea tatei, am inceput sa ma preocup de bucatareala. M-am aplecat insa asupra acestei indeletniciri cu pasiune. Ca pentru a-mi indeplini dorinta din copilarie de a da de mancare la papusi. Papusile mele au fost mama si Damian. Ei au indurat, cu infinita rabdare, toate experimentele mele gastronomice, care, din fericire, nu erau si dezastruoase. Damian, cu umorul lui caracteristic, ma mai intreaba si acum, cand ii prepar mancarica aia cu iarba si nisip, cu care imi hraneam papusile cand eram mica. (rade) Cert e ca, in fiecare dimineata, el este cel care imi pregateste mie micul dejun: un pahar de suc proaspat de grepfruit sau de portocala si o cescuta cu cafea, pe care nu pot s-o inghit fara cativa biscuiti inmuiati in ea. Rarisim, cand, din pricina lipsei lui de timp, nu-mi gasesc pe masa micul dejun, mi se strica toata dimineata. In schimb, mesele de pranz si de seara le pregatesc eu. Totusi, marturisesc ca-mi place la nebunie sendviciul pe care mi-l da Damian, inainte de a ne aseza la masa: o felie de parizer sau o alta bunatate asezata pe o bucatica de paine proaspata si acoperita cu o feliuta de ceva acru - castravecior, capia ori gogosar. Nici c-as mai vrea altceva. Dar el sta cu ochii pe mine si mereu ma indeamna sa mananc si restul bucatelor, ca sa nu ma jigaresc. Asa ca ma asez la masa, cuminte, si il ascult.
- Cu comunicarea cum stati? Psihologii de azi vad in ea ecuatia fericirii.
- Au dreptate. Fara comunicare, orice cuplu se duce pe apa Sambetei. Dar ea nu poate fi poruncita. Comunicarea se naste din punctele comune pe care le au cei doi: in lipsa lor totala, ce sa comunici? Despre stirile de la televizor? Eu si Damian am avut de la inceput aceleasi preocupari. Ne plac aceleasi lucruri. Din cand in cand, avem si pareri diferite, dar si atunci ne simtim bine impreuna. Ba poate ca ne simtim si mai bine impreuna, fiindca scapam putin de plictiseala pe care ti-o da cateodata un acord perfect. Sa-ti dau un exemplu plin de haz: eram in vacanta de vara, in Italia. Ne oprisem la Udine, in casa prietenului nostru Spirica Fabris. Am hotarat cu Damian ca eu sa dau singura o fuga de cateva zile la Nisa, ca s-o vad pe iubita mea matusa Lelya, pentru ca apoi, el sa ma astepte in gara la Milano, de unde urma sa luam trenul spre Elvetia, unde voiam sa ne vizitam alti prieteni dragi. Zis si facut. Calatoria mea pana la Nisa a fost plina de peripetii, apoi au urmat cateva zile de mare bucurie, in compania matusii mele si a unchiului Vasile, dupa care am pornit-o spre intalnirea cu Damian. Care, conform intelegerii, m-a asteptat la Milano. In trenul spre Elvetia, atat de fericiti eram ca ne regasiseram si-atat de plina ne era tolba cu povesti acumulate in cele cateva zile in care fuseseram despartiti, incat ne-am pus pe istorisit, si nici nu ne-am dat seama cand trenul s-a oprit la Chiasso, unde trebuia sa coboram. Am realizat unde suntem abia cand i-am vazut pe geam pe prietenii nostri, Titi si Ortansa, cum ne faceau semne disperate de pe peron. Eu, care aveam deja experienta la capitolul coborari din tren in viteza, am insfacat cate bagaje am putut, i-am dat un branci lui Damian, si-asa ne-am aruncat in gara, din vagonul care deja se pusese in miscare. Ce ti-e si cu comunicarea asta! (rade)
- Dar despre flirt, ce parere aveti? Unii spun ca improspateaza iubirea, cand aceasta incepe a lancezi.
- Nu pot sa neg ca si eu am avut parte de barbati care, desi eram maritata, ma priveau cu, sa spunem, dorinta in ochi. Dar pe mine, situatiile acestea ma ambetau si am cautat intotdeauna sa ma debarasez de respectivii barbati, cat mai curand cu putinta. Dar sa-ti povestesc un episod tare nostim, cu un curtezan al meu "de marca": eram plecati cu masina in vacanta. Ajunsi in Paris, inainte de a merge la Nina Diaconescu, fosta mea colega de teatru, care fugise din tara in timpul unui turneu la Venetia, am zis sa trecem si pe Rue St. Martin, pe la Fredy Cassian, un prieten bun al parintilor mei. Am parcat si Damian mi-a spus sa stau sa pazesc masina plina de boarfe, cat el avea sa se duca sa gaseasca apartamentul si sa vada daca Fredy era acasa. Ascultatoare, am ramas caine de paza pe trotuar. Eram imbracata intr-o rochie de vara galbena, care chiar imi sedea foarte bine. Intimidata, cascam gura in dreapta si-n stanga cand, la un moment dat, am simtit ca ma trage cineva de rochie si apoi ma apuca de mana. Cand m-am intors, sa-mi vina rau: langa mine era un negru, cel mai urat negru din lume, care-mi ranjea cu toata gura. Isi gasise partenera ideala! El mic, urat si imputit, eu inalta, blonda si superba! Noroc ca imediat a aparut Damian, care, in prima secunda, a ramas si el trasnit, holbandu-se la negrul care ma tinea de mana. Mic, urat, dar destept, negrul "meu": ca sa n-o pateasca, l-a intrebat pe Damian de o adresa pe care, pasamite, o cauta, dar n-o gasea. Barbata-miu, cu franceza lui rebela, l-a lamurit ca si noi suntem pe-acolo pentru prima data si-asa am scapat de "splendidul" meu curtezan. (rade)
Viata nu e un tricotaj...
- Revenind la timpul in care traim, credeti ca mai pot exista povesti de dragoste ca a dvs.? Mai pot exista si azi "mari iubiri"?
- Pasiunea din iubire exista inca, elementul care a cam disparut e dorinta de trainicie. Parca oamenii obosesc si se plictisesc unii de altii mult prea usor. Si de-asta se multumesc cu episoade amoroase in serie. Eu nu propovaduiesc ideea de "primul intalnit, primul luat". Cum spuneam, a nimeri bine in casnicie e o chestiune de noroc. Dar cand consideri ca ai gasit omul potrivit, cred ca trebuie sa pretuiesti si sa respecti relatia in care esti, sa nu tradezi iubirea care a crescut, sa fii mereu atent la ea, sa n-o iei asa, ca si cand ti s-ar cuveni. Vorba lui Camil Petrescu: viata nu e ca un tricotaj - dac-ai gresit, nu poti sa desiri totul si s-o iei de la capat.
- Care este rasplata marii iubiri care va leaga de sotul dvs.?
- Rasplata unei mari iubiri nu poate sa fie decat una singura: fericirea!
- De mana cu cel iubit, pana la sfarsitul vietii: un tablou care imblanzeste batranetea, te face sa o accepti mai usor?
- Scumpa mea, important e sa imbatranesti alaturi de cine trebuie, adica alaturi de omul potrivit. Batranetea vine la tine chiar daca nu ai chef s-o primesti. E un musafir inevitabil, care-ti deschide usa cu obraznicie. In primul moment, vazand-o asa prapadita, cum iti intra in casa, parca nici nu-ti vine sa crezi ca va fi mai tare ca tine. Ea insa se instaleaza confortabil si chiar se intremeaza. Dar daca esti cu omul tau langa tine, parca batranetea prinde puteri mai greu. La mine, uite ca nesuferita se rasfata, o simt ca-i place in preajma mea, si de-asta cred ca ma si ia cu binisorul. Imi face tot felul de concesii si-mi ingaduie uneori sa arat inca superb si sa ma simt bine. Iar eu, de ce nu as profita de situatia asta? O trag pe sfoara cat pot. Uneori, cand adorm seara la televizor, o simt cum ma mangaie. Imediat insa o carpesc peste ochi, ca sa nu-si ia nasul la purtare. Dar somnul nu-mi da pace si-atunci ma duc sa ma culc. O las pe ea la televizor. Nu-i place insa sa se uite la filme, asa ca, din plictiseala, se ia de barbata-miu, care mai atipeste si el, din cand in cand, tot la televizor... Ceea ce conteaza e insa ca eu si Damian suntem impreuna, fie seara, fie dimineata, fie pranz. Si ca, privind in urma, la viata noastra comuna, nu avem regrete, nici eu, nici el. Nici un regret. Cu ani in urma, cand Damian era plecat odata in Canada, intr-un turneu cu "Draga mincinosule", am inteles ca eu traiam - si la fel e si azi - si pentru mine, si pentru el. Intruna calculam ce ora era la el si, la 3 noaptea, cand stiam ca ii incepea spectacolul, ma cuprindea o emotie teribila, asa cum aveam si inaintea spectacolelor mele. De fapt, la premierele lui, intotdeauna m-am consumat enorm si, in general, asistand la spectacolele lui, am mai mult trac decat aveam la spectacolele mele. Eu am trait si traiesc si pentru Damian. Particip la absolut toate miscarile lui, la tot ce e bine si ce e mai putin bine din ceea ce face el. Le trec prin mine cu aceeasi intensitate sau, poate, chiar mai puternic decat le traieste el. De ce? Pentru ca il iubesc.