Va scriu cu gandul ca scrisoarea mea va fi citita de oameni care ma vor intelege si-mi vor da un sfat. Nu am talent la scris, asa cum am vazut in alte scrisori de la cititorii pe care i-ati publicat, dar cred ca sinceritatea ma va ajuta sa fiu inteles de toata lumea. Am treizeci si opt de ani, sunt casatorit si am doi copii: fetita, de doisprezece ani, si baietelul, de zece. Am avut o viata de familie obisnuita, pana in momentul in care am ramas somer. Atelierul mecanic unde am lucrat s-a inchis si nu am reusit sa-mi gasesc alt loc de munca. O vreme am trait din banii pe care i-am primit cand s-a inchis atelierul (cinci salarii compensate), apoi ne-au mai ajutat parintii. Dar nu despre asta vreau sa va vorbesc, in oraselul de provincie in care traiesc, toata lumea o duce greu, dupa ce s-a inchis mina si flotatia de preparare a minereurilor. Nu este de mirare ca acuma, vara, padurile sunt pline de oameni care culeg afine, zmeura, ciuperci, ca sa faca bani de paine. Am muncit si eu pe ici, pe colo, caci nu ma dau inapoi de la munca, si m-am descurcat cat de cat. Acum cinci ani, un prieten intors din Italia mi-a spus ca m-ar putea ajuta sa-mi gasesc si eu de lucru acolo. Am plecat impreuna cu el si, intr-adevar, am gasit de lucru cateva luni in Sicilia, la cules de masline. Am chemat-o si pe sotia mea si ea a lucrat ca menajera la niste batrani. Am castigat ceva bani, pe care i-am trimis in tara, la copiii care au ramas in grija parintilor mei. Cand se incheia sezonul maslinelor, era mai greu. Nu mai gaseam de lucru asa usor, ci numai ocazional, si am trait o vreme doar din banii castigati de nevasta mea. Ma duceam in fiecare dimineata in piata centrala din oraselul acela in care eram, ca sa gasesc de lucru cu ziua, dar parca era un facut, nici un patron nu ma alegea pentru munca. Erau preferati tot cei mai zdraveni si mai bine facuti. Am trait in diminetile acelea multe momente de disperare, dar si de rusine si de neputinta. Ajunsesem sa ma expun ca in filmele acelea cu sclavi, ca sa ma aleaga si pe mine cineva. Le-am indurat toate, cu gandul la copiii de acasa, si as fi indurat si altele, daca ar fi trebuit, numai ca sa ma pot descurca. Sunt un om cinstit si muncitor, nu am asteptat niciodata sa-mi dea cineva de pomana, vreau sa-mi castig painea prin munca, nu prin furtisaguri si smecherii. Cine crede ca e usor sa-ti gasesti de lucru si ca viata e mai dulce dupa ce-ai trecut granita se inseala amarnic. S-au cam dus cainii cu colacii in coada pentru romanii care-si cauta de lucru prin strainataturi. E tot mai greu. E destul sa spui ca esti roman si, de cele mai multe ori, ti se intoarce spatele. Durerea mea cea mare este insa alta. Mi-a intors spatele si nevasta, acuzandu-ma ca nu ma zbat destul ca sa-mi gasesc de lucru, ca nu aduc bani, ca sunt nedescurcaret. O vreme, am trait doar din banii castigati de ea, apoi mi-a spus ca nu ma mai tine si am venit in tara. M-am gandit ca macar sa fiu langa copii, daca tot nu mi-am gasit de lucru acolo. Zilele trecute am primit o scrisoare de la ea, in care-mi spune ca nu se mai intoarce acasa, ca n-am decat sa ma descurc cu gospodaria si cu toate celelalte, pentru ca ea s-a saturat de viata grea de aici. Acolo e "una donna", si baiatul batranilor pe care-i ingrijeste i-a promis ca-i face acte in regula, asa ca vrea sa divorteze si, ce-i mai rau, nu vrea sa ia nici un copil cu ea, pentru ca ar incurca-o. Vrea sa-si refaca viata si s-o porneasca de la inceput cu altcineva.
Stau si ma gandesc unde am gresit. Am gresit cand m-am insurat cu o femeie ca ea, care nu vede decat banul inaintea ochilor? Dar inainte nu era asa. Daca aveam un cartof, il fierbeam, il imparteam si traiam fericiti. Nu era atat de pretentioasa. Vremurile astea care au venit peste noi nu sunt usor de trait. S-au schimbat tare multe, si daca nu poti sa te adaptezi, esti pierdut. Am gresit oare cand am plecat din tara sa cautam de lucru? Am gresit cand am lasat-o acolo si m-am intors acasa? Ma gandesc ca va trebui sa le spun si copiilor despre ce a hotarat mama lor si nici nu stiu cum sa incep. Ce sa le spun? Ca m-a lasat, ne-a lasat, pentru unul cu mai multi bani? Ca nu e multumita de mine? Doar ei au vazut ca am lucrat zi de zi, la sapat si la cules, am carat lemne din padure, ca sa le pot cumpara ce le-a trebuit pentru scoala, ca ea nu le-a mai trimis nimic de o jumatate de an, nici un ban. Pana acum, niciodata n-am vorbit despre ea urat in fata copiilor, niciodata n-am povestit acasa cum m-a tratat ea in perioada in care n-am avut de lucru. Cat m-a umilit si cat m-a desconsiderat ca nu ma pricep la smecherii, ca sa fac bani, ca altii. Am crezut ca e bine sa aiba copiii o parere buna despre mama lor. Dar acuma, ce explicatie sa le dau eu, cum sa le spun ca ea nu se va mai intoarce? Cum sa le spun ca ea traieste acolo cu un alt barbat si ca peste cateva luni o sa nasca un alt copil? Ma chinuiesc sa gasesc o solutie si nu stiu cum sa rezolv acest necaz. Copiii sunt la o varsta tare sensibila si au fost si asa destul de amarati ca au stat patru ani doar cu bunicii, fara noi. Nu stiu ce sa fac, sa le spun adevarul, sau sa-i amagesc inca o vreme, ca mama lor va veni, cand domnii la care lucreaza in Italia o vor lasa sa-si ia liber?
Marin O.
Implinire tarzie
Intamplarile pe care vreau sa vi le povestesc s-au petrecut demult, dar rezolvarea sau implinirea lor s-a realizat doar acum doi ani. Exact de atunci, de doi ani, sunt un om fericit si trebuie sa va spun ca abia acum, la maturitate, am inteles cu adevarat vorbele: "Dragostea trece peste orice si acopera totul".
M-am nascut acum saptezeci si patru de ani, intr-un sat din apropiere de Dragasani, tara vinului oltenesc. In satul meu, viata oamenilor se desfasura in functie de anotimpurile viei. Legat, sapat, stors, copilit, must, astea erau vorbele nelipsite de la orice intalnire intre vecini. Toamna era anotimpul rege, cand satul intreg se muta la vii, pe dealuri. Intr-una din acele zile de claca, cand eram la culesul viei, la cel mai bogat om din sat, m-am indragostit pentru intaia oara si, dupa atatia ani, pot sa spun, si pentru ultima oara in viata mea. Aveam cam saisprezece ani si lucram cot la cot cu cei mai mari ca mine. Intr-o zi, cam la ora pranzului, a venit nevasta omului care ne angajase la lucru, cu mancarea. O insotea si fata ei, care a coborat din caruta cu care au venit, cu miscari tare gratioase. Fetisoara era plapanda si subtirica, sfioasa in miscari si purtare, nu semana cu fetele cu care eram obisnuit eu. Fata asta parea din alta lume, calca de parca mergea tot pe oua, cumva pe deasupra drumului. Oamenii vorbeau ca parintii o tin la oras, ca e cam bolnavicioasa si ca vine acasa numai vara. Tin minte ca n-am putut manca aproape nimic. Eram ca hipnotizat, ma uitam mereu la fata aceea si ea se uita la mine si nu intelegeam ce mi se intampla. De unde vine racoarea ce ma cuprinde, de unde vine parjolul ce ma arde, caci toate se amestecau, cand simteam ca mor de caldura, cand ma lua cu friguri. A fost ca si cum m-as fi imbolnavit brusc. Si ca sa-mi ascund tulburarea si starea pe care nu puteam s-o infrang, am inceput sa imit cantecul pasarilor, caci ma pricepeam de minune la asta. Stiam sa cant precum pitigoii, sa fiu gures ca vrabiile sau melancolic ca mierla. Fata s-a distrat de "programul artistic" pe care i l-am prezentat si am fost in al noualea cer, cand am aflat ca va veni si a doua zi cu mama ei. Cinci zile am fost la cules la via tatalui ei si cinci zile la rand a venit, am vazut-o si am vorbit cu ea. Cinci zile pe care le pot decupa din viata mea cu siguranta si le pot zice zilele indragostirii mele. Nimic nu este mai frumos pe lume decat bucuria indragostirii. Iar prima dragoste este aceea care te trezeste parca la viata. Era pentru intaia oara cand simteam ameteala aceea dulce si nelamurita. Nici nu stiam cum sa ma port. Mi se parea ca toata lumea se uita la mine, ca stiu toti secretul meu si de-aceea reactionam la orice vorba grabit si stingher, ca sculat din somn. Nici nu stiu cum au trecut cele cinci zile, dar pot sa va descriu exact cum isi tinea ea capul usor aplecat pe umar, cand se uita la mine, cand ma asculta cum imit pasarile, pot sa spun cum misca vantul rochia ei alba cu floricele, pot sa descriu cum se aseza in caruta cu care pleca inapoi acasa. Culesul s-a incheiat si n-am mai vazut-o cateva luni. In preajma Craciunului, ne-am reintalnit pe ulita satului. Era cu tatal ei, si in afara unui salut grabit n-am mai vorbit cu ea. Dar am vazut in ochii ei o luminita care mi-a incalzit inima si mai tare.
Am crescut, mi-am petrecut tineretea cu gandul la ea. N-aveam cum sa visez vreodata ca ma voi putea apropia mai mult de ea, pentru ca nu eram dintr-o familie atat de instarita ca a ei si, in vremea aceea, acest lucru conta in primul rand cand era vorba de o casatorie. Ea a fost data la scoli in oras, eu am ramas in sat o vreme, apoi m-am stabilit la Craiova si am ajuns maistru la Uzina Electroputere. Mi-am petrecut tineretea cautand la fiecare fata cu care eram prieten cate ceva din infatisarea fetei de care ramasesem indragostit, in ciuda anilor care treceau. Ma imprieteneam cu una pentru ca avea gropite in obraji, ca ea, sau cu alta, pentru ca mergea un pic saltat. Dar nu tinea mult prietenia, descopeream repede neasemanarile si le paraseam. Le abandonam suparat, pentru ca imi dadeam seama ca oricat as incerca sa ma amagesc cu alte fete, tot chipul ei imi ramanea in minte si ma tulbura inca dupa atatia ani. Nu m-am insurat, desi au fost in preajma mea zeci de femei care, poate, m-ar fi ajutat pana la urma sa o uit. Intr-una din vizitele in satul in care m-am nascut, am aflat ca ea s-a maritat si ca are doi copii. Ceea ce m-a speriat a fost faptul ca nu ma deranja deloc casatoria ei si ca ma gandeam mereu la ea ca la marea mea dragoste. Culmea este ca noi nu schimbasem decat cateva vorbe, nici macar nu ne-am atins atunci, in copilarie, cand am vazut-o prima data. Ne-am mai vazut in treacat de vreo doua ori, la niste inmormantari in sat. Nu stiu daca era fericita cu barbatul ei, dar vreau sa va spun ca de fiecare data am descoperit in privirea ei acea luminita vesela pe care o stiam din copilarie si pe care o visam uneori. Si asta m-a bucurat nespus.
Acum doi ani, am aflat ca a ramas singura. Barbatul i-a murit si copiii s-au casatorit. M-am imbracat frumos, am luat un buchet de flori si m-am dus la ea acasa. I-am spus povestea vietii mele si i-am spus ca am trait toti anii cu gandul la ea, cu visul secret de a o avea langa mine.
De atunci suntem impreuna, si daca ar fi sa-mi cant bucuria si dragostea ar trebui sa imit toate pasarile lumii si tot n-ar fi de ajuns. Ma simt implinit, nu pentru ca am ajuns sa fim impreuna, dupa atatia ani de asteptare, ci pentru ca in tot acest timp am reusit sa pastrez nestirbita dragostea pentru ea. Inceputa ca o ameteala visatoare, trecuta prin chinul steril al atator cautari, dragostea aceasta s-a implinit ca o bucurie, dincolo de framantarile tineretii, dincolo de diferenta de avere, dincolo de tulburarile pasionale si patimile trupesti. Nu ne supara nimic, nici vorbele de pe margine, suntem liberi sa ne traim bucuria, mai liberi decat mi-as fi imaginat vreodata ca se poate trai, si de aceea, foarte des, aproape zilnic, ne plimbam prin padurea de langa casa, ca sa ascultam, tinandu-ne de mana, concertul pasarilor. Si pentru bucuria aceasta a meritat sa astept atat.
FILIP STOIAN
Reproduceri dupa picturi de Horea Cucerzan