"Lumea Credintei", la o suta de numere - RAZVAN BUCUROIU

"Am planul sa atingem numarul 1000"

La 47 de ani, Razvan Bucuroiu este un veteran al presei crestine de la noi. A intrat in breasla in 1990 si a lasat urme frumoase in redactiile ziarelor "Romania libera" si "Ziua", unde s-a ocupat de pagina de spiritualitate. A condus un timp editura "Anastasia", iar in 2003 a fondat revista sa de suflet, "Lumea credintei", care luna viitoare ajunge la numarul 100. Desi este un impatimit al cartii si al presei scrise, s-a lasat sedus de televiziune. De la PAX TV, unde a fost director de programe si unde a realizat o emisiune de mare audienta, s-a mutat la TVR. Timp de mai multi ani, a fost coordonator pentru emisiunile de religie, istorie, minoritatisi coordonator editorial al studiourilor teritoriale ale televiziunii nationale, iar in prezent este director al TVR 3. Cu prilejul celor o suta de luni de prezenta pe piata presei din Romania a revistei "Lumea Credintei", l-am rugat pe intemeietorul ei sa-i spuna povestea.

"Doi "luminatori": pictorul Sorin Dumitrescu si parintele Galeriu"

- Sunteti autorul celei mai citite si indragite reviste crestine din Romania, "Lumea Credintei", un proiect care cere si din partea celui care il face... credinta. Cum ajunge un om de televiziune si presa sa-l cunoasca pe Dumnezeu?

- A-L cunoaste pe Dumnezeu, in cazul meu, nu cred ca este cuvantul potrivit. A-L banui, poate, a-L intui, a spera ca pricep macar o catime din haul acesta luminos care este Dumnezeu si in care ni se cere permanent sa plonjam. Misterioasa fiinta, cu totul paradoxala pentru omul cazut, chiar daca ne-a vorbit, si chiar daca intr-o pornire de totala, de dumnezeieasca iubire, S-a intrupat prin Hristos, aratandu-Se! Dar va dati seama ca si omul, la randul lui, reuseste sa-L surprinda permanent pe Dumnezeu! Il surprinde prin marii sfinti si prin marii pacatosi.
In cazul meu, strict, pot spune ca taranul roman: "Mai, nu degeaba sta numele pe om". In dictionarele de nume, Razvan (nici nu am alt nume) inseamna botezat a doua oara. Si asa a si fost! Nu a ajuns botezul din cristelnita, de la biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti, facut cu fereala de unchiul meu, care tocmai iesise dupa sapte ani de puscarie politica. Si spun asta deoarece, crescand, nu am lucrat in nici un fel in mine harul primit prin botez, ci am "lenevit", toropit in necredinta acelor vremuri, ca atatea generatii de copii si tineri. Familia nu m-a sprijinit cu nimic in credinta. Dumnezeu insa, in marea lui dragoste, nu m-a lasat chiar de izbeliste si m-a pus in fata unei intalniri esentiale, capitale. O experienta totala...

- Sa inteleg ca v-a influentat cineva decisiv in credinta?

- Nu m-a influentat, m-a luminat! De-a binelea si ireversibil. Tarziu, pe la 24 de ani, l-am cunoscut pe Dumnezeu prin pictorul Sorin Dumitrescu. La atelierul lui din strada Venerei, acasa la el sau la mine, in convorbirile lui cu cei care apartineau la acea data, subteran, intelighentiei crestine, dar mai ales la biserica Sfantul Silvestru. Acolo slujea cel mai mare pescar de oameni, cel care avea o nada speciala pentru intelectuali: parintele Galeriu. Ei bine, odata intrat pe mana acestuia, jar mancai!Carbunele fierbinte al credintei, al cunoasterii lui Dumnezeu, ti se parea ca roua diminetii langa parintele Galeriu. Aveai sentimentul ca poti face orice gest extrem in credinta (te gandeai chiar la calugarie, la asceza aspra etc.) si ca poti pricepe cu mintea orice taina langa omul acela deosebit. Era cunoasterea in libertate. Si era exact ceea ce comunistii nu suportau: cunoasterea si libertatea! Parintele Galeriu a pastorit o comunitate de oameni liberi. Eram ca niste atlanti, sau ca niste robinsoni fericiti in marginalizarea lor, pana in momentul in care, in august 1989, Securitatea, prin oamenii ei, a dat buzna peste parintele in casuta parohiala, in puterea noptii, l-au batut cu salbaticie si l-au umilit, spurcandu-i hainele preotesti. Un act de intimidare, brutal, nebunesc, dracesc. Unul dintre agresori - erau "deghizati" in hoti - i-a cerut soptit iertare, atunci cand a iesit pe usa. Parintele l-a iertat, cu entuziasm, pe loc! Insa ne marturisea noua, celor veniti sa-l vedem pe patul de spital, ca a avut momente de slabiciune in timpul agresiunii, momente de frica omeneasca, in care nu se putea ruga cu toata taria. Bietul parinte! Cum sa ridici mana asupra acestui sfant?!



Lectia de Inviere

- Care este prima amintire legata de credinta pe care o aveti?

- Despre prima amintire mi-ar fi greu sa vorbesc, deoarece nu am "inventariat-o" ca atare, insa pot sa va povestesc despre emotia pe care am trait-o in Capela Ingerului, in Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim. Acolo, la kilometrul zero al credintei noastre, in epicentrul spiritual al lumii iudeo-crestine, te poti cunoaste cu adevarat. Acolo, in acel loc zguduitor, iti verifici si urmaresti trairile, acolo afli despre tine insuti mai multe decat in intreaga viata! Stateam la coada, printre ceilalti pelerini, sa intru si eu in acea bisericuta scunda, de doar cativa metri patrati. Langa mine erau oameni veniti de pe toate continentele, de toate rasele si culorile, cu nenumarate probleme, cu neputinte, cu necazuri, cu drame in suflete. Emotia era covarsitoare, caci urma sa intram aplecati, aproape pe branci, exact in locul unde a fost mormantul Domnului si sa atingem piatra pe care a zacut trupul Lui chinuit timp de trei zile, pana la Inviere. Atleticul calugar grec, care monitoriza traficul si asigura fluenta cu forta bratelor, era inflexibil: fiecare grup de doi sau trei pelerini nu sta acolo mai mult de doua minute!Caci, nu-i asa?, trebuiau sa ajunga sa intre toti acei oameni, care venisera la mormant. Preocupat sa intri si tu, sa nu ratezi ocazia, te trezesti impins brusc cu fruntea pe lespedea rece. Auzi ca prin vis sfaraitul lumanarilor de ceara si murmurul cuvintelor celorlalti "colegi" de pelerinaj, spuse in limba lor. Si atunci apare blocajul perfect. Ce sa-L rog eu, o mana de tarana, pe Dumnezeu, exact in locul ingroparii Lui? Stau cu fruntea lipita pe "pista" Invierii, pe rampa de lansare in vesnicie, in locul in care s-a consumat minunea cea mai mare dintre toate. Cu capul golit de orice gand si de orice emotie, fara necazuri apasatoare, fara neputinte fizice, ajuns in Tara Sfanta cu usurinta - nu ca altii, care si-au vandut pamantul ca sa-si poate lua un bilet pana aici - eram incremenit in propria uluire. De fapt, eram incremenit in intimitatea lui Dumnezeu. Acolo, in locul stramt si intunecos al tainei Invierii, neavand ceva greu pe suflet, neavand musai ceva de cerut, pur si simplu incetezi sa respiri si sa gandesti. Din acel moment esti preluat. Esti in realitatea fara timp, fara trup si fara logica omeneasca a Invierii. Asta a si fost lectia pe care mi-am luat-o: lectia de Inviere, care a pus total intre paranteze, pentru doua sau trei minute, existenta mea de care eram perfect constient si, pe alocuri, chiar incantat...

- S-a repetat acea emotie si altadata?

- Eram in postul Sfintelor Pasti, acum cativa ani. Inainte de Saptamana Mare, am avut un incident serios de sanatate, care a necesitat o internare. Acolo, la Urgenta, mi s-au prescris medicatie si regim de spital, cu alimentatia aferenta. Dupa postul prin care trecusem pana atunci, a fost o usurare. Cam vinovata insa, chiar daca motivata pe deplin medical. M-am externat marti, iar in Joia Mare, cand toata lumea crestina isi plange nesabuinta stramosilor, dar si propria indolenta, am ajuns si eu la biserica. Acolo, dupa slujba, am intrat in altar doar sa vorbesc cu parintele, necajit ca nu eram si eu in randul lumii. Stia de patania mea si m-a ingenuncheat brusc sub patrafir. Nu eram pregatit, nu ma gandeam la asta, dar m-am supus. A fost o spovada "pe scurt", intensa, fara floricele descriptive si paranteze inutile. Tot asa cred ca se spovedeau soldatii pe front, inainte de lupta, in vecinatatea mortii. Repede, firesc si sincer. Am primit dezlegare sa ma impartasesc, iar cand am facut-o am plans cu lacrimi de recunostinta. De unde nici nu ma gandeam ca voi avea un Paste normal in derularea lui (de la tristete la bucurie), am avut parte de un Paste memorabil: numai bucurie, si inca una pe care am considerat-o nemeritata! Asa vezi cat de bun este Domnul, cum Isi face simtita prezenta in lucruri simple, aparent. Numai oamenii - din prostie sau siretenie - complica lucrurile, Dumnezeu este simplitate, bunatate si darnicie...

"Dumnezeu ne-a tras de mot"

- Ca intelectual si, mai ales, in calitate de fondator si conducator al unor publicatii crestin-ortodoxe, sunteti legat de Biserica in mod special?

- De aproape noua ani trudesc, alaturi de echipele redactionale, la "Lumea Credintei" si apoi la "Lumea Monahilor". Dar nu cred ca e potrivit cuvantul "trudesc".Mai degraba as spune ca ma bucur si ma minunez cum, impotriva tuturor evidentelor - criza economica grava, presa tiparita in scadere, tabloidizarea publicatiilor care au supravietuit etc - revista "Lumea Credintei" rezista, atingand acum numarul 100. Desigur, aceasta performanta de longevitate este rodul dragostei pe care publicul romanesc ne-o poarta. Si poate nu atat noua ci, prin contaminare - aidoma atingerii de haina preotului in timpul slujbei - cu tema revistei: credinta crestin ortodoxa si lucrarea ei minunata si continua, "din vremea aceea" si pana in ziua de azi. Dator sunt Bisericii mele - cu totii trebuie sa ne simtim asa - din perspectiva harica, mai intai. Apoi sunt recunoscator ca s-a deschis total intentiei noastre de a-i zugravi realitatile in revista, dar si in toate emisiunile TVR pe care le-am realizat si le realizez. Si nu in ultimul rand, pentru faptul ca ne-a primit mesajul si lucrarea in pangarele bisericilor, in manastiri si schituri, peste tot pe unde se afla romani ortodocsi. Cu alte cuvinte, pentru ca ne-a girat, ca pe niste fii ai ei. Mai volubili, mai scotocitori, mai nelinistiti, dar fiii sai...

- Numarul 100 e un prilej de bilant. Cand trageti linie dupa o suta de luni de "Lumea Credintei", ce puteti spune ca ati daruit si ati primit in schimb?

- Vedeti, sunt doua extreme de interpretare pentru cel care isi priveste viata sau doar o secventa a ei. Omul considera, pe de-o parte, ca el singur a facut totul, ca are merite, ca i se cuvin laurii victoriei. Pe de cealalta parte, la cealalta extrema, el are o banuiala bine fixata sau chiar convingerea ca nu e meritul lui si ca Dumnezeu este Cel care l-a daruit cu ceva anume. Eu sunt extremist! Consider, fara sa cad in halucinatie mistica, ca Dumnezeu ne-a tras de mot, in sus, si ne-a pus in situatia de azi. Caci, cum altfel poti privi inapoi, acum opt ani si jumatate, cand o mana de oameni, fara nici un capatai financiar, fara nici un sprijin ocult ori institutional (de Stat sau bisericesc), intr-o piata de presa sceptica sau chiar cinica la adresa credintei ortodoxe, s-au apucat sa gandeasca si sa faca o revista religioasa de mare tiraj? Ce insemna pe atunci revista religioasa, care era "modelul"? Acele balmajeli alb-negru, cu pogoane de scriitura si grafica putina, cu multe greseli de litera, cu texte resapate din diferite alte tiparituri, multiplicate in conditii precare...

Plicul mototolit

- Totusi, demarajul revistei, atunci, in 2003 - a fost impresionant: la primul numar ati tiparit 50.000 de exemplare! Or, asta insemna bani.

- Primele trei numere, care s-au numit "Credinta Ilustrata", au beneficiat de investitia unui prieten dintr-o mare agentie de publicitate.Dupa care, omul s-a retras, vazand ca tirajul nu "sare" de 25.000 de exemplare vandute. Si aici intervine Dumnezeu! Ramaseseram complet singuri, cei trei Razvani: eu, Codrescu si Ionescu. Cu gustul dulce-amar al unei imense reusite - pentru noi, cei care stiam ca pe aceasta "nisa" era o victorie categorica -, fara nici un chior, cu un teanc de corespondenta care crestea zilnic, cu un calculator modest, dar plin cu imagini si texte, cu o camera foto digitala de 4 MP, stateam si ne uitam unul la altul. Atunci Dumnezeu Si-a trimis vestitorul (nu investitorul!). Acesta a venit printr-un plic, cam mototolit, cu un scris tremurat, purtand un timbru de provincie. In esenta, o doamna in varsta, nestiind prin ce treceam, se ruga pentru noi - dar cum si de ce? "Ma gandesc la voi, dragii mei, ce-o fi in sufletul vostru, dar si in viata voastra! Daca noi, oamenii simpli, avem atatea ispite si necazuri, cand vrem sa facem o fapta buna, cum o fi la voi, cand ati aratat lumii intregi ce frumoasa si vie este credinta noastra ortodoxa? Sunt sigura ca aveti ispite mari, incercari pe potriva, dar nu va lasati. Pentru noi, cititorii, sa nu va lasati! Eu sunt in varsta si mi-e greu, dar ma intreb cum o fi la voi...?" Dupa aceste randuri, venite ca din Cer, mi s-a luminat si mie cerulsufletului. Iesise soarele! Era exact gramul de optimism si de determinare care-mi lipsea din balanta deciziei. Da, trebuia sa continuam! Din acea clipa, am lucrat aproape fanatic, purtand cu mine toata incredintarea ca numai acesta e drumul corect. Ca aceasta e crucea - si va rog sa ma credeti, nici n-a fost grea.Parea strivitoare pana s-o apuc, dupa care a fost ca un fulg... Desigur, cu totii am apucat de ea: Razvan Codrescu, Razvan Ionescu, Valentin Dan si... familia mea. Cu totii am strans din dinti la inceput, am rabdat o vreme, am sperat ca vom iesi la liman. Bunul meu prieten, Varujan Vosganian, ne-a oferit gazduire la Uniunea Armenilor (chiar pe strada Armeneasca, de care ne leaga cele mai frumoase amintiri), iar tipografia Cicero ne-a pasuit cu banii exact atat timp cat sa-i putem colecta din piata, pentru un nou numar.

- Ce v-a indemnat, de fapt, sa faceti aceasta revista?

- La lansarea din martie 2003, mi-am cerut iertare cititorilor. De ce? Pentru intarzierea de 13 ani! Desigur, era o metafora, dar care acoperea perfect realitatea. Ma uitam cu uimire si enervare cum chioscurile erau invadate (ca si acum) de tot felul de reviste glossy, lucioase, cu coperti atragatoare pana dincolo de limita decentei. In paralel, presa noastra ortodoxa arata jalnic (cu exceptia meteorica a "Scarii"), mai ales in forma, dar, pe alocuri, si in continut. Pe scurt, nu puteam intelege de ce noi, ortodocsii, avand o dreptate metafizica absoluta, beneficiind de cel mai uluitor patrimoniu de frumusete, traind in mijlocul atator fapte si minuni ale credintei, sa nu putem comunica lumii largi aceste valori? In plus, constatam o neputinta institutionala a Bisericii de atunci, o sfiala, o temere chiar fata de abordarea media: fie ca se exprimau in presa laica, fie ca produceau propria presa, oamenii credintei o faceau de multe ori stanjenitor, neveridic, necredibil.

- "Lumea Credintei" a fost prima revista crestin-ortodoxa care a aparut pe hartie lucioasa si integral color. Era o asteptare in public privind o revista in straie moderne, sau ati riscat, incercand sa formati dvs. gustul publicului?

- Am spus-o de mai multe ori ca Lumea Credintei si-a "inventat" publicul! Acesta "toropea", nu avea constiinta si curaj de sine, nu stia ca realitatea credintei lui, exprimata public, poate arata si altfel. Si nici pana azi nu stiu daca a fost o revansa sau o rascumparare! Oricum, acest public minunat merita, dupa 13 ani de libertate, sa primeasca un dar. Dar si aici a fost o intreaga discutie. Ne intrebau cei sceptici sau chiar oamenii de bine: "Toate bune si frumoase, dar ce veti mai scrie dupa 10 numere?". Si iata, am ajuns la numarul 100 si ne simtim ca la inceput: plini de energie, ravna si cu o lista inepuizabila de subiecte! Insa acest lucru mai arata ceva: cata bogatie, Doamne, ai pus in partea asta de lume! Cat minereu duhovnicesc (Rosia Montana este un biet cos de cumparaturi...), cata energie lucratoare, cat har nedescoperit, cata valtoare curatitoare a dreptei-credinte intalnim in lumea asta a noastra! Si, ca sa fortez pana la capat comparatia, pot spune ca noi, echipa, suntem niste mineri ai harului, ai faptelor dosite de smerenie, dar pe care trebuie sa le scoatem la suprafata, iar apoi sa le "prelucram", sa le lustruim fetele. Caci si asa cresc caratele diamantului numit lumea credintei ortodoxe.

"Blogurile "ortodoxe" sunt ferestre spre infern"

- De unde v-au venit cele mai mari dezamagiri?

- De la mine. Si, partial, de la Asociatia Ziaristilor si Editorilor Crestini - proiect pe care l-am administrat cu maxima naivitate. In rest, fac eforturi sa-mi pastrez buna-dispozitie duhovniceasca, neintrand defel pe blogurile "ortodoxe". Acolo e o fereastra care da spre infern... Acolo, in acele spatii virtuale, la adapostul anonimatului sau al iresponsabilitatii, se comit cele mai mari grozavii de rastalmacire si de interpretare a intentiilor lui Dumnezeu. Acolo oamenii isi pierd busola duhovniceasca si se lasa prada ispitei "talibanizarii". Si asta e foarte grav pentru crestini. Dar acest comportament are o explicatie: globalizarea valorilor si credintelor, cea mai grava boala a tuturor timpurilor.

- Aveti de multumit cuiva in mod special pentru izbanda? Caci e indubitabil o reusita sa scoti o revista atata timp, intr-o piata ca a noastra.

- Fara demagogie de marketing, le multumesc neconditionat cititorilor. Caci, realmente, fara ei noi nu existam nici o secunda. Ei au tinut flacara aprinsa, ei sunt autorii acestui act de comunicare si de comuniune ecleziala. Ei ne-au "exploatat" curiozitatea, nelinistea, dorinta de a afla, ei ne-au creat asa cum suntem, ne-au modelat profesional. De asemenea, trebuie sa le multumesc celor apropiati din redactie, dar mai ales celor care ne-au fost candva apropiati si care acum, din diferite motive, nu se pot bucura pe deplin cu noi. Recunostinta mea se indreapta, omeneste, catre Razvan Codrescu.

- Ce planuri imediate sau pe termen mai lung aveti cu "Lumea Credintei"?

- Frate draga, am planul sa atingem, asa cum spunea cineva, numarul 1.000! Lasand gluma, stiu ca acela se va scrie doar in ceruri... Dar tot se va scrie, sunt sigur de asta!