Nici pana in ziua de azi, Maria T. nu s-a impacat cu ideea ca a vrut sa se sinucida din dragoste. Ca suferinta sfasietoare a iubirii a indemnat-o in dimineata aceea de toamna sa se urce in masina, sa apese nebuneste acceleratia si sa inchida ochii. Inca putin, cu volanul tinut pe aceeasi directie, si totul ar fi ajuns la final: durerea cumplita din piept, sentimentul acela groaznic de neputinta si acelasi gand invartindu-se in cap: "A plecat. M-a lasat. L-am pierdut pentru totdeauna. Nu fac doi bani!". Inainte de ziua aceea, statuse de multe ori in fata oglinzii, urlandu-i in fata femeii care o privea: "L-ai alungat!". La vremea aceea, incetase sa-i mai dea sms-uri. Intelesese ca n-o sa-i raspunda in veci. Dar dorul si suferinta n-o paraseau. Asa ca s-a urcat in masina, dupa ce bause, ca sa aiba curaj, un pahar de coniac, bautura "lor" preferata. "Voiam un singur lucru: sa mor", spune Maria azi. "Iubeam nebuneste un om care ma parasise, fara sa stiu de ce. Cu care aveam o casnicie perfecta".
Un sentiment gigantic, de disperare, numit cu doua cuvinte inexpresive: suferinta din dragoste. Suna a povesti de amor intre adolescenti, desi ea nu-i loveste doar pe fetele si baietii de scoala, ci mai ales pe maturi. In limba engleza, se vorbeste despre "lovesickness", boala dragostei, ceea ce este cat se poate de adevarat. Putine alte stari sufletesti lovesc asa de crunt oamenii pe parcursul vietii, asa de nemilos si de crud. Suferinta din dragoste poate sa atinga un om cu o iubire neimplinita, transformata intr-o prea lunga asteptare, dar cel mai dur ii loveste pe cei cu iubiri destramate, curmate cat sunt inca vii. Fireste: si "criminalii", faptasii, cei ce renunta din propria lor dorinta la o iubire, sufera intr-un fel. Solutia la indemana - "un nou partener" - le usureaza durerea, desi nu o asaneaza complet. Umbra vinovatiei ramane. Si cate o amintire ce nu se lasa ucisa cu nici un chip. E adevarat ce se spune: fericirea nu se poate construi pe nefericire. Bucuria ta n-are voie sa-l schilodeasca pe celalalt. Cu toate astea, disconfortul celui ce lasa nu se compara cu deznadejdea celui abandonat. Ea arde. Topeste. Anihileaza vointa de a trai. Inabusa, naste boli. Insomnie, tulburari de nutritie, dureri de cap sunt doar inceputul unor manifestari psiho-somatice. O iubire pierduta poate, cu adevarat, zdrobi inima. "Broken-Heart-Syndrom" este termenul medical pentru o tulburare a inimii vecina cu infarctul si care poate sa apara cand suferinta se manifesta in exces. Majoritatea celor loviti fabrica scenarii suicidare, si daca nu au curaj sa mearga pana la capat, sunt abonati permanent la depresie.
Un studiu realizat la Universitatea din Viena, printre oameni atinsi de suferinta din dragoste, a dovedit ca 45% din ei aveau ganduri legate de moarte. Intensitatea durerii o egala pe aceea a pierderii cuiva drag si apropiat.
Cand suferinta din dragoste nu loveste un adolescent, ci un om matur, el nu se confrunta doar cu dezamagirea de a fi fost parasit. Durerea lui povesteste ceva si despre viata trecuta, despre alte infrangeri si umilinte, despre nesiguranta, despre iubiri amanate si netraite plenar.
Si tocmai pentru ca este asa de greu, psihologii spun ca e foarte important sa te regasesti, sa pui din nou stapanire pe tine, sa scapi de temeri si sa redescoperi bucuria de a trai.
Cat de mult dureaza suferinta din dragoste nu se stie exact. Rezultatele sondajelor oscileaza intre patru saptamani si un an. Psihologii sunt, insa, mai aplicati decat sociologii, si iau ca model pentru evolutia suferintei din dragoste reactia bolnavului caruia i se spune ca are cancer. 1. Refuzul de a accepta vestea. 2. Izbucnirea unor manifestari de ura si furie. 3. Acceptarea si luarea unei decizii. 4. Suferinta se transforma intr-un concept de viata, favorizat de experienta prin care ai trecut. Abia cand aceste patru etape au fost parcurse integral, durerea cedeaza. Dar sunt si oameni care nu pot scapa de ea. Ei aleg moartea.
Ce face oare suferinta atat de grea, incat ameninta chiar viata? O intrebare la care oamenii de stiinta nu au inca raspuns. Ce o transforma intr-un cancer greu, sufletesc? Poate iubirea insasi! Ea creeaza o dependenta ca drogul, nu poti scapa usor. La care se adauga si celelalte amanunte ale vietii, care se agata de dragoste ca niste capuse flamande. Frica de singuratate si de pustiu sufletesc, casa goala, zgomotul disparut al miscarilor intime, imbratisarile care nu vor mai fi niciodata, patul gol. La care se mai adauga si traumele altor iubiri ratate, umilinte si jigniri neuitate in veci. Un amestec de sentimente asa de greu de acceptat. "S-a terminat. Viata merge mai departe". Ce bine ar fi...
Maria T. n-a putut sa accepte finalul. "Nu puteam decat sa sufar", spune ea. Aflase totul intr-o zi de septembrie. Tocmai venise acasa de la un cabinet de cosmetica, pe care incepuse sa-l frecventeze de dragul lui, ca s-o placa, sa fie mandru de ea, cand, asezat la masa bucatariei, el i-a spus sec: "Trebuie sa vorbim".
O alta femeie! Dupa opt ani de mariaj. Primele momente, Maria si le aminteste cu greu. Era speriata, confuza, radea, nu credea ca este adevarat. Apoi filmul s-a rupt. I-a telefonat, hohotind, surorii sale, le-a povestit tuturor colegilor de birou. Voia sa-nteleaga. Sa afle si opinia altora. Vorbitul o ajuta. Dar peste o saptamana, sotul tradator s-a intors, spunandu-i Mariei ca, totusi, vrea sa ramana la ea. "Stateam pe scaun, tacand, cu un zambet tamp pe obraz. Tineam totul inchis in mine. Nici un repros. Nici o lacrima. Nici o scena. Sa nu-l sperii cumva, sa nu dispara din nou". Dar dupa o saptamana, sotul ei a plecat inca o data, apoi a revenit pentru vreo patru luni, dupa care s-a decis definitiv pentru noua si tanara lui partenera. De data asta, Maria n-a plans. Dupa atata zbucium si tevatura, simtise cumva un sentiment de eliberare. "Puteam sa urlu in voie, sau sa trag aer in piept". Fusese doar o iluzie. Dupa cateva zile, i-a trimis fostului ei sot un sms. "Nu puteam accepta c-a plecat. Era sotul meu. Il voiam inapoi, la mine, cu orice pret". Citea de zeci de ori ultima lui scrisoare de dragoste. Isi reamintea, obsesiv, ultimele imbratisari, in care le fusese atat de bine. Mirosul lui. Cum zambea. Cum ii spunea c-o iubeste. Cum ii asculta, fericita, bataile inimii. Si sms-urile reincepeau. Unul dupa altul. Neintrerupt. A trecut cu masina prin fata noii lui locuinte, l-a asteptat in fata biroului unde lucra. L-a pandit. Se jeluia si se agata de el sa se-ntoarca. "Ma simteam neputincioasa si umilita. Ma dispretuiam singura, dar nu puteam sa ies din stransura durerii. Dorul era mai puternic ca mine. Nu mai puteam sa respir".
O disperare pe care o cunosc toti cei ce au fost parasiti. Iar puterea de a o depasi este cea mai mare victorie. Ziua in care vezi iarasi cerul. Ziua cand razi. Ziua cand iesi din boala. Cand te extragi. De aceea sunt asa de intelepte, inca si astazi, sfaturile batranilor. "Uita-l!". "Intoarce capul!". "Evita-l". "Pune distanta intre voi". "Ochii care nu se vad se uita". Dar tocmai asta e chinul. Sa te desprinzi. Parasitilor le e la fel de greu precum fumatorilor: exista intotdeauna un motiv potrivit ca sa mai fumezi o tigara. Cand suferi, otrava e mai dulce ca mierea. Fumatul. Drogurile. Alcoolul.
"Nu mai vedeam nici un viitor inainte", spune Maria T. "In timpul casatoriei renuntasem la prieteni, la hobby-uri, totul era planificat pentru doi. Pretul unei casnicii fericite". In jurul ei era gol. Asa ca Maria s-a apucat iarasi de telefoane, de urmarit, de pandit, pana cand fostul sot a amenintat-o ca o da pe mana politiei. Hartuiala psihica se pedepseste prin lege! Dar deja era prea tarziu. Desi se simtea umilita si infranta, Maria nu putea sa mai dea inapoi. Mai bine durere, decat nimic. Nu, nu putea accepta. "Si ce daca o sa vina politia? Si ce daca ma fac de rusine? N-am tradat niciodata. E dreptul meu sa lupt pentru dragoste. De ce plecase de langa ea? Ce avea femeia aceea ce ea nu putea oferi?". Imagini oribile o torturau. Scene pasionale. Sotul ei cu o alta femeie in brate. Aceeasi piele. Acelasi miros. Aceleasi soapte... Dar intr-o zi s-a intamplat ceva cu totul neasteptat. Pe cand statea si plangea in fotoliul din dreptul ferestrei, a simtit o miscare in abdomen. Un zvacnet. Paralizata de teama, s-a gandit ca se imbolnavise de intestine, dupa atatea luni de infometare. Ca organismul incepea sa o lase. Cu inima stransa, s-a dus la un internist. "Nu e de competenta mea", i-a spus acesta zambind. "Sunteti insarcinata. Duceti-va la un ginecolog". "Cum adica insarcinata?", a intrebat. "Imposibil!". Ar fi trebuit sa simta ceva. Sa-si dea seama. Si-apoi, cum sa fie mama unui copil, facut cu un barbat care tocmai o parasise? Il scot daca este adevarat. Chinul ar fi si mai mare. Cum sa fiu mama singura?. Dar Maria n-a mai ajuns la ginecolog. Intr-o zi, pe cand privea pe fereastra cum cad primii fulgi de zapada, s-a trezit cu hotararea luata: "Voi avea un copil!". Maria rade cand povesteste. Nu va sti niciodata sa spuna cum de hotarase astfel. Isi urmase instinctul, care ii spunea ca asta ii va fi mantuirea de suferinta? Simtea ca maternitatea o va intoarce catre normalitate? Ca viata ei va avea, dintr-o data, un sens? Sau se lasase, pur si simplu, invadata de bucuria pe care o simtea ori de cate ori faptura aceea din pantec dadea semnale, ca si cand ar fi vrut sa ii spuna: "Hei, sunt aici. Nu esti singura! Te iubesc!". Decisa sa lase copilul, Maria s-a dus la un psiholog. Voia sa afle daca perioada de zbucium prin care trecuse nu lasase vreo urma asupra lui. Diagnosticul a fost clar: depresie grava, cu accese de panica. Cu sprancenele usor incruntate, specialistul i-a propus un tratament pe care insa Maria l-a refuzat. N-avea nevoie! Stia ca se va descurca singura. Daca fusese tradata si invinsa in iubire, acum tot iubirea o va salva. Pruncul ei. Se simtea eliberata. Puternica. Fara pic de ura in suflet. Fara dorinta de razbunare. Nu! Nu va mai exista nici o zi de acum inainte, in care sa apese cu piciorul pe acceleratie, cu ochii inchisi, agatata cu mainile de volan. In ultima clipa, destinul il rotise spre dreapta. Acolo o astepta viitorul.