Lautarii din Naipu

Iulian Ignat
- La doar 40 de kilometri de Bucuresti, intr-un sat cu mult mai putin vestit decat Clejaniul, se afla o adevarata comoara muzicala. La vedere, dar totusi nebagata in seama. Uitata. Am ascultat, pentru prima oara, aceasta muzica, pe unul dintre cele mai vii, mai pasionale discuri ale colectiei "Ethnophonie", realizata de Speranta Radulescu - "Gloria tarzie a lautarilor din Naipu" - i-am vazut intr-un concert grozav, la Muzeul Taranului Roman, am auzit ca au avut un turneu in Elvetia, apoi... au disparut. Doi dintre batranii din Naipu m-au uimit anul trecut, la o nunta, cum reuseau sa-si strige, cu pofta, vechile cantece de Vlasca, pana la cinci dimineata, fara amplificatie sau microfoane. Iar acum am ajuns, in sfarsit, la ei acasa, pe ulita lautarilor din Naipu -

Muzicantii campiei

"Iubeste, neica, iubeste/ Cat lumea te mai priveste,/ Ca daca s-o zbarci fata/ Cu amar ti-oi trece viata/ Cu amar si cu necaz/ Si cu lacrimi pe obraz".
Vocea puternica a lui Marin Duta, pornita din senin, razbate din curtea sa in jumatate de sat. Batranul spune ca atunci cand canta-ntr-un microfon se aude pan' la Carapancea, la 5 kilometri, si-l cred. Fiul sau, Nicolae, scoate un contrabas masiv, care parca vine dintr-una din luptele cu turcii evocate in baladele lor, degetele-i joaca pe corzile din plastic si, din cand in cand, mai zice cate-o strigatura. Se alatura cei doi Petre, batrani vioristi, Calistrache si Mihai, iar urmarea este o cantare fierbinte, gata sa aprinda lumea. Cei patru parca se iau la intrecere, care sa spuna cutare vers sau strigatura, intra unul peste celalalt, "se iau in gura", cum se spune despre stilul lautarilor din Vlasca. Sunt senzationali! Vor sa cante si mai mult, se simte cat de dor le era sa cante cuiva, sa-i bage cineva in seama. Dar cu toata veselia si strigaturile deocheate, o umbra de tristete se simte in camera incalzita. "Vedem o mireasa o data la doi, trei ani", spune Nicolae Duta, mezinul trupei, in varsta de 49 de ani. Ceilalti au 75, iar Petre Mihai, 82. Odata erau celebri in toata Campia, veneau oameni de la zeci de kilometri sa-i arvuneasca la nunta. Astazi, de pilda, este sambata seara, si oamenii acestia ar fi trebuit sa incinga o nunta, sau sa fie aplaudati intr-o sala de concerte. Dar ei stau tacuti si nestiuti in Naipu, in vreme ce impostura muzicii se lafaie pe toate ecranele televizoarelor, ascunzandu-si lipsa de valoare intr-un noian de zambete false.
Marin Duta are niste ochi hipnotici, care te atintesc atunci cand canta. Inalt, cu palarie eleganta pe cap, ma duce cu gandul la un star din vremea filmului mut. Isi ia chitara in trei corzi, ca vai de ea, si odata ce-ncepe sa strige: "Sapte mandre ma iubea, ma,/ Sapte caluri ma tinea", de zici ca sparge geamurile. "I-a cam placut viata", face cu ochiul fiul sau.
Petre Mihai, celalalt lautar, a fost om mai cuminte, mai asezat. Acum, cu fata lui alba, ochii albastri, palaria asezata-ntr-o parte pe cap si paltonul pe umeri, pare mai degraba un profesor sau un avocat pensionat, decat un lautar de tara. Vine iarna si se gandeste sa-si vanda vioara, pe care spune ca a adus-o tatal sau de pe front. "Paris, 1885" zice ca scrie pe ea, dar nu stie mai mult despre povestea ei. Imi arata o hartie mototolita pe care scrie: "Program de cantece batranesti: Iancu Jianu, Ilincuta, Cantecul sarpelui, Cantec batran al merilor si al perilor". Sunt cantecele pe care le-au cantat cu mare succes in turneul lor prin Elvetia, acum sapte ani.

- De unde stiti toate cantecele astea stravechi, cine v-a invatat?

- Petre Mihai: Din batrani. Pai, bunicu era muzicant, tata muzicant, fratii mei muzicanti. Ion Mihai era bunicu' meu, cel mai renumit cobzar de pe aici, cand avea cineva nevoie, pe el il chema sa cante. Era asa bunicu': un om graaas, frumos, cu o mustata intoarsa, iubit de toata lumea. Scotea corzile de la cobza si facea toate doinilii numai pe burtoaie, fara corzile alea subtiri, fara mi-uri, la-uri, numai pe corzile alea groase. Canta si cu vocea si facea ca toti dracii. Tata era viorist si gurist, eu la fel, si aveam si un frate viorist si notist, care ii "omora" pe toti vioristii, de la Zimnicea la Constanta, nimeni nu putea sa cante inaintea lui. Tata era pe front, a venit in '44 acasa, noi invatam singuri cu vioara, cu baietii mai mari, faceam scartaitura, uite asa, scarta scarta. La 17 ani, m-a luat unu' sa cant la nunta, in Cupas, si asa am invatat io "Lele, lele, bob naut/ De cand s-a urzit pamantu'/ D-atunci ne canta cucu'/ D-atuncea este si iubitu'".

Ulita cu lautari

- Marin Duta: Tatutu' era viorist de clasa, Licsandru il chema, canta la Bucuresti, in carciumi, la nunti. Ca io nu sunt nascut aici, 's nascut la Jilava.

- Si cand ati venit la Naipu, ce varsta aveati?

- Nici una.

- Cum adica?

- Adica aveam doi-trei ani, eram mic. Acolo am fost nascut, atat. Tata era cel mai bun viorist si gurist, canta fara statie, fara nimic, avea o voce de se auzea la kilometri. Acum, si io, ma iertati, daca incep sa cant, se aude pan' la Rasuceni, daca stiti unde-i Rasuceniu. Bunicu' tot la vioara canta, da' eu am luat tambalu', ca fratele meu mai mare, de are 82 de ani. Acu' io mi-am vandut tambalu' mare, ca nu mai puteam sa ma lupt cu el. La tambal era auditia cea mai buna din instrumente, m-a invatat unu' din Bucuresti, i-am platit, am luat tonalitatea, do re mi fa sol la si, si pormo singur. Mai am frati, toti muzicanti, si o sora, cantareata, aoleo, vai de capul meu ce voce, Floriana, blonda.

- Cum era Naipu pe vremea aia, erau multi lautari aici, concurenta mare?

- Petre: In spatele casei mele, aici aproape, se face o line la dreapta, ce coboara pana-n vale. Ulita aia, 200 de metri, era numai cu muzicanti, 45-50 de lautari, cu cobze, cu viori, cu contrabase, cu tambale, fiecare cu ce stia, cu aia canta. Unii mai mergeau la munca, la snopi, astia mai inferiorii, restu' stateau acasa miercurea, joia, si veneau oamenii de prin comune sa-i arvuneasca pentru nunti, veneau si cate trei patru nunti pe zi, pe care il vroiau, pe ala il luau, nu era cu suparare, cu certuri, erau oameni de treaba, cuminti aici. Aicea, unde stam noi aicea, in casa asta, era un boier mare, avea doua batoze, tractoare, vapoare, cum era atunci. Si aici era pravalia, aicea bea toti tiganii, venea cu adalmasu', cu cutare, aicea se intalneau luni seara, dupa nunti, beau o tuica, o bere. Nu povestea ei prea mult, ca unu' poate era mort de foame, altu' rupt de oboseala, da' stateau o ora doua impreuna si pormo se duceau acasa sa se culce.

- Si cu nuntile cum era?

- Marin: Am cantat in sute de comune, veneau dupa lautarii din Naipu da pa peste tot, ca auzeau ca' s lautari buni, ne dadea arvuna si gata, in data de, in satu' cutare, acolo eram. A fost bine, era bani la buzunar, casa-i facuta din banii de nunta, dusumele, covoare, de ti-e mila sa intri. N-am fost niciodata saraci, mai intai tata cu vioara si dupa aia noi, baietii, care cu viori, care cu tambale. Am fost la sute de nunti cu tata si cu fratii mei. Se canta de sambata pana luni seara, la 10-11, nu plecai pana nu faceai placerea omului. Duceai pocazeii, duceai nasu' acasa, duceai fratilii de mana cu daru', tot tot. Mergeam si cantam cu tambalu' de gat, Tangaru, Stoenesti, acu' doi ani l-am vandut. Noaptea, cantam doua-trei cantece, mai faceam o pauza, cutare, beam ceva, da' nu beam sa ne-mbatam, ca omu' e prost cand se-mbata, rade, face prostii. Noi, astia din generatia asta, n-am avut de-a face cu nimeni, sa fim jigniti, sa nu ne purtam frumos cu lumea.

- Petre: Eu, pan' la 65 de ani, n-am pus tuica-n gura, doar bere si vin beam. Beam la nunta un pahar si gata, ca daca ma-mbatam io, nu ma mai respecta oamenii. Mai era si oameni caposi, fiescare cu caracteru' lui, cu scandale, se-mbata, da' io n-aveam treaba cu nimeni. Am cantat la nunti, de la 17 ani pana-n 2005, toate comunele astea, luam asa: Schitu, Mirau, Pangol, Cucuruzu, Carapancea, Asanaga, o nota nu se canta acolo fara mine. Din '54 pana-n '59, am cantat p-acolo, Toporu, Cacaleti, plecam de acasa la ora 4-5 dimineata, luam rata si ajungeam la tren, la Draganesti, pana la Toporu, de unde ne lua cu caruta, la Trestenicu, la Cucuruzu, la dracu'. Eram doua tacamuri, sase insi, oamenii nu mai venea pana-n Naipu sa ne arvuneasca, stia, "bai, cat ti-a dat Gheorghe la nunta? 2000 si zece de porumb? Atat iti dau si io, Cretule". Nu ca car, ca mar.

Sange fierbinte

- Erati tineri, frumosi, cu bani si cu succes la femei...

- Marin: La 25 de ani, eram imparat, unde cantam, toata lumea ma pupa, sarea cu bacsisu' pe mine. Aveam croitori la Bucuresti, sa ne vezi cum ne-mbracam, ce costume aveam... Era ca-n Paradis de bine. Si cu femeile, aoleo, vai de capu' meu, ma tavaleam toata noaptea cu ele. La nunta nu, acolo era de treaba. Da' vorbeam cu ele, ne-ntalneam, vedeam locu', uite aicea vii, pe campuri, pe la Draganesti...
- Petre: Pe mine m-asteptau fetele de romani sa le conduc acasa dinspre ziua. Da' io-mi zic: "Pentru proasta asta sa-mi pierd prestigiu de oameni aicea, sa pierd banu'?". N-am fost femeiatic, n-am vrut sa-mi bat joc de mine. Ca daca eu iubeam p-aia, mergea zvonu': "Uite ce-a facut Petrica, cutare, cutare". Punea unu mana pe mine, ma omora ca pe-un caine. Spunea tata ca-n comuna Cucuruzu s-a luat un cobzar de-o femeie frumoasa, aia ce-i spune lu' barba-su': "Uite, ma, Gheorghe, tiganu' acesta se ia de mine". "Fa, fii atenta, spune-i sa vina diseara si io ma pitesc, si pune-l sa se dezbrace". S-a lasat tiganu-n izmene si-n camasa ca la el acasa si cand a iesit acela dupa soba si l-a omorat, a venit acasa pe dric. Atunci io am zis: nu. Sotia mea era din Petru Rares, o comuna la sapte kilometri de aici. M-am dus si io acolo, in vizita la niste oameni, si cand am vazut-o asa frumoasa, n-as fi zis ca-i tiganca. Da' ce spune acela cu cobza, unchi-miu: "Ba, fire-ai al dracu, vezi ca-i tiganca, ma!". "E tiganca?". Si azi asa, maine asa, "domnisoara, ce mai faci?", am luat-o acasa, da' cu nunta. Am facut nunta la salon, am cantat io, cu fratii mei, cu unchii mei, pe atunci lautarii nu angajau alti lautari la nunta. Iesea unu de la masa, facea un program, ieseai si dumneata, faceai un program...

- In Elvetia cum de-ati ajuns?

- Marin: Ne-a dus doamna Speranta in Elvetia, ati auzit de Elvetia? Da? A fost 20 de formatii de muzica acolo si salonu' mare de tot, uite, asta e crucea daca te mint, cand a cantat aia, toata lumea aplauda, frumos, da' cand am intrat io, cand am intrat io sa cant, aoleo, venea banii pe mine purcoi, si numai aplauze. Ce sa mai cante si altii, lasa-l p'asta, ca-sta-i bun. A fost bine de tot, nu-mi mai venea sa ma-ntorc acasa, mancarea la fix, la hotel, bautura bautura, banii bani.
- Petre: Uite cum a fost. Acu' vreo opt ani, cand a venit doamna Speranta in Naipu, cand a intrat ea pe la Cuibu' de barza, a intrebat: "Domne, vreau si eu niste lautari, cutare, cutare". Nu stiu cu cine s-a intalnit, da' i-a zis sa intrebe de Petrica a lu' Puie. Eu eram la pravalie, vine fata mea. "Tataie, te cauta cineva". Eu, ca acasa, "Da, doamna". Am ales vreo 5-6 lautari, astia care-s aici si timbalistu' nostru care-a murit, bun timbalist. Pe astia ii stiu de cand eram copii si cantam pe ulita, era mai mici ca mine. Si am cantat si la ansamblu, prin toate comunile astea de aicea. Si cu doamna Speranta am facut aici o vara intreaga repetitii, mese, ce mai da Dumnezeu. Cand ma auzea domnu' Florica (n.r. Florin Iordan, cercetator la Muzeul Taranului Roman) cum cant "Ilincuta", vai ce ma mai fotografia, si noi nici n-am stiut ca atunci cand am ajuns in comuna aia, judetu' acela, ce e, Geneva, eram acolo pe stalpi, fotografiati. Si acolo faceam un program de vreo doua ore, da' mai mult io cantam, astia canta un cantec doua, io cinci sase. Cantam "Cuculetu", "Iancu Jianu", da dragoste. "Ilincuta". Pai, cand eram io mic, daca se apuca un batran sa cante "Ilincuta", tinea o ora, doua, cat vrea el. Si mai cantam "A merilor, a perilor", i-auzi: "A merilor, a perilor, sus in dealu' Grecilor,/ La pom cu frunza deasa,/ Bea baietii toti ca-n casa". Asta a fost, a fost bine, acu' nu mai e ce-a fost, s-a cam invechit treaba.


Gloria tarzie a lautarilor din Naipu
Speranta Radulescu

- Etnomuzicolog la Muzeul Taranului Roman, zana buna a muzicii lautaresti autentice, pe care a descoperit-o uitata-n cenusa si a scos-o din nou la lumina, Speranta Radulescu este si "nasa" lautarilor din Naipu, pe care i-a dus sa cante in Elvetia unde au triumfat -

Cu vreo sapte ani in urma, cercetatorul Florin Iordan, sotul meu, si cu mine rulam, tacuti si deprimati, pe drumul care uneste Giurgiu cu Bucurestii. Cautasem fara succes, prin satele din preajma capitalei, lautari nesmintiti de amplificare, electronizare, globalizare si alte mode ale prezentului care ii indeparteaza pe oameni de muzica traditionala a regiunii lor. Visul nostru de aur - pe care il credeam deja prabusit - fusese sa descoperim muzicanti la fel de liberi, nestapaniti si imaginativi ca cei din Clejanii de altadata (ceea ce, intre altele fie zis, era un vis cam indraznet). Deodata, Florin - pe atunci incepator in etnomuzicologie, dar strasnic de bine informat si cu intuitii excelente - are o idee: "Ce-ar fi sa trecem si prin Naipu? Imi amintesc de niste inregistrari vechi, din anii '30... E foarte posibil ca lautarii de atunci sa fi lasat urmasi". Intoarcem, nimerim satul si cartierul tiganesc, si ne oprim drept la carciumioara saracacioasa, unde speram sa dam de ceva romi batrani, fara ocupatie: lautarii ramasi fara paine, pentru ca refuza sa se desparta de cantarile parintilor lor. Avem noroc. Sunt acolo, taifasuind in fata unor pahare cu bautura ieftina, vorbind despre vremile cand erau si ei cineva. Cel care povesteste, cu mult naduf, este tambalagiul octogenar Dulea, care n-a mai cantat la nunti de o vesnicie. Le vorbeste colegilor sai despre jurnalul lui, in care sta scris ca, in timpurile in care muzica lor avea un rost pe lume - adica cu mai multe decenii in urma -, in Naipu existau vreo 60 de vioristi, 25 de tambalagii, 10 contrabasisti... Fireste, toti erau instrumentisti si "guristi" - asa era pe atunci, solisti vocali nu existau. Dulea e singurul care l-a apucat si pe unchesul chitarist, despre care se spune ca era chemat de boier la mosie, sa cante dupa note, la petrecerile cu oaspeti din tari straine. Mai canta impreuna cu el si un flautist din sat - ce ciudatenie, in sat nu mai exista nici un flaut! Batranul stie si alte lucruri, de exemplu, ca faimosul Grigoras Dinicu ar proveni dintr-o familie de lautari localnici. (N-am verificat, dar mi se pare verosimil.)
Ii poftim pe veselii batrani sa ne arate ce stiu. Urmeaza un moment de deruta: unul tocmai si-a vandut instrumentul, devenit nefolositor, altul n-are corzi (sunt scumpe, cu ce bani sa le cumpere?), altul e suparat ca strunele contrabasului sau - improvizate din sarme si fire de plastic - sunt innodate si nu raspund cum se cuvine cand sunt ciupite... Toti se grabesc sa gaseasca solutii. Timp in care noi tacem, constatand cu durere ca muzica traditionala, cea care se face numai cu instrumente acustice, s-a cam dus de rapa. In fine, lautarii se pornesc sa cante. Incep cu muzica lor cea mai spectaculoasa: un cantec de dragoste din Naipu - o cantare diferita de a celor din satele apropiate, Clejani sau Marsa, dar din aceeasi categorie. Cantecul, in buna masura improvizat, are versuri carnale, aproape licentioase, dar sublime totodata. Candva, obisnuiau sa le cante, aproape zbierand, in caruta din capul cortegiilor nuptiale, iar mai apoi, la masa mare. Cu totii au un ego urias: ar vrea sa conduca taraful improvizat, sa se remarce drept principali solisti vocali, sa arate ca ei sunt cei mai valorosi si ca merita sa fie tocmiti pentru nuntile viitoare. Din fericire, aceasta rivalitate este benefica pentru muzica lor, indeosebi pentru cantecele de dragoste.
Florin si cu mine decidem imediat: acesti oameni merita un disc in colectia noastra "Ethnophonie". Merita, de asemeni, sa fie adusi la Bucuresti, pentru un concert la Muzeul Taranului si poate chiar plimbati si prin alte tari. Si incepem sa le pregatim un program.
La Muzeul Taranului, naipenii au avut o prestatie miraculoasa. (Sunt oameni care isi amintesc si azi de ei si ma intreaba cand ii mai aducem pentru un concert.) La putina vreme, am fost in masura sa le organizam un turneu in Elvetia romanda. N-a fost simplu. Imi amintesc, usor iritata, de concertul de la Geneva, in care Marin Duta a gasit de cuviinta sa se abata de la program, cantand o romanta senzitiva, care distrugea coerenta stilistica a muzicii; dar imi amintesc, aproape cu lacrimi in ochi, de concertul de la Martini, cand toti au fost inspirati si stralucitori si au functionat, de la un capat la altul, ca un taraf inchegat si dinamic.
Dupa 2005, anul turneului elvetian, s-au intamplat multe. Alexandru Barla - unul dintre muzicanti, destul de tanar de altfel - a murit pe neasteptate, si micul taraf din Naipu a ramas fara acordeonist. Angajamente pentru nunti nu s-au prea ivit, instrumentele continua sa fie nereparate, corzile noi necumparate si nadejdile neimplinite.
Mi-ar placea ca, in incheiere, sa scriu o fraza datatoare de incredere in viitor. Nu-mi vine in minte nimic care sa sune convingator. Tot ce pot spune este: ma bucur ca in anul 2004 am avut resursele financiare, energia si entuziasmul de a inregistra si de a conserva pentru viitorime, pe discul "Gloria tarzie a lautarilor din Naipu", o muzica vie, proaspata, frusta si puternica, precum in vremurile bune ale culturii traditionale romanesti.


Fotografiile autorului
(Lautarii pot fi contactati la tel. 0765/64.12.97)