Din familia Mann, in umbra marelui Thomas, doua generatii de scriitori diferiti ca valoare isi au locul in istoria literaturii germane. Cel mai mare dintre cei cinci copii ai senatorului orasului Lubeck-Thomas Johann Heinrich Mann, Heinrich (1871-1950) e, cronologic, primul scriitor din familie: a inceput cu poeme si nuvele de pe la 14 ani si a debutat la 23 cu un roman, azi uitat, Intr-o familie. Fratele lui mai tanar cu patru ani, Thomas (1875-1955) isi face debutul cu nuvele la 21 de ani, pentru ca la 22 sa inceapa lucrul la un roman cu titlul "Casa Buddenbrock", terminat in 1899 (aceste opere de inceput sunt azi in patrimoniul universal, alaturi de toate scrierile lui). Tatal, care-i dorise continuatori ai firmei lui de comert cu cereale, avusese inainte de a muri dezamagirea de a vedea ca fiii cei mari erau hotarati amandoi sa-si urmeze vocatia. Atasat valorilor pragmatice ale clasei sale, era ingrijorat pentru viitorul lor, caci nu credea ca s-ar putea trai din scris. Si totusi... Heinrich a fost un scriitor foarte harnic, un literator care dadea un roman, o piesa de teatru sau o carte de nuvele in fiecare an, alcatuind impreuna o opera minora si pestrita, comparativ cu cea coerenta, insumand capodopere, a lui Thomas. Cu aceeasi educatie si formatie intelectuala, cei doi frati aveau conceptii diferite despre literatura. Cel mare era francofil, atras de angajamentul intelectual al Luminilor, de scriitura ca experienta literara, de Maupassant si Zola, de innoirea structurilor romanesti; cel mai tanar se nutrea din cultura burgheza germana, din poetica acesteia si era sedus de modele precum Tolstoi sau Theodor Fontane. Si din punct de vedere ideologic aveau optiuni diferite. Abia mai tarziu, dupa venirea nazistilor la putere si plecarea lor in exil, ambii frati (dar si copiii scriitori ai lui Thomas, Erika si talentatul, nefericitul Klaus) s-au regasit pe aceeasi pozitie militant antifascista. In mare parte a operei sale, Heinrich Mann infatiseaza tarele societatii imperiale germane sub Wilhelm al II-lea intr-un mod caustic, apeland la grotesc si caricatural, la forme de naturalism si realism care tind sa surprinda o patologie a puterii ce perverteste spiritul si sentimentele, dorinta de dominare a unui individ asupra altora. Multele romane sociale pe care le-a scris, revendicate dupa al doilea razboi de "realismul critic", au facut din el un scriitor foarte tradus in tarile comuniste. De altfel, in 1949, guvernul din R.D.G. ii da Premiul National de literatura, iar in 1950 il numeste presedinte al proaspat infiintatei Academii a Artelor din zona sovietica a Berlinului. Nu mai apuca sa-si preia functia fiindca moare la scurt timp dupa numire. La noi, Heinrich Mann e tradus incepand din 1954 cu vreo zece romane, unele in "Biblioteca pentru toti", cu tiraje uriase. Cel mai cunoscut dintre ele, "Profesorul Unrat" (popular datorita in primul rand ecranizarii din 1930 a lui von Sternberg, "Ingerul albastru", cu Marlene Dietrich si Emil Jannings) a avut multe reeditari epuizate in 55 de ani de la prima versiune romaneasca. Acum, colectia Babel de la Nemira ii adauga inca una, cu titlul mai notoriu al filmului. Recitit in 2011, romanul pare mai apasat o alegorie a Puterii ce se transforma in anarhie atunci cand valorile isi pierd consistenta din motive interioare sau exterioare. Profesorul-doctor Raat, poreclit de generatii succesive de elevi de la un liceu provincial Unrat (scarnavie), e un cinquagenar conformist si mizantrop, care se comporta despotic la clasa si e urat de adolescentii carora le e diriginte. Trei dintre ei, apartinand paturii bogate, il umilesc in special. Pe urmele lor, vaduvul acrit si rigid ajunge sa o cunoasca pe "artista" Rosa Frolich, o femeie de moravuri usoare de la locanta mizera "Ingerul albastru". De la ea i se va trage decaderea morala, spirituala si sociala, relatiile schimbatoare de dominare intre "femeia fatala" si intelectualul filistin fiind cea mai reusita parte a romanului. Ajunsa sotia profesorului (pe care-l alinta "scarnavica"), "artista" ajunge un instrument de razbunare asupra celor ce l-au umilit, il ajuta in nimicirea morala a orasului. Beat de putere si razbunare, tiranul Unrat devine cu adevarat o scarnavie. Finalul repune ordine in anarhia creata de fostul profesor si de femeia usoara. Mutand accentul de pe alegoria sociala - prea demonstrativa - pe incarcatura erotica a intrigii si pe psihologia personajelor, filmul castiga in verosimilitate. Dar romanul, desi datat 1905, merita citit si azi prin prisma a tot ce stim (cei mai in varsta pe propria piele) despre raporturile de putere in societate.