Citirea semnelor
- Sunteti nascuta la granita dintre doua zodii: una de pamant, alta de aer. Una va da radacina, alta dorinta de evadare, de zbor. Le simtiti prezenta in dumneavoastra? Nu se bat cap in cap?
- Nu ma pricep foarte tare la zodii. Ca sa-ti dai cu parerea, trebuie mai intai sa studiezi. Ca sunt la granita, asta imi dau seama, dar tot ce-ati spus dvs. nu simt ca se bate cap in cap, ci ca exista in mine si eu coexist, si cu caracteristicile de pamant, si cu cele de aer. Incerc sa ma tin cu picioarele pe pamant si sa-mi rezolv ce tine de responsabilitatea mea, din toate punctele de vedere. Dar recunosc ca-mi place foarte tare si asa, vazduhista.
- V-am citit varsta pe internet... Coborati usor spre partea a doua a vietii. Va nelinisteste apropierea de 50 de ani?
- Ma bucur de cate ori am ocazia sa privesc in urma, pentru ca in viata trebuie sa faci si mici analize introspective. Trebuie sa te asezi si sa intelegi ce semne ti s-au dat si de ce, pentru ca altfel ti s-au dat degeaba. Trebuie sa stai de vorba cu tine, ca sa intelegi ce sa faci cu ele. Dincolo de semne si analize, sunt un om cu frici, cu spaime, cu nelinisti si indoieli, cu foarte multa nesiguranta. Dar in astfel de momente, am la ce sa ma gandesc. Am avut o copilarie foarte fericita. Am crescut in spirit de clan, eu si fratele meu. Fiecare vacanta de primavara o petreceam la Craiova, la sora mamei mele, unde eram primiti ca niste printi mostenitori. Eram o familie frumoasa, sudata, toti pentru unul si unul pentru toti. Apoi am avut familia mea. Multa vreme nu mi-am dorit copii, apoi n-am mai putut avea... Si-apoi s-a intamplat miracolul. Aici a fost intuitia extraordinara a lui Mircea (actorul Mircea Rusu n. red.), care a insistat pe un lucru imposibil. Insistenta lui de a avea un copil a declansat un miracol medical, in primul rand, si a declansat in mine, probabil, un soi de asezare. Altfel, nu stiu daca m-as fi asezat. Firea mea solitara si foarte bantuita imi da de furca. Nu e un confort sa traiesti cu un om ca mine, eu stiu asta. Dar cu toate acestea, in casa asta se rade si in casa asta traieste o familie frumoasa.
Nelinistea mea e acum amplificata de faptul ca am un copil. Inainte, grijile mele erau de alta natura. Grijile fata de ceilalti, de idealuri, de principii. Asta nu inseamna ca soiul asta de griji au disparut. Dar nelinistea mea e acum legata de confortul psihic imediat si pe termen lung al baiatului meu, si aici sunt ingrijorarile cele mai mari, pentru ca fiind mic, traversez din nou lumea cu el, de la zero. Trec prin locuri prin care nu m-as mai fi intors niciodata, dar nu am ce sa fac, trebuie sa-l insotesc. El trebuie sa vada lumea asa cum e. Altfel, in fondul meu sunt aceeasi de cand ma stiu. La fel de rebela, la fel de pretentioasa cu mine si cu cei din jurul meu, la fel de perfectionista, numai ca incet-incet, din prea multe dezamagiri, mi-am restrans aripile. Zbor mai rar, dar cu aceeasi amplitudine si cu aceeasi voluptate.
- Fiindca am vorbit despre varsta, tin sa aduc o precizare pe loc: aratati ca o adolescenta. Asta depinde de gena, de fire, sau de un anumit stil de viata?
- Probabil ca de toate cate putin, dar frumusetea din interior e floarea cea mai delicata din noi. Daca pe fata stii cu ce crema sa te dai, frumusetea interioara e cea mai greu de crescut si de pastrat. Eu sunt un om pasional si temperamental, vulcanic, impulsiv uneori, un om care si-a educat rabdarea si lenea si comoditatea care ne bantuie pe toti. Am incercat sa lupt cu mine in fiecare zi. Daca e sa ma uit in urma cu douazeci si cinci de ani, eram altcineva. Fata aceea la care ma uit cu mult drag credea din tot sufletul ei ca poate sa mute si muntii din loc si ca lupta merita dusa pentru principii, pentru moralitate, pentru verticalitate. Pana la capat.
- Am mai pus intrebarea asta. Frumusetea unei femei o ajuta in cariera? Dvs. v-ati folosit de felul in care aratati?
- Niciodata nu m-am considerat o femeie frumoasa. Structura mea rebela, dar si foarte fragila in acelasi timp, da un anumit aer... sa zicem, mai special. Aerul asta mai special m-a facut sa muncesc de zece ori mai mult, poate, decat alte femei, tocmai pentru ca am crezut in ce e consistent si nu in ceea ce este trecator. Nu am mizat nici pe zambet, nici pe strungareata. Am fost crescuta sa cred in consistenta lucrurilor. Daca ele au si o forma placuta, cu atat mai bine. Eu vad lumea dincolo de sabloane si cred in frumusetea care se aseaza in tine si pe chipul tau, din ce acumulezi.
Vrejul de fasole
- Sunteti absolventa de filologie, dar v-ati dedicat profesional teatrului, devenind o specialista in domeniu. Cum v-ati "contaminat"?
- Teatrul a existat in familia mea de cand ma stiu, desi parintii mei nu au avut profesiuni care sa tina de lumea lui. Am mers la teatru, si chiar daca nu mai tin minte cap-coada un spectacol, tin minte foarte de mica anumite gesturi, anumite imagini, culori, senzatii, schimburi de priviri de pe scena... Mi-am dat seama ca daca asta e ce-mi aduc eu aminte din copilarie, mult mai mult decat alte lucruri, inseamna ca acesta este axul in jurul caruia m-am dezvoltat, ca vrejul de fasole. Acestea erau lucrurile care ma emotionau, desi formarea si formatia mea au fost unele foarte riguroase si exacte (am facut liceu de matematica-fizica). Nevoia mea de argument, de structura, de imaginatie, de fantezie, dar si de comunicare sunt lucrurile care m-au dus in cele din urma spre miscarea asta atat de vie pe care o implica teatrul.
- Ati putea pune un diagnostic scurt si precis asupra starii teatrului romanesc de azi?
- Nu, eu ma feresc de etichete. Etichete pun numai pe borcane.
- Numiti, va rog, cativa dintre actorii si regizorii preferati.
- Nu, n-as vrea sa numesc, pentru ca sigur as nedreptati pe cineva si nu vreau. Am cativa, evident, ca oricare dintre noi, pe care-i iubesc foarte mult. Cativa actori, foarte putini, pe care-i pretuiesc, poate mai multi regizori...
- Totusi, pentru ce anume ii pretuiti?
- Asta pot sa spun concret. De pilda, de ce-i iubesc si-i respect pe Victor Rebengiuc si pe Mariana Mihut. Stau si ma uit ca e ceva foarte rar in fenomenul nostru teatral. Ideea de actor, in general, a histrionului, este aceea de a se investi in foarte multe. Asta inseamna si o risipire si o oboseala. Faptul ca Victor Rebengiuc este cum este, la varsta lui, arata grija, dar acea grija subliniata de 100 de ori fata de meseria lui. A stiut sa aleaga ce sa joace, cand sa joace, cand sa se retraga si sa se odihneasca... Daca va uitati astazi in cate spectacole joaca, ce roluri diferite face, cu regizori diferiti... si este atat de proaspat! Un om tonic, care iubeste viata, un om radical in felul lui. Dar de aici vine forta unora ca el, din faptul ca au avut grija de aceasta meserie. In actorie nu e ca la sportivii de performanta. Sa dai totul pana la 30 de ani. Aici cursa este de-o viata. Radu Beligan, de pilda, si-a dus o existenta pe masura inteligentei cu care a fost haruit. Si pe masura curiozitatii. De cand il stiu eu, i-am admirat aceasta enorma curiozitate, fata de tot ce este in jur. Asta l-a tinut tanar. El e cat se poate de modern in tot ce tine de tehnica, de comunicare, si e deschis la tot, pastrand in el tot ce a acumulat, in felul in care a acumulat.
- Celebra "generatie de aur" a teatrului nostru se muta, incet-incet, intre umbre. Exista speranta ca locul ei sa fie ocupat de generatia tanara?
- Ca generatie, nu cred. Dar ca personalitati individuale, sigur ca da. Asta se intampla de sute de ani. Absolut sigur, sunt si vor fi intotdeauna personalitati. Poate sa difere numarul, proportia, norocul lor, maretia, celebritatea. Sunt momente.., ai nevoie de o anumita structura artistica, mai ampla, mai minimalista, sau de toate felurile la un loc. Teatrul exista din nevoia omului de a comunica.
"Nocturnele" - concert la mai multe maini
- Emisiunile dumneavoastra de pe micul ecran par, ele insele, molipsite de teatru. Sunt adevarate spectacole cu decor inspirat, imagini alese si dumneavoastra in rol principal.
- Da, dar in spatele oricarui actor exista o mana de oameni extraordinari, care fac lucrurile sa se intample. Aceasta emisiune este o forma de spectacol. Nimic din ce se intampla acolo nu este la voia intamplarii. Exista un regizor artistic, Aurel Badea, cu care am hotarat, acum zece ani, ca formula sa fie aceasta sepia.... Discutam totul si analizam. El e foarte atent in timpul discutiei, in ce zona ma duc sau cum raspunde invitatul... si toate decupajele pe care le vedeti se fac in timp ce se filmeaza. Asta foarte putina lume stie sau isi da seama. Emisiunea se face in regim de direct, si asta da o tensiune foarte mare, in fiecare din noi. Ne costa enorm si ne imbatraneste. Dar cred ca asta da autenticul acelui moment. Si ca el sa existe, e nevoie de o echipa: scenografa Dana Moraru, Oana Cucuruzeanu, redactorul emisiunii, dar si directorul de imagine Dan Radulescu, Sorin Mitrea, care e la regia de emisie, Stelian Nicolescu, care asigura mersul productiei, Gabi Manailescu, regizorul de platou. Sunt oameni extrem de talentati in televiziune, profesionisti adevarati, care in anii lungi si grei dinainte de '89 nu au abdicat de la imaginatie si creativitate si de la dorinta de a face un pic altfel lucrurile. Or, eu asta respect foarte mult la ei si cred ca asta ne-a adus si ne-a tinut impreuna, desi, mai mult ne-a fost greu decat usor. Dar atunci cand suntem toti acolo, toata echipa, eu ma simt ca pe o insula unde sunt sigura ca orice mi s-ar intampla, cineva ma ajuta. Cuiva ii pasa. Si intotdeauna vreau sa le multumesc ca au ramas alaturi de mine.
- Nu vi s-a reprosat niciodata un oarece narcisism?
- Sigur ca accentul cade pe mine, si ca realizator, si ca moderator, omul care strange lucrurile in jurul sau. De aia nici nu-mi place asa de mult sa apar. La radio mi-a placut cel mai mult. Acolo te concentrezi foarte tare pe ce spui, pe cum spui. Nu are importanta cum arati, cu ce esti imbracat si nici un alt artificiu. Conteaza numai vocea, ce transmiti. Tipul de concentrare pe care l-am invatat cand am lucrat la radio (Europa Libera) ma ajuta foarte mult si acum. Felul in care arat nu ma intereseaza. Sigur ca la televiziune, nu pot sa apar oricum si indecenta, dar cred ca accentul cade pe ce se intampla in studio si nu pe felul in care arat acolo. Sigur ca lucrurile au evoluat. Iti place sa vezi ceva frumos, decupat altfel, cu un altfel de ritm, cu alta tensiune, cumva de pe alta lume. Si asta este o relatie in timp, dezvoltata intre mine si Aurel Badea. De multe ori nu schimbam prea multe cuvinte inainte de emisiune. El ma simte si stie ce-mi place si ce nu, ce mi-a iesit si ce nu, si urmareste aceasta naratiune din platou. El este regizor de film, a facut scoala cu Blaier, care inseamna ceva pentru filmul romanesc.
Dedicatie pentru Luca
- Acasa stapaniti scena la fel de bine? Sunteti casatorita cu un actor celebru. Incapeti amandoi in decor? Cum e sa fii maritata cu o vedeta?
- Acasa nu e nici o scena. Acasa este acasa. Este un loc in care fiecare trudeste pentru ceilalti si este un loc unde exista intimitate, o cautare a armoniei si a intelegerii. Noi suntem foarte diferiti toti trei. Nici unul dintre noi nu se uita la celalalt ca la o vedeta, nu conteaza lucrurile astea. Conteaza doar masura in care profesiunea ne da un echilibru interior, o mare bucurie si o mare satisfactie. Ne mandrim unul cu celalalt, dar nu ne masuram care e mai inalt si mai stralucitor. Nu! Acasa suntem un barbat si o femeie, o mama si un tata, care incearca sa construiasca ceva impreuna. Nu intotdeauna iese. Sunt momente in care ostenim. Te asezi ostenit si nu mai vrei nimic, dar trebuie sa te ridici si sa mergi mai departe, pentru ca exista si un juramant in fata lui Dumnezeu, si asta iti da o mare responsabilitate. Dincolo de responsabilitate, rezervoarele trebuie umplute prin tot ce facem in fiecare zi, prin rutina gesturilor marunte... Viata e facuta din asta, din mersul la cumparaturi, carat sacose, invartit intr-o oala, pus masa, strans masa... E si frumos. Asta iti da energie pentru restul si din restul iti iei un alt tip de energie pentru rutina vietii de zi cu zi.
- In final, o dedicatie pentru Luca, baiatul dvs., care joaca un rol asa de important in scenariul propriei dvs. vieti.
- Luca e protagonistul vietii mele, intr-adevar. As vrea ca el sa fie un om frumos si norocos. Un om care sa-i bucure pe ceilalti, care sa-i respecte pe ceilalti. As vrea sa fie plin de viata, cum si este. Prea plin de viata, ca amandoi parintii lui. Si eu cred ca este un invingator. A luptat foarte mult ca sa vina si sa fie pe aceasta lume. Este nascut de Sf. Gheorghe, a taiat capete de balaur. E nascut in aceeasi zi cu mama mea. Luca e un copil optimist, bun si generos. Eu asta i-as dori lui Luca, sa ramana asa cum mama mea a ramas pana in ultimul moment al vietii ei, cel mai generos om pe care l-am cunoscut, care s-a daruit tuturor din jur, pur si simplu, anulandu-si uneori propria fiinta, cu o bunatate si cu o generozitate pe care nu le-am mai intalnit. Si as mai vrea ca Luca sa aiba forta noastra de a face o meserie cu dedicatie. Nu stiu catre ce se indreapta si, sa va spun sincer, putin imi pasa. Nu vreau sa-l limitez. Deocamdata face pian, e la scoala de muzica, nu l-am dat aici cu gand de performanta, l-am dat in primul rand pentru a-l disciplina, pentru a-l ordona. Un copil nu se poate creste decat in iubire, dar asta nu exclude severitatea si rigoarea si constiinta lucrului dobandit pe forte proprii. Deocamdata, Luca este un copil foarte fericit, care munceste foarte mult, dar care stie sa-si ia din fiecare minut ceva si pentru el. Este foarte devotat familiei, are impresia ca lumea este formata din noi trei si este un copil echilibrat si matur. Are grija de tatal meu, care locuieste cu noi de cand mama nu mai este, e foarte atasat de fratele meu si de sotia lui, deci de matusa, unchiul si de verisorul lui din Canada, si le respecta foarte mult izbanda de acolo. Iar eu stiu si simt ca nu am de ce sa ma tem. Atata timp cat aceste doua nuclee exista, noi trei aici si ei trei acolo, toate nelinistile mele, tot nesomnul meu, mai ales dupa ce mama nu mai este, se poate risipi, pentru ca ma simt ocrotita. Aceasta legatura care exista intre mine si fratele meu este mai mult decat de sange. Suntem doua familii care se privesc in oglinda si care isi dau putere una alteia.
Toamna, povestea vietii...
- Dar o dedicatie speciala de toamna aveti? Va place melancolia ei sau va tulbura?
- Cred ca toamna este un anotimp in care, cumva, ma regasesc. Cel mai colorat si care arata intr-un fel, intr-un timp foarte scurt, cam cum e viata. Toamna incepe in septembrie, cand inca e cald, verdele e verde, puternic, soarele are inca putere, oamenii inca se imbraca in mult alb, sunt inca luminosi, pentru ca apoi, in trei luni, sa-ti dai seama cum trece viata. De la dinamica si vivacitate si cromatica, vezi cum totul se duce intr-o lumina de amurg ravasitoare, cum puterea scade, exact cum scade si puterea omului cu varsta (ai vrea, dar nu mai poti atatea lucruri); multitudinea de culori se reduce incet-incet la doua-trei, noptile sunt mai lungi, zbuciumul interior e mai mare, din ce in ce mai mult ai vrea sa stai in casa, ploaia bate-n geam, dar, de foarte multe ori, si ploaia, si vantul te fac sa te asculti, in mod paradoxal, pe tine. Si sa ai o oarecare liniste, sa-ti gasesti, in vuietul asta, o liniste a vocii din interiorul fiintei tale.
Incet-incet, totul merge spre moarte, totul cade, arata urat, despuiat, ca un om la batranete, tot mai ostenit si mai neinteresant, redus la o schita, ca sa fie acoperit, dupa aceea, de albul-alb, de neant.... Toamna cred ca este, de fapt, povestea vietii, spusa foarte pe scurt, ca-ntr-un film in care, de la lumina la culoare, la cuvant si la infatisare, ti se vorbeste despre trecerea omului pe pamant si despre cat ar trebui sa fim de constienti de lucrul asta. Sa ne pregatim pentru marea trecere si sa acumulam cat mai mult in minte, in spirit, in suflet, sa invatam sa iubim, pentru ca este un dar sa stii sa iubesti si sa primesti iubire.