Inainte de a-l cunoaste personal pe Parintele Dumitru Staniloae, am auzit despre el prin anul 1975, de la un student la Facultatea de Teologie. Il chema Constantin Chirila. Era eminent, dar cam pasional, cu o anumita deschidere culturala mai larga, iesind in felul lui specific din conduita de cazarma impusa atunci internilor de la Teologie. Mai tarziu s-a calugarit la manastirea Putna, iar acum, dupa ani buni de ratacire prin Statele Unite, slujeste, din cate stiu, la Iasi, la catedrala. Nu stiu de ce, dar in vremea aceea a fi "teolog", cu alte cuvinte student la Teologie, impunea mult, parea o stare cu totul aparte. Ulterior, tot Constantin Chirila mi-a facut rost de cartea Parintelui Staniloae, "Iisus Hristos sau restaurarea omului". Cunostintele mele de teologie la vremea aceea erau extrem de limitate, asa incat nu am prea priceput mare lucru. Cu toate acestea, cartea mi-a trezit un respect extraordinar. Ceea ce nu pricepeam, simteam.
"Sa mai vii pe la noi"
Apoi a venit si momentul intalnirii fata catre fata cu Parintele Staniloae. Nu pot sa spun cu precizie in ce an a fost, dar cert este ca o prima dedicatie din partea sa o am pe volumul al V-lea al "Filocaliei", aparut in 1976. Aceasta prima intalnire s-a datorat tot lui Constantin Chirila, care, generos, a provocat "evenimentul" cu multa iscusinta. Anume, a simulat (cel putin asa cred eu) ca din cauza faptului ca intarziase prea multa vreme sa inapoieze Parintelui o carte imprumutata ii este rusine sa i-o duca personal. Ca atare, ma roaga pe mine s-o fac. Am acceptat, ce era sa spun?
Am plecat intr-o seara catre casa Parintelui, cu o mare sfiala. Am nimerit adresa. Era un imobil vechi, cu o casa a scarilor intunecoasa si intortocheata, cu apartamente micute, pe strada Cernica, un nume frumos si potrivit cu un astfel de riveran (acum ea poarta numele Parintelui). Am sunat la usa si mi-a deschis doamna preoteasa. O batranica marunta la stat, putina la trup, de o simplitate si de o modestie extraordinare. Chipul ei mi l-a amintit imediat pe cel al bunicii mele. Am intrat destul de intimidat. Parintele a fost extrem de simplu si de deschis. M-a intrebat, cald, cine sunt, ce fac, ce familie am, asa cum se intereseaza orice om, atunci cand ii calci pragul. A fost o vizita foarte scurta. Eram prea emotionat, ca atare complet pierdut, si nu am fost prea constient de acea prima intalnire. Parca de abia asteptam sa plec, sa-mi domolesc intensitatea trairii. Ceva minunat s-a intamplat, insa, la plecare: doamna preoteasa, care m-a condus, mi-a zis foarte serios, cu o lumina jucausa, buna-buna, in ochi, parca fiind Sfanta Vineri din basme: "Sa mai vii! Sa mai vii pe la noi!" A fost asa de imperativa (dar intr-un fel frumos), incat am simtit obligatia, aproape, sa revin. Incet, incet, cunoscandu-l mai bine pe Parintele, cu chipul sau de o lumina extraordinara, am scapat de poticnirea de prima data. Pe urma, destul de repede, am facut poteca intr-acolo, poteca pe care i-am purtat in continuare pe toti prietenii, deoarece simteam nevoia sa impart o astfel de bucurie si cu cei de aproape ai mei. Unii i-au devenit mai apropiati decat mine, mai mult si mai indeaproape slujitori in cele simple, dar atat de necesare ale acestei vieti, mai ales in cazul unor oameni in varsta, carora puterile le scad pe an ce trece si care au nevoie sa fie inconjurati cu o atentie iubitoare. Maica preoteasa era bratul Parintelui, vocea lui si prima care il intelegea. Impreuna ma faceau sa ma simt ca acasa, ca un copil al lor.
Aflata, undeva, in apropiere de Mantuleasa, in Bucurestiul vechi, locuinta parintelui era o garsoniera dubla, sau ceea ce se numeste in Occident un mic studio. De primit erai primit in prima dintre incaperi, practic fara lumina naturala, care nu masura mai mult de 10 mp. Asa, minuscula, avea mai degraba aspectul unei chilii. Mobila era extrem de modesta: o biblioteca intinsa pe doi pereti, o masuta-birou in spatele careia se aseza de obicei Parintele, o canapea si doua-trei scaune pentru vizitatori. Intr-un colt, un televizor pe care nu-l deschidea decat doamna preoteasa, la sfarsitul Telejurnalului de seara, ca sa stie cum e "vremea", dupa care il inchidea. Cartile, prea multe pentru capacitatea bibliotecii, erau indesate cum se putea, fara o logica anume, sfarsind prin a se revarsa prin toate colturile incaperii, in stive al caror echilibru era mereu instabil. Pe pereti, mai multe icoane vechi pe sticla, unele foarte frumoase, probabil aduse de Parintele de acasa, de la Vladeni, satul lui de langa Brasov.
Dincolo de o usa dubla cu geamuri mate, cel mai adesea deschisa, era dormitorul, care da spre strada, unde, la picioarele patului dublu, se afla masa la care Parintele Dumitru Staniloae si-a lucrat o mare parte a scrierilor si traducerilor sale. Vedeai mereu pe ea una sau doua carti, un teanc de foi de scris, un toc cu cerneala sau un stilou. Parintele scria totdeauna cu cerneala. Dupa publicare, arunca manuscrisele. Pana intr-o zi, cand, dandu-mi seama de acest lucru, l-am rugat sa mi le dea mie. S-a cam mirat, dar apoi a facut-o bucuros. Avea un scris regulat, dar greu descifrabil. Probabil ca asta venea si dintr-o nesiguranta fizica adusa de varsta. Daca-i privesti fila scrisa, parca vezi un deal arat temeinic, cu sarguinta si cu mestesug. Totdeauna, scrisul urca destul de accentuat spre dreapta, incat la sfarsitul paginii randurile sunt tot mai scurte, ca sa umple coltul din dreapta jos.
Sa intri la el era un lucru neinchipuit de usor. Parintele primea oricand si pe oricine. Au trecut pe acolo, de-a lungul anilor, probabil, sute, daca nu mii de oameni. Un pomelnic al lor ar fi deosebit de graitor. El ar cuprinde o lume extrem de diversa de aici si din strainatate: vladici si preoti de tara, monahi si studenti, teologi vestiti si doctoranzi, intelectuali modesti de diverse profesiuni, personalitati ale vietii culturale etc. Unii au trecut numai o data... Altii i-au devenit un fel de casnici si intrau acolo de mai multe ori pe saptamana. Nu putini au trecut pe acolo pentru ca stiau ca "da bine", sau pentru a obtine scrieri cu care sa-si sustina publicatiile. Altii, din pura curiozitate. Dar cei mai multi cu constiinta clara ca se afla in preajma unui dar de foarte mare pret, pe care Dumnezeu ni-l facuse si de care se cuvine sa te folosesti ca atare. Cu unii mi-am intretaiat pasii, de altii am auzit numai.
Un paharut de vin
Erau cateva zile pe an, cand "chilia" Parintelui se largea enorm. In primul rand, de Sfantul Dumitru. Cam acelasi lucru se petrecea, insa, si de ziua sa de nastere (16 noiembrie). Veneam in serii. Eram ca verigile unui lant aurit. Cand unii intrau, altii se simteau datori sa plece, ca sa faca loc. Adesea veneam acolo de pe deal, de la pelerinajul de Sfantul Dumitrie Basarabov, ca sa-i povestim. Vedeam in felul in care se desfasura pelerinajul, in numarul pelerinilor, un fel de barometru al starii Bisericii in acel moment. Pe de-o parte, al starii interne de credinta marturisitoare, pe de alta parte, al gradului de opresiune la care era supusa Biserica intr-un moment sau altul si care varia din motive nu totdeauna detectabile. Ne bucuram intotdeauna cand constatam "semne" bune, ne intristam cand ele erau, dimpotriva, descurajante. De ziua lui, telefonul suna necontenit din Bucuresti, din tara, din strainatate. Imi aduc aminte ca unul dintre cei care dadeau nesmintit telefon ca sa-l felicite pe Parintele era Preafericitul Daniel, pe atunci numai teologul laic Daniel Ciobotea. Dadea telefon de prin strainatate, de pe unde se afla la studii (Anglia, Franta, Elvetia). Parintele se bucura foarte mult de aceste telefoane, deoarece il considera marea speranta a teologiei romanesti si tinea la el. (Marea atentie pe care o da Preafericitul de astazi memoriei si valorificarii mostenirii teologice a Parintelui Dumitru Staniloae este probabil unul dintre cele mai bune semne de incredere in el, pe care le putem detecta fara nici o greutate.) Cu nezdruncinata rabdare, Parintele ridica batraneste receptorul de zeci de ori, raspunzand felicitarilor si urarilor. Primeam cate o prajitura si un paharut de vin, dar care, nu stiu cum se facea, ni se pareau totdeauna foarte de ajuns. La o scara putin mai mica, si de Sfanta Maria venea destula lume, pentru maica preoteasa.
Se mai umplea chilia si de Craciun, cand cei apropiati Parintelui sau cete de studenti veneau cu colindatul in Ajun. Parintele si maica preoteasa isi alaturau glasul imputinat, stins, celui al colindatorilor, nici ei, adesea, prea buni cantatori. Noi ne salvam cu Horea Pastina, care canta absolut ingereste, un colind numai de el stiut, invatat din familie, in copilaria-i de la Alba Iulia. Chiar daca repertoriul nu era prea larg, bucuria ne era imensa, generata de intampinarea laolalta a marelui eveniment al Nasterii. Intr-un fel, redeveneam cu totii copii. La sfarsit, gazdele erau pregatite si imparteau mere, nuci, covrigi... Dar, mai ales, Parintele ne vorbea... Despre Craciun, despre Nasterea din Fecioara, despre minunatia colindelor, despre vremurile copilariei la Vladeni si despre altele asemenea. La aceste sarbatori am vazut intrand in camaruta aceea si treizeci de persoane, fara ca cineva sa se simta stanjenit. Dimpotriva... Cine ne-ar fi vazut chipurile cand plecam de-acolo probabil ca s-ar fi uimit vazand pe ele atata lumina si fericire.
Pentru mine, ca pentru oricine intra cu buna credinta acolo, casa Parintelui era un loc de pace spirituala si de validare duhovniceasca. Validare, in sensul ca ajungand din cand in cand in preajma unui astfel de om, in care asemanarea lui Dumnezeu este lucrata cu sarg, poti sa ai acces la o anumita isihie, care te poate vindeca, macar pentru un timp, de orice tulburare spirituala.
Ingerul pazitor
Chilia aceasta era insufletita de prezenta Parintelui, dar si de vegherea maicii preotese in preajma-i. Cartea de convorbiri cu Parintele Staniloae a lui Sorin Dumitrescu incepe brusc, cu o intrebare despre inger. Eu as spune ca am vazut mereu prezent un inger in preajma Parintelui Dumitru. Nu te poti referi la Parintele Staniloae si la chilia sa din mijlocul Bucurestilor, fara a te gandi imediat si la maica preoteasa Maria. Cine l-a cunoscut pe Parintele a cunoscut-o neaparat si pe dumneaei. Prezenta discret intr-un colt, ea incalzea locul. In ochii ei gaseai stralucirea entuziasmului. Era un suflet care se daruia sincer si necontenit. Daca Parintele era cu adevarat parinte, in sensul ultim si deplin al cuvantului, apoi si maica era cu adevarat maica, dupa modelul Maicii Domnului. Gasea totdeauna disponibilitatea sa te intrebe, nu formal, ci plina de interes, despre ale tale si despre ai tai. Pentru Parintele, ea a fost toata viata un sprijin extraordinar si neobosit. Prin prezenta, prin caldura, prin daruire de sine, intr-un cuvant, printr-o iubire fara margini, calma si devotata. De aceea, se poate spune ca Parintele Staniloae a avut intreaga sa viata langa el, de veghe, un inger in trup, mult rugator.
Te cuprindea si te invaluia in preajma acestei perechi sfinte o pace binefacatoare, venind din iubirea ei puternica si calma, o iubire care insemna, cu adevarat, o impreuna deplina traire intr-un trup si intr-un suflet, dupa indemnul Bisericii lui Hristos. Era absolut impresionant sa-i vezi, dupa aproape 70 de ani de impreuna vietuire, impovarati de ani si imputinati de batranete, cu cata fireasca si infinita tandrete si delicatete se inconjurau unul pe celalalt.
Incercam sa-i stam duminicile in preajma Parintelui Dumitru, pe la bisericile la care mergea, cu speranta ca-l vom auzi predicand, dar si pentru pura si simpla bucurie de a fi langa el. Nu totdeauna se simtea in putere sa mearga. Era un lucru care nu se putea sti dinainte. De aceea, eu dadeam telefon sambata seara sau duminica dimineata, iar daca raspunsul era unul afirmativ, in ceea ce priveste mergerea sa la biserica, ne anuntam imediat intre noi. Mergea cel mai adesea la bisericile din preajma (la biserica Razvan - avea o pretuire mare pentru parintele Moise, un batran ardelean "atat de simplu, dupa vorba, dupa port", dar de o rara ardoare a slujirii; la biserica Negustori, care-i era parohie si unde se simtea acasa), dar adesea si la biserica Lucaci ("a lui Anton Pann"), unde era invitat cu mult drag si cu multa staruinta de parintele consilier Ilie Georgescu. Nu totdeauna slujea, nu totdeauna predica... Dar cel mai adesea o facea. Predica simplu, cu glasul stins, apasand unele cuvinte, pentru a le sublinia incarcatura. Ceea ce mi se parea important era fluxul de traire care ti se transmitea dincolo de cuvinte. La sfarsit, il conduceam acasa.
Purtare pe aripi
Parintele lucra tot timpul la ceva. La ceva important, fie ele scrieri originale, fie traduceri din Sfintii Parinti. Cu o harnicie si cu o repeziciune incredibile. Acum il auzeai ca-i pare rau ca nu mai are timp sa faca cutare lucrare si acum vedeai ca a si terminat-o. Mereu, cartea la care lucra in momentul acela era cea mai buna. Mereu, ultimul Sfant Parinte tradus era cel mai important, cel mai profund. Iubirea Parintelui era localizata in prezent, contactul sau cu Dumnezeu si cu Sfintii Lui era mereu viu, conducand la prietenie. Cred ca acolo unde se afla, Sfintii Parinti erau foarte multumiti atunci cand se vedeau tradusi si comentati de Parintele Staniloae. Orice carte pe care o scria sau o traducea Parintele ti-o rezuma in cateva cuvinte. Totul ne aparea limpede si complet. Te intrebai ce se mai putea adauga, dar, citind, gaseam, mai apoi, o nesfarsita defoliere a nuantelor, a detaliilor, toate avand importanta lor in iconomia lucrarii (textului). Parintele Staniloae descoperea adancimi nebanuite, acolo unde altii vad locuri obscure sau fara importanta.
In multe, Parintele Staniloae era un om ca noi toti. Avea nelinisti si bucurii, avea nedumeriri si intrebari fara de raspuns, avea doruri neimplinite, se temea ca nu-si va mai vedea unele carti tiparite, se bucura cand auzea un cuvant bun despre el, ii placea sa glumeasca, suferea alaturi de prietenii sai, il necajeau adesea ochii si salele, te imbarbata din toata inima, iar atunci cand o facea, te imbratisa si te saruta cu adevarat...
Intre cele ce m-au atras foarte mult la Parintele Staniloae era si faptul ca participa la cele ale tale. Il vedeai cum compatimeste sincer cu tine, atunci cand afla de vreun necaz al tau. Stia sa te asculte atent si sa-ti raspunda exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvantul lui te ajungea si te insotea. Dupa o prima comunicare in legatura cu cele ale lumii acesteia, importante prin implicatii in viata fiecarui om, Parintele te purta totdeauna, in final, la cele ale intalnirii cu Dumnezeu. Era ca un fel de decolare minunata, un fel de purtare pe aripi iubitoare intr-o lume mantuita.
Mi-aduc aminte cum, atunci cand a venit pe ecrane, in ani de mari restrictii in ceea ce priveste viata culturala, filmul rusesc "Calauza" a produs, pe buna dreptate, o mare valva. Veneam la parintele si-i povesteam, in fel si chip, reactiile noastre, unele foarte entuziaste, altele mai rezervate. Si atunci, a acceptat sa mearga impreuna cu noi, intr-o seara, la cinematograful Luceafarul, ca sa-l vada. A fost foarte impresionat. A gasit apoi interpretari de mare profunzime, cu mult mai multe si mai subtile decat cei mai entuziasti dintre noi. Imi pare rau ca nu le-am notat. Ar fi fost, si astazi, de mare folos.
Si o sa mai povestesc un moment cu totul unic si emotionant. Dupa ce ne-am mutat in casa noua, in toamna anului 1978, cand am facut sfestania, am indraznit sa chem trei preoti mari si apropiati: Iulian Stoicescu, care-mi era duhovnic, Constantin Galeriu si Dumitru Staniloae. In mod obisnuit, Parintele Dumitru nu prea oficia astfel de slujbe. De data asta, a acceptat. Era foarte emotionat, ba chiar putin intimidat, alaturi de niste slujitori ferventi pe la casele oamenilor, cum erau Parintele Iulian si Parintele Galeriu. Dar si Parintele Iulian era extrem de emotionat, de slujirea alaturi de marele teolog al neamului. Bineinteles, cel care era mai in largul lui, ca totdeauna, era Parintele Galeriu, care, de altfel, intarziase destul de mult, tot ca totdeauna, si intrase in slujire din mers. In aceasta slujire, Parintele Staniloae s-a lasat condus cu totala smerenie. Era o concentrare de traire duhovniceasca rara, o extraordinara intensitate a participarii fiecaruia, a parintilor si a noastra, a multilor prieteni chemati la acest festin spiritual. Si, bucuria a fost pe masura! Imensa!
Ruda lui Dumnezeu
Cand vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre Tatal lui; cand vorbea despre Hristos, vorbea ca despre un prieten apropiat; cand vorbea despre Sfantul Duh, vorbea ca despre inspiratorul intregii sale vieti; cand vorbea despre Maica Domnului, vorbea cu nesfarsita duiosie, ca despre maica lui apropiata, asa cum vorbesc indeobste taranii; cand vorbea despre sfinti, vorbea cu multa admiratie, ca despre prietenii Prietenului Hristos si prieteni apropiati noua. Iubirea, Persoana, Treimea erau cateva teme de meditatie constante ale lui, pe care ti le aseza si tie in preajma. Felul acesta de traire era molipsitor. Cand erai acolo, iti uitai neputintele, deveneai altul, mai bun si mai puternic. Era ca atunci cand te duci cu un vreasc prapadit la foc, si lemnul acela se aprinde si devine la fel cu focul. Deodata simteai ca Dumnezeu este cu tine, alaturi, acolo, nu intr-un fel naiv, copilaresc, dar nici intr-unul savant, rece, ci, asa, simplu, firesc, natural.
Pentru Parintele Dumitru, comunicarea nu era teorie, ci act asumat in fiecare clipa, cu tot omul. Era o comunicare cu totul personala. Il simteai totdeauna aproape, aproape... Cu tine! Il simt si acum... Iar in intalnirea cu el, asa cum am aratat, nu lipsea niciodata Dumnezeu, prezenta mangaietoare si incurajatoare. Chipul Parintelui, atat in partea vadita, cat si in cea launtrica, inaintase pana departe, pe drumul asemanarii cu Dumnezeu.
Cineva spunea ca omul se cunoaste dupa cum rade. Parintele Staniloae trebuia vazut si atunci cand radea. Tot timpul odihnea o lumina pe chipul sau, dar atunci cand radea, parea ca aceasta lumina se amplifica. Ochii i se faceau mici, mici de tot, in fapt deveneau doua fante, si bucuria ce o degaja era molipsitoare. Odihnea pe chipul lui o lumina care venea dinspre Tabor. Un munte pe care l-a suit taraneste, staruitor, spre a-si face coliba duhovniceasca in proximitatea lui Dumnezeu. De fapt, intreaga sa viata si lucrare au fost luminate taboric.