Nu priveste in jur. Paseste agale, despicand suveran si absent perechile inlantuite de muzica. O muzica tanguioasa ce se lipeste de haine si suflete. Alege o masa in fata, langa orchestra, apoi isi scoate melonul, manusile si le pune langa bastonul cu maciulie de argint. "Singur, tot singur, coane Stefane?" - il intreaba oberkelnerul Gherasim, rasarit ca din pamant, cu o sampanie frantuzeasca in frapiera. Conu Stefan nu-i raspunde. Face un semn cu mana prin aer, vrand parca sa alunge ceva neplacut si sacaitor.
Deodata, muzica tace. Luminile se sting si penumbra catifelata ce se topeste in noaptea de vara e hasurata doar de licarul lumanarilor de pe mese. Restaurantul "Cafe Wilson" este plin ochi, suvoiul trasurilor si automobilelor din fata peronului nu se mai opreste. Si toata lumea asteapta. Apoi, patronul urca prin penumbra scenei, infierbantat si solemn: "Doamnelor, domnisoarelor si domnilor, clipa cea mare a serii a sosit. O veti asculta acum, pentru prima oara la Cafe Wilson, pe pasarea maiastra a Romaniei noastre, doamna Maria Tanase!". Linistea explodeaza. Conu Stefan tace si el, infrigurat. N-o vazuse niciodata pe Maria Tanase. Ii stia insa faima, faima ei de femeie magnetica, cu glas grav si tulburator... Steaua scenelor muzicale din Micul Paris al superbilor ani '30. In cele din urma, reflectoarele se aprind. Nevazute, un tambal, o vioara si un clarinet incep sa-si cante oful, suspinand din rarunchi. Dupa care o voce nepamanteana, puternica, profunda si grava a tasnit din spatele scenei, incremenind aerul. Si pe urma a aparut si Maria, un gheizer de lumina si de argint. Imbracata intr-o camasa lunga si alba, de borangic, usoara si unduitoare ca aburul, brodata cu beteala stralucitoare, parea o aratare din alte lumi. Era camasa daruita de Regina Maria, care, vrajita, si ea, de vocea Mariei Tanase, pusese sa-i fie cusuta de domnisoarele ei de onoare, dupa modele vechi, taranesti.
Conu Stefan n-a mai uitat niciodata seara aceea de la "Cafe Wilson". Femeia aceea frumoasa si fierbinte ca jarul, cu melodiile ei atatatoare si iuti, a topit gheata din sufletul barbatului insingurat. Iar cand Maria Tanase a inceput sa-si cante blestemul, faimos deja in Bucurestii acelui veac: "Cine iubeste si lasa, Dumnezeu sa-i dea pedeapsa, taraisul sarpelui si pasul gandacului", Stefan a stiut ca s-a indragostit nebuneste. Era indragostit fara leac, de una dintre cele mai puternice femei ale vremii si, poate, cea mai mare cuceritoare de inimi: Maria Tanase, regina cantecului popular romanesc. Ars de iubire, conu Stefan a stiut ca trebuia s-o faca sa fie a lui, sa-l iubeasca si ea cu acelasi foc care-i ardea inima. A stiut ca fara ea nu mai putea trai decat tanjind, ca in cantec, tarandu-se ca un sarpe...
A fost o seara lunga atunci, la "Cafe Wilson". Maria Tanase a cantat pana tarziu, spre dimineata, in sunetul tambalului si-al viorii, insotita de ovatii. Cand facea cate o pauza si se aseza la masa ei, invitatiile la dans si declaratiile admiratorilor se tineau lant. Inhibat de o timiditate pe care nu si-o cunostea, conu Stefan si-a incercat, si el, norocul. Dar marea artista nici n-a vrut sa stea de vorba cu necunoscutul acela neguros si frumos, cu trasaturi energice. Si nu a tresarit Maria nici la cosul gigantic, de violete de Parma, pe care conu Stefan i l-a trimis, cu carte de vizita: "Stefan Dumitrescu, ministru Secretar de Stat la Ministerul regal al Agriculturii si Domeniilor Publice". A ramas, mai departe, semeata si indiferenta la tremurul inimii lui. Sau, cine stie, poate ca Maria Tanase, induiosata de muntele de violete, sa fi vorbit chiar din prima seara cu conu Stefan. Ca-i greu sa stii astazi firul istoriei, cum a fost. De atunci au trecut 70 - 80 de ani. Dar cu siguranta ca in seara aceea sau in una din cele care au urmat, Stefan urma sa afle ca frumoasa din sufletul lui avea, pe langa darul vocii ei unice, si mandria orgolioasa a stirpei din care venea: "Eu vin din tara mea, oranduita pe departate si minunate meleaguri, vin din sfanta mea tara, pe care o port in mine, cu muntii, cu campiile, cu colindele, cu vaile si apele ei, cu fapturile vii, si cu toti mortii ei"...
Razbunarea
Dar poate ca povestea n-a fost atat de frumoasa pe cat o spun; poate ca Stefan nu s-a apropiat de Maria Tanase nici in seara aceea de vara, nici in toamna care a urmat, desi incepuse sa vina nesmintit la "Cafe Wilson", ascultandu-i cantecele hipnotizat, sorbindu-i din ochi boiul zvelt, frumusetea cotropitoare. Poate ca dezamagita de cine stie ce dragoste veche, Maria Tanase se lasa logodita numai cu vioara si cu tambalul lautarilor care o insoteau. Si-l ignora cu aerul ei de regina pe Stefan Dumitrescu, care stia ca daca ar indupleca-o sa-i acorde o singura intalnire, doar cateva ore in tihna, raiul lor in doi ar fi putut incepe pe loc. Dar Maria nu-l baga in seama. Atunci Stefan Dumitrescu a recurs la o stratagema destul de ieftina pentru rangul lui, dar care trebuie masurata in deznadejdea iubirii. Intr-o seara, cand taraful Mariei parea sa cante mai indracit ca oricand, cand tambalul, vioara, clarinetul si acordeonul se intreceau intre ele purtand-o spre inca un triumf, Stefan Dumitrescu i-a comandat oberkelnerului Gherasim o tava plina de jumatati de lamai tinute la gheata. Dupa care s-a asezat tacticos in fata orchestrei. Rand pe rand a inceput apoi sa ia jumatate dupa jumatate de lamaie, sugandu-le cu pofta in fata lautarilor. Violonistului si tambalagiului mai ca nu le-ar fi pasat, dar clarinetistului i-a lasat gura apa. Si n-a mai putut canta. Spectacolul s-a intrerupt, apoi s-a reluat, dar barbatul acela tacut si incruntat, aflat la masa din fata, si-a continuat impasibil ritualul lamailor. In cele din urma, taraful s-a oprit din cantat. Atunci, Maria Tanase l-a rugat, zambind amar, pe Stefan Dumitrescu s-o lase sa-si termine spectacolul. Galant, conu Stefan a poftit-o la masa lui si i-a soptit la ureche ca-i de acord, numai daca ii acorda o intalnire dupa program.
Paine si nuci
Astfel a inceput o noua poveste de dragoste a Mariei Tanase. Una din numeroasele nopti ale Seherezadei, pe care frumoasa romanca a intruchipat-o perfect. Era tarziu, in noapte, cand Stefan Dumitrescu a tocmit, numai pentru ei doi, cinci trasuri. De altfel, si cand era singur, Stefan Dumitrescu obisnuia sa calatoreasca in cinci trasuri. Traia ca in "Craii de Curtea Veche". In prima trasura isi punea palaria si bastonul, in a doua urcau lautarii, a treia trasura era plina de fete vesele de la "santan", in a patra se urcau prietenii, iar in ultima caleasca statea insusi Stefan Dumitrescu, singur si plictisit. Acum, cu prada lui cea dulce in brate, convoiul celor cinci trasuri cu muscali a fost randuit asa: in primele trei trasuri au fost puse maldarele de violete si de trandafiri de culoarea sangelui, pe care Stefan i le daruise Mariei Tanase; in a patra trasura a stat taraful cel mult incercat, care a cantat ore in sir, cat cei doi, aflati in ultima trasura, s-au plimbat inlantuiti in noapte, pe sub boltile arborilor de la Sosea. Rasarise soarele diminetii cand s-au indurat, in sfarsit, sa se opreasca la vila lui Stefan, de langa manastirea Casin. Apoi, a urmat o vreme cand Maria Tanase a disparut brusc din peisajul bucurestean. Asa ceva nu se mai intamplase niciodata, si lumea a inceput sa vorbeasca de misteriosul ei "dragut", cum se spunea pe atunci, un dragut care reusise sa-i inmoaie, in sfarsit, inima. Dragutul caruia Maria Tanase ii soptea la ureche si-l alinta ca-n cantecul ei: "Mi-a cerut paine si nuci, eu i-am dat gurite dulci!". Uneori, cei doi indragostiti erau vazuti plimbandu-se fericiti prin Luna Parc, cum s-a numit la inceput Parcul Herastrau. Liota fanilor Mariei Tanase ii urma pretutindeni, chemand-o inapoi pe scena. Ea, insa, nu se grabea. Ii era bine asa, ascunsa dupa zidul de fericire si siguranta, cladit de barbatul acela indragostit si bogat.
Prins in vraja de femeie frumoasa si languroasa a Mariei Tanase, Stefan Dumitrescu, care traia despartit de mult de o nevasta cu care avea trei fete, a divortat. Credea ca iubirea cea noua va fi fara sfarsit. Spre iarna, cei doi au plecat la Paris. Stralucirea si luxul capitalei franceze urma sa le fie luna de rasfat si de miere. Dar soarta a vrut altfel. La Paris, Maria l-a cunoscut pe Brancusi. Fascinatia uriasa a genialului sculptor din Montparnasse i-a furat mintile Mariei Tanase, care l-a parasit pe Stefan fara sa clipeasca, de parca nimic n-ar fi fost.
Epilog
Intors acasa, in Romania, Stefan Dumitrescu moare de lingoare si inima rea, la doar 49 de ani. Douazeci si cinci de ani mai tarziu moare si Maria Tanase, in plina glorie, si tot la 49 de ani. "Voua, celor 49 de frunze verzi, primavara, si galbene toamna, pe care mi-am plimbat anii, va las cate o lacrima de emotie", scria ea. La moartea Mariei, Bucurestiul a fost o mare uriasa de oameni, iesiti s-o petreaca pe ultimul drum. Mormantul ei de la cimitirul Belu este vizitat si azi, zi de zi. Si, uneori, cineva lasa pe el cateva buchete de violete.
La mormantul lui Stefan Dumitrescu, aflat tot la Belu, nu e pelerinaj. Arar, cate o ruda mai ajunge acolo. Intre ei sunt si eu, autorul acestor randuri. Pentru ca Stefan Dumitrescu a fost strabunicul meu, tatal bunicii mele paterne; roman venit la Bucuresti din Timocul bulgaresc, unul dintre ctitorii manastirii Casin. Iar bunica, auzindu-ma cum cantam, neasteptat de patruns, la doar cinci ani, "Cine iubeste si lasa" - mi-a spus si ea aceasta poveste de dragoste...