Pionier in impresariatul artistic din Romania, maestru in organizarea spectacolelor de muzica si de teatru, Aurel Mitran este un personaj cu totul aparte in agitata lume a show-business-ului de la noi. Le este alaturi de mai bine de treizeci de ani lui Nicu Alifantis si Alexandru Andries, a impresariat marile trupe rock ale anilor '80, este primul care a adus pe scenele noastre mari artisti din sfera world music, precum Al Di Meola, Cesaria Evora, Lhasa de Sela, Bobby Mc Ferrin. Dincolo de toate acestea, Aurel Mitran este un gentleman si un om care pastreaza atitudinea si poezia generatiei "flower power". "Nu am facut, cu echipa mea, spectacole nici mai bune, nici mai proaste ca altii, dar am facut spectacole cu sufletul, si asta conteaza", imi spune el, cu un zambet mare in ochi. Imi arata mandru moderna sala de spectacole a Teatrului Excelsior, refacut din temelii, si aminteste, asa, intr-o doara, ca zilele acestea, mai precis pe 4 noiembrie, s-au implinit 35 de ani de cand face aceasta meserie.
"Fete, balete si paiete"
- De ce tocmai 4 noiembrie? Cum de va amintiti asa de exact aceasta data?
- Este data la care m-am angajat si se leaga de o intamplare pe care nu am cum s-o uit. Pe 1 noiembrie 1976, s-a votat "legea recuperarii fortei active de productie", sub sloganul ce a facut de atatea ori inconjurul tarii "nici paine fara munca, nici munca fara paine". Adica, toata lumea trebuia sa fie angajata sub o forma sau alta, iar daca te legitimau militienii pe strada si nu aveai adeverinta de la serviciu, te saltau. Era o campanie inceputa cu mai mult timp inainte, prin tot felul de caricaturi in presa, ce infatisau un tanar cu parul lung si in blugi, adica exact portretul meu robot. Cum tocmai picasem examenul de admitere la regie si imi doream sa ajung in teatru cu orice pret, am batut la usile tuturor teatrelor din Bucuresti. Ei cautau oameni specializati, iar eu nu stiam sa fac nimic. Am mers la Teatrul Giulesti sa ma angajez pompier, iar seful lor mi-a zis: "Domle, stii care-i treaba, nu pot sa te angajez, ca ai prea multa carte. Uite, iti scriu o recomandare pentru Teatrul National, ca acolo se angajeaza pompieri cu liceu". Mi-a dat o hartie scrisa pe-o foaie de matematica, prima "pila" din viata mea, si am pornit spre Teatrul National. In Cismigiu era razie, am luat-o prin boscheti la fuga, cu pletele falfaind, militienii m-au vazut si au pornit dupa mine. Ce nu stiau ei era ca tocmai ce terminasem armata si eram intr-o forma fizica buna. Am ajuns pe Calea Victoriei, pe la Palatul Telefoanelor, si am vazut in goana o firma: "Teatrul Constantin Tanase, intrarea actorilor". Am urcat scarile si la primul etaj am dat de-un portar, nea Ciocoiu, care s-a uitat la mine, rosu la fata, lac de apa, si mi-a zis: "E 11 fara 5, bine ca n-ai intarziat, ca doamna Gica tine la punctualitate. Ia un servetel, sterge-te pe fata, trage-ti sufletul, stai un minut si intra. Ai venit pentru angajare, nu?". Asa am inceput sa vand bilete pentru teatrul de revista.
- Cum v-ati descurcat in aceasta prima misiune?
- Mi-au spus ca am de vandut biletele la un spectacol nou, ce tocmai a avut premiera, iar biletele la matineul de la Sala Palatului se vand cel mai bine, asa ca va merge snur. Pe atunci, capitala avea opt sectoare, umblai prin fabrici, scoli si vindeai bilete. Cand am ajuns insa acolo, mi-au spus: "Haide, domne, de cinci ani ne innebuniti cu spectacolul asta, l-am vazut de nu stiu cate ori, faceti si voi unul nou!". Trei zile am arat Bucurestiul in lung si-n lat si n-am vandut un bilet. Se termina perioada mea de proba, asa ca trebuia sa fac ceva. Ma tot gandeam: "Mai, unde n-au fost ceilalti inaintea mea?". Si am mers pe Lipscani, in farmacii, in magazine mici, la Cocorul, care tocmai se deschidea. Vindeam cate doua, trei, patru bilete. Si asa, intr-o stare de entuziasm si spaima, am vandut in doua saptamani 2700 de bilete. A iesit un intreg circ la teatru, contabila a sunat o saptamana sa verifice platile, iar atunci cand au vazut ca totul e in regula, m-au angajat. Cand luasem toate acele bilete si tichete de loc, in teancuri, si umplusem cu ele masa cea lunga din sufragerie, tatal meu, avocat, imi spusese: "Tu iti dai seama ce se intampla daca pierzi un teanc din acesta? Le iei si le duci imediat inapoi, nu esti in stare sa iti asumi asa o responsabilitate". Ei bine, uite ca am fost, si am reusit sa raman pana acum in teatru.
- De ce erati atat de pornit sa lucrati intr-un teatru si numai acolo?
- As fi facut orice sa raman in teatru si chiar am facut, am maturat scena, am batut gongul, am montat sunetul, am lucrat in contabilitate... Initial, as fi vrut sa devin arheolog, apoi sa studiez psihologia, insa prin clasa a unsprezecea am descoperit teatrul. Mergeam la cate 6 spectacole pe saptamana. Am prins inceputul sfarsitului, montau pe atunci Esrig, Penciulescu, Ciulei, la Bulandra era un spectacol in care jucau pe rand Pittis cu Caramitru... Am vazut spectacole de cate 10-12 ori. Era o lume speciala, care ma atragea foarte tare prin extraordinara libertate a spiritului. Bineinteles, teatrul de revista nu era tocmai in stilul acelor mari montari, insa cu timpul am inteles ca e o forma de teatru greu de facut. Se stie ca e mai greu sa faci oamenii sa rada decat sa planga. Inca se mai simtea ceva din traditia interbelica a teatrului, cand Constantin Tanase aducea decorurile de la Paris, cand ce se vorbea la pranz, in Parlament, seara aparea pe scena, cand deviza era "fete, balete si paiete". Se spuneau si in anii '70 poante cu carlige, Puiu Calinescu avea spectacole intregi care gravitau in jurul sau, mai erau Nicu Constantin, Zizi Serban, H. Nicolaide, Horia Serbanescu, lume aparte... Cantau Doina Badea, Dan Spataru, il gasisera proaspat pe Gil Dobrica, un artist cu adevarat proletar. Plecase de la Electroputere Craiova, canta in barurile din Bucuresti, l-au vazut cei de la revista si l-au luat. Intr-un turneu din acei ani am vazut, dupa ce i-am aranjat pe toti in camere, ca eu nu mai am unde sa ma culc, si l-am intrebat pe Gil, care, in pofida legendelor, dormea singur, daca pot sa stau o noapte cu el in camera. M-a primit, mi-am lasat pantofii la intrare, langa ai lui, si, dimineata, l-am auzit, cu vocea lui inconfundabila: "Ma, care-i piticu de-a venit cu noi in turneu?". Cand m-am uitat, i-am dat dreptate, pantofii mei cu masura 42 pareau de pitic, in comparatie cu ai lui. Si mainile erau mari. Cand apuca microfonul, ziceai ca il mai poate infasura o data cu ele. Gil a trait toata viata intr-o permanenta stare de muzica. Ultima amintire cu el e de cand mergea cu apa pana la genunchi, printr-un pasaj inundat, sa ajunga sa cante pe un onorariu de mizerie. Sunt oameni pe nedrept lasati in uitare, meserii din teatru care se pierd...
- De ce va este dor, ce regretati din acei ani?
- Exista o mare colegialitate, dublata de respect intre artisti. In anii '70-'80, sa lucrezi in teatru iti oferea o aura speciala, fie ca erai actor sau electrician. Ca electrician, castigai mai mult intr-o uzina, dar aici erai "maestru de lumini" si stateai de vorba cu marii actori ai tarii. Cine se mai gandea la bani, cand puteai sta la masa cu unul din ei si aveai onoarea sa-l auzi povestind cate ceva din turnee? Te simteai privilegiat. Mai era un lucru pe care astazi nu-l mai cred posibil: dupa o lansare de carte sau un vernisaj, intalneai discutand la aceeasi masa sportivi, actori, pictori, cantareti, scriitori, fiecare dornic sa afle povestea celuilalt.
Semne pe raboj
- Cum ati ajuns sa organizati spectacole de muzica?
- Pe la 12-14 ani, imi cumparam bilet si mergeam sa-i vad pe Phoenix, pe Rosu si Negru. Pe atunci, putine formatii tineau un concert intreg, trupele erau invitate sa cante in inchiderea unor spectacole de estrada, ii vedeai o jumatate de ora si gata. Visul existentei mele a fost sa organizez spectacole intregi cu aceasta muzica. Dupa ce am plecat de la Teatrul Tanase, am lucrat la Teatrul Mic, la Teatrul de Comedie, iar la Teatrul Ion Creanga, pe cand aveam 27 de ani, am putut sa realizez concertele visate, cu muzica generatiei mele, folk, jazz, rock. Cu Nicu Alifantis facusem armata si, cand ne-am reintalnit, mi-a propus sa-i fiu impresar. Pe vremea aia, asa ceva era o sminteala, cum sa impresariezi un artist? In scurt timp, mi l-a prezentat si pe Alexandru Andries, care canta in Club A, si ne-am apucat de treaba, fara nici un plan, fara sa ne imaginam vreodata ca vor urma zeci de discuri, tot atatea concerte, si ca cei doi vor deveni un soi de clasici. Era doar dorinta mare a unor tineri de a lasa ceva in urma, de a face cateva semne pe raboj. Ca la stana, cand ti-ai facut treaba. Nu am plecat cu ei la vanatoare, gandind ca vom impusca ceva mare, ci cu ideea: "Hai sa le spunem astora ca existam si noi". Daca am fi privit-o ca pe o afacere, ar fi fost foarte greu sa ne pastram prietenia asta de-o viata. Asa, cei doi nu sunt la capitolul "artisti de impresariat", ci "prieteni de neimpresariat". Ideea de baza a fost: "Tu nu ne inveti pe noi sa cantam, noi nu te invatam sa faci un spectacol".
- Care era atmosfera in lumea muzicala a anilor '70-'80?
- Era o emulatie generala, toti trageau cu urechea la ce se intampla afara si voiau sa tina pasul. Tinerii isi confectionau singuri statii de amplificare, iar visul lor nu era sa faca bani din muzica, ci sa fie mai buni decat Dan Andrei Aldea (n.r. - liderul, pe atunci, al formatiei Sfinx). Se muncea timp de doi ani la cate o opera rock, pe care o prezentai o data in concert, fiecare venea cu ceva nou, inedit. Formatia Sfinx aparea cu mastile pe scena, Phoenix cu caprele de cinci metri, Iuliu Merca si Stefan Boldijar dansau ca la Cluj, in timp ce colegii lor din Semnal M tineau ritmul, Sorin Chifiriuc canta la Sndor Petfi, cu un singur microfon, atarnat din tavan... La Festivalul Club A intrau in finala cate 20 de concurenti, la fiecare instrument. La clape se duelau Nancy Brandes cu Sile Dinicu... Cand am inceput turneele, organizam cateodata si 500 de spectacole de teatru si de rock pe an, cu matineu si spectacol de seara. Scoteam toate scaunele din autobuz, mai putin cele pe care stateam noi, umpleam locul cu boxe, cu scule sau cu decoruri si... la drum. Stateam cu lunile in turnee, se intampla sa ne astepte sala plina si noi sa fi ramas in drum fara motorina, mai furam de la cate un tractor de pe camp si ajungeam. Sau ma urcam pe scena si spuneam: "Am ajuns! Cine ne ajuta sa aducem boxele?". Veneau 40 de baieti si asa incepeam concertul. Aveam o instalatie de fum, ne scuipam plamanii pe scena, dar ne simteam ca Van Halen. Cand mergeai in turnee rock aveai senzatia ca faci ceva in afara sistemului, ca esti in rezistenta, chiar daca acum inteleg ca si asta a fost ceva controlat. Dar atunci, cand aveam 2000 de "nebuni" in sala, nimic nu mai conta, simteai ca a meritat sa ingheti de frig, ca ai facut ceva special. Dupa un timp, nu au mai fost bani, faceam troc, eram platiti in roti de cascaval, hartie igienica, chiloti chinezesti, dar era foarte bine, altfel degeaba ne escorta militia la hotel, dupa patru sali polivalente pline, daca la zece seara restaurantul era inchis si ne culcam nemancati.
O meserie cu dracu-n ea
- Cum se puteau promova trupele de rock in acei ani plini de interdictii?
- Depindea de zonele tarii, in unele eram lasati in pace, in altele eram obligat sa anunt la microfon ca daca spectatorii nu se aseaza pe scaune se va aprinde lumina. Si au fost destule concerte desfasurate cu lumina aprinsa. Pe atunci, cel mai bun televizor si radio era Costinestiul, un soi de Mecca pentru nou-venitii in muzica. Se canta seara de seara, de la 1 mai pana la inceperea anului universitar, fiecare dintre cele 7-8 restaurante avea formatia sa, iar publicul mergea o seara acolo, una acolo. Costinestiul era un soi de enclava a muzicii rock, jazz, folk, o auzeai chiar si la difuzoarele de pe plaja. Daca asculta cineva la radio muzica usoara se intorcea toata aleea la el si-i spunea: "Nu mai bine mergi matale la Eforie, ca acolo e de tine?". Tineri din toata tara stateau vara la Costinesti si, din toamna, cand ajungeam in orasul lor, se ducea vestea: "Ii stim pe astia de la mare, sa vezi ce tari sunt!".
- Ce s-a intamplat intre timp la noi cu muzica rock? Nu se mai simte nici un suflu rebel, muzica marilor trupe a devenit romantioasa...
- Nu vreau cu nici un chip sa se creada despre mine ca sunt un nostalgic, dar uneori stau si ma intreb, oare ce s-a intamplat cu lumea aia? Cu cei care aveau bucuria de a face lucrurile altfel? Rock-ul era o filozofie de viata, o stare de spirit. Deprecierea factorului uman, pe care nu o inteleg, efortul de a dobandi ceea ce nu aveai inainte - confort, respectabilitate sociala -, lipsa consistentei unor idei au dus la decaderea rock-ului in Romania. Ne aliniem foarte bine la tendinta mondiala de promovare a muzicii de tip "Bubble gum": o mesteci pana dispare aroma, o pui in staniol, o arunci la cos, si iti iei alta. Doar ca afara poti vedea pensionari, oameni de '60-'70 de ani, care merg la concerte si se bucura de muzica tineretii lor, chiar de muzica rock, pe cand la noi, conceptia este ca daca ai peste 45 de ani, ar trebui mai degraba sa incepi sa-ti cauti loc de veci.
- Dumneavoastra inca mergeti in turnee alaturi de artisti, traiti intens aceasta meserie.
- Da, pentru ca meseria asta are asa un pic pe dracu-n ea. Atunci cand vezi o sala plina, vezi ca oamenilor le place spectacolul, te gandesti ca poate ai contribuit si tu cu ceva la cele doua ore de bucurie din viata acelor oameni. Inainte, imi ziceam: "Merg cu oamenii astia la drum, radem tot timpul, e drept ca uneori inteligent, alteori prostesc, vorbim atatea lucruri interesante, e plin de fete frumoase in jur, si mai sunt si platit pentru asta?!". Daca tu nu ai bucuria sa faci un spectacol care sa-ti placa tie mai intai, nu ramane decat o strategie de marketing. Acum, cand avem concerte in aer liber, ma urc pe prima treapta a scenei, ma uit la multime, fac o cruce si zic: "Doamne ajuta!". Ca daca iese bine, iese pentru ca asa vrea Dumnezeu, altfel nu.
"Publicul nostru este lipsit de curiozitate"
- Unul dintre concertele "istorice" pe care le-ati organizat este cel de la Sala Palatului, cu Taraful Haiducilor.
- In 1990, pe cand eram cu Teatrul Excelsior in turneu, tot vedeam afise cu "Taraf de Haidoux", dupa care francezii erau innebuniti. Ma, cine-or fi astia, ca n-am auzit de ei? Dupa 15 ani, aveam sa merg la Clejani, cu o sticla de whisky, si sa le propun sa facem un concert mare la Bucuresti. Ce au retinut ei a fost ca pe mine ma cheama domnu Laurentiu si vreau sa fac o nunta la Sala Palatului. Cel mai dificil a fost insa cand a trebuit sa facem dosarul de presa si sa traducem din toate limbile pamantului, engleza, germana, franceza, japoneza, caci cel mai putin se scrisese despre ei in ziarele din Romania. La concert nu au venit tigani, prea putini romani, ne-am "scos" cu membrii misiunilor diplomatice si cu strainii ce traiesc aici. Nu imi pare insa deloc rau, pentru ca a fost ultima oara cand au putut fi cu totii vazuti pe scena, Cacurica, Culai... Daca am o dezamagire cu privire la publicul romanesc, este legata de lipsa lui de implicare si de curiozitate. Inca suntem la nivelul la care mergem la "Iunion", nu de altceva, dar "de moft, de pamplezir". Nu vreau sa par filozof, eu sunt doar un negustor, altii ar trebui sa studieze fenomenul, sa nu se mai intrebe ce-i cu rezultatele de la bac si cu altele. Daca de 70 de ani bagi numai benzina cu apa, cum sa functioneze masinuta?
- Ati fost mai mereu un pionier in organizarea unor evenimente muzicale speciale. Ce mai puneti la cale?
- Avem 20 de idei noi, sa vedem daca o iesi vreuna. Deocamdata, pe 5 decembrie avem al 18-lea an in care organizam concertul de Mos Nicolae al lui Alexandru Andries. Primul s-a tinut aici, la Excelsior, cu o scena mica, in care stateau artistii ca-n maxi taxi, cu o distanta de 2 metri fata de primul rand, cu o scenografie formata din cateva lumanari. Apoi concertul s-a tinut in alte teatre, la cinematograf, la Sala Palatului, la Ministerul de Interne, iar acum este momentul sa se intoarca la Excelsior. Cum am putea sa il facem in alta parte?