O poveste cu aripi
- Sunteti una din marile stele ale operetei, o voce de aur, care le-a incalzit romanilor sufletul, in inghetul dinainte de '89. Cum se putea straluci artistic in anii de atunci?
- Intr-adevar, a fost o perioada de mare frenezie artistica. Se muncea mult si se muncea cu mare, mare drag, desi nu intotdeauna conditiile erau cele mai bune. Dar traditia ne obliga. La noi, opereta a patruns, mai intai, sub forma de vodevil, pentru ca apoi sa se adapteze spectacole europene, in spiritul operei vieneze. Publicul romanesc nu a intarziat sa imbratiseze genul, asa ca opereta a inceput sa prinda aripi, iar cei care au ajutat-o sa si le deschida larg au fost compozitorii romani. Acestia au inceput sa scrie chiar ei operete, multe cu subiect pur romanesc. Perioada de aur a inceput, asadar, prin 1950, cu Filaret Barbu, care a facut un succes nebun cu "Ana Lugojana", succes pe care l-a repurtat apoi si cu "Targul de fete" si "Plutasul de pe Bistrita". Un alt urias al operetei romanesti a fost Gherase Dendrino, pe care eu, sincer, il consider de-a dreptul un geniu si care in 1954, cu spectacolul "Lasati-ma sa cant", a izbutit sa cucereasca definitiv inimile tuturor romanilor. Apoi a urmat maestrul Nicolae Kirculescu cu "N-a fost nunta mai frumoasa" si "Intalnire cu dragostea", pentru care, la fiecare reprezentatie, smulgea ropote nesfarsite de aplauze. Ei, si tocmai acum, cand opereta romaneasca era in plina inflorire, a venit comunismul. Din clipa aceea, pe scena a rasarit un personaj principal: muncitorul, neaparat simplu, bun, cinstit si harnic. Din acest motiv, opereta romaneasca s-a restrans, in mare parte, la spectacole mai modeste si mai "cuminti". Iar in afara scenei, fireste ca si noi artistii de opereta am cunoscut aceleasi neajunsuri ca si restul poporului. Pe vremea aceea, vedeta erai numai pe scena. Dupa caderea cortinei, redeveneai un om ca oricare altul, care pe langa studiu si creatie muzicala, trebuia sa se preocupe si de aspectele prozaice ale vietii, care nu intotdeauna erau usor de rezolvat. Insa, repet, chiar si in aceste conditii, noi am muncit cu mult drag. Era, in noi toti, asa, o pasiune nestavilita pentru aceasta profesie si un entuziasm... aproape copilaresc. Imi aduc aminte, de pilda, ca imediat dupa cutremurul din 1977, cand cladirea Operetei era o ruina, noi ne-am apucat sa pregatim "Poveste din Cartierul de Vest". Repetam zi si noapte, printre schele si muncitori, fara sa ne plangem de nimic, pentru ca voiam ca la terminarea reparatiilor sa avem si noi spectacolul gata. Si asa a fost: in 1978 am dat premiera si a fost un triumf.
O generatie de conservatoristi
- Generatiei dvs. i se spune "de aur", asa cum exista una si-n teatru, si-n opera. Ce calitati trebuie etalate pentru acest calificativ suprem?
- Generatia mea a avut, in primul rand, avantajul studiilor de specialitate. Cu totii eram conservatoristi. Aveam voci bine lucrate, cu care puteam sa muncim in regim zilnic. Plus cunostinte de istoria muzicii, de teorie si solfegiu etc. Intram pe scena deja slefuiti. In al doilea rand, am avut sansa unor inaintasi de elita: Ion Dacian, Silli Popescu, Maria Wauvrina, Virginica Romanovski... Artisti foarte mari, de la care am invatat enorm. Ii ascultam cu sufletul la gura si, cand primeam un rol, ne dadeam peste cap sa-l facem bine, ca sa nu-i dezamagim. Apoi, noi am mai avut noroc si cu un director si o maestra de balet, ambii exceptionali: George Zaharescu si Mihaela Atanasiu. Oamenii acestia nu numai ca veneau in spate cu un bagaj imens de profesionalism, dar se ferisera cu mare grija de plafonare, obtinusera chiar o bursa de un an de zile in America, unde au invatat cum se face musicalul, adica exact genul spre care incepuse deja sa evolueze opereta. Deschiderea fusese facuta de Ion Dacian, cu spectacolul "My Fair Lady", care a avut premiera pe 8 mai 1969 si care s-a jucat aproape neintrerupt 34 de ani! Apoi, dupa cum iti spuneam, au venit Zaharescu si Atanasiu, care s-au pus si ne-au pus pe treaba, ca sa ducem mai departe, cu stralucire, traditia.
- Pentru ca tot vorbim despre inaintasi, ati avut norocul sa fiti pe scena alaturi de Ion Dacian, neuitatul "print al operetei". Era chiar asa de deosebit?
- Ion Dacian era un profesionist in adevaratul sens al cuvantului. Acesta e primul lucru care imi vine in minte atunci cand ma gandesc la el. A fost descoperit de Nicolae Vladoianu, adevaratul intemeietor al operetei romanesti, care a intuit imediat ca in fata lui statea o viitoare stea a genului. Nu doar ca tanarul Dacian era talentat, dar era si frumusel, foarte simpatic, cu un zambet seducator si era si harnic foc, ca toti ardelenii. Asa ca Vladoianu l-a luat in echipa lui si l-a pus in valoare, pana cand a scos din el vedeta la care si azi ne raportam. Dacian a facut lucruri exceptionale, atat ca interpret, cat si ca regizor si apoi ca director al Operetei. Era foarte pretuit: era vedeta teatrului, un rasfatat al colegilor si al publicului deopotriva. Si, pe buna dreptate. In plus, si ca om era extrem de placut: era amabil, bine crescut, cu maniere alese...
Iubire, triumf si flori
- Ati facut in mai multe randuri referire la public, cel care, asa cum se spune, "te ridica sau te coboara". Cum era publicul operetei inainte de '89? Din ce fel de oameni era alcatuit?
- Ei, ma bucur ca-mi pui aceasta intrebare, fiindca publicul din epoca aceea era unul despre care, intr-adevar, merita sa vorbesti. Alcatuirea lui era eclectica, adica erau si muncitori, si intelectuali, si oameni cu cultura muzicala, si oameni care doar iubeau aceasta arta, fara sa aiba cunostinte aprofundate in materie. Ceea ce conta insa era ca publicul, in ansamblul lui, ne rasplatea, in fiecare seara, cu o caldura fantastica si cu o bucurie enorma. Oamenii ne adorau, pur si simplu. La fiecare premiera ne ingropau in flori, la fiecare spectacol ne copleseau cu aplauze... Ba chiar, la un moment dat, tin minte ca s-a pus la cale si o "organizatie a microbistilor", cum o botezasem noi: un grup destul de consistent de spectatori, prieteni declarati ai operetei, care ne urmareau cu asiduitate si care, cu timpul, au devenit chiar "de-ai casei", in sensul ca la premiere, isi exprimau opiniile cu privire la montari si la interpretari. Sediul lor era la fabrica Vulcan, unde ne invitau, din cand in cand, in vizita: stateam de vorba, le mai cantam... Eu am primit si o medalie de la ei... Apoi erau oamenii care veneau special la toate spectacolele, pentru un anume artist. De pilda, tin minte ca printre admiratorii acestia fideli, eu aveam o familie intreaga. Culmea este ca, peste ani, baiatul acestei familii s-a cunoscut intamplator cu fata mea - amandoi erau studenti la Medicina -, s-au indragostit si s-au casatorit. Asa ca acum cuscra mea imi povesteste deseori cum eram eu in rolul X, cum intram pe scena in rolul Y... (rade)
- Dintre colegii dumneavoastra, carora le purtati o amintire tandra?
- O, sunt multi cei de care ma leaga amintiri frumoase si la care ma gandesc intotdeauna cu multa afectiune! In primul rand, e vorba de Cleopatra Melidoneanu, cu care - iata! - sunt prietena aproape de-o viata. Noi ne-am potrivit si pe scena, dar si in viata de toate zilele, asa ca nu-mi aduc aminte sa ne fi certat nici macar o data. Cleopatra are un caracter splendid, e inteligenta si are un haz nebun. Si-acum, cand sunt suparata sau vreau doar sa ma relaxez, ma duc la ea si imediat prezenta ei imi face soarele sa rasara la loc. Povestim, radem, ne miram impreuna... O iubesc din toata inima! Apoi, un alt coleg minunat si un prieten de suflet este Gabriel Gheorghiu, un om absolut deosebit, foarte inteligent, foarte profund... El a facut Arhitectura, iar muzica a studiat doar in particular, insa asta nu l-a impiedicat sa devina un artist desavarsit. La opereta a facut niste roluri de compozitie exceptionale, dar a cantat si muzica usoara si a fost si profesor de vorbire la Institutul de Teatru, vreme de 30 de ani! Din cand in cand, ne intalnim toti trei, eu, Cleopatra si Gabriel, iar intalnirile astea sunt foarte sanatoase pentru noi: ne amintim cum a fost, discutam despre cum e, spunem glume, radem... Ne simtim bine impreuna. E un univers familiar, in care toti impartasim aceleasi valori esentiale: seriozitatea fata de meserie, bunul simt, respectul fata de tot ceea ce e frumos, dragostea fata de cei apropiati... Apoi, cu mare tandrete imi amintesc de maestrul Nicusor Constantinescu. Dansul punea in scena spectacolul "Soarele Londrei", de Florin Comisel, in care eu primisem un rol foarte micut. Maestrul Constantinescu stia insa ca pot mai mult, asa ca, desi eu nu-i cerusem asta, a decis sa-mi mareasca rolul. Intr-o zi, la repetitii, m-am trezit cu dansul langa mine si-l aud ca-mi zice, in felul lui rarait: "Uite, draguta, ti-am adus o pagina." Mai introdusese in actul I un tertet, din care imi facuse si mie o mica scena. Peste vreo doua zile, iar vine maestrul: "Draguta, ti-am mai adus doua pagini". Si uite tot asa, la cateva zile, mai apareau cateva pagini, pana cand s-a ajuns la un rol consistent si original, care mi-a adus mare, mare succes. Mai ales ca Florin Comisel imi adaugase si un final de scena in cadenta, un final ca de arie de opera, pe care trebuia sa-l sustin dupa ce executam patru tumbe. (rade) Publicul era extaziat si eu de-asemenea, fiindca era o mare reusita pentru mine, din punct de vedere tehnic.
- Cu atatea amintiri luminoase, cum vi se pare ca "arata" opereta de azi? Straluceste si ea sau doar palpaie?
- Din punctul meu de vedere, artistii de azi nu sunt mai slabi decat eram noi, cei din generatia mea. Aproape toti sunt conservatoristi, au deci pregatire, au voce si talent. Nu la ei e problema. Problema e la regizori, la felul in care se monteaza spectacolele de azi. Pentru mine, e o uriasa mahnire sa merg sa vad spectacole, unele dintre ele in care am jucat si eu candva, dar care acum arata si se aud... altfel. Spectacole unde se folosesc microfoane, iar sonorizarea e proasta, spectacole in care se mizeaza pe o forma de sexualitate atat de explicita, incat frizeaza vulgarul. Ce sens are, de exemplu, o scena care se desfasoara intr-un pavilion de gradina, unde El si Ea se retrag ca sa-si declare dragostea, dar care, in varianta "moderna", se sfarseste cu cei doi iesind din pavilion, Ea stergandu-se la gura, iar El, incheindu-se la pantaloni? De ce s-a ajuns sa se apeleze la astfel de grosolanii? Servesc ele arta? Opereta nu e un gen minor, asa cum gresit considera unii, unde sa-ti poti permite sa mergi pe bajbaite, sa recurgi la experimente pe principiul "vedem ce-o iesi". De fapt, cred ca nici un gen nu este atat de "minor" incat sa-ti poti permite un astfel de comportament neprofesionist.
Comoara din Piatra Craiului
- Sa abordam un moment mai sensibil: retragerea dumneavoastra de pe scena. Stingerea luminilor si caderea definitiva a cortinei dor rau?
- Eu m-am pensionat in 1984, ca atunci imi sosise sorocul oficial, dar am ramas in continuare la Opereta si am cantat. Retragerea propriu-zisa a venit dupa Revolutie, cand am considerat ca venise clipa sa las locul liber tinerilor. Pentru mine, insa, acesta nu a fost un moment traumatizant. Pe de o parte, m-am repliat intr-o postura didactica. Timp de sase ani am fost profesoara universitara. Am pregatit niste studenti, chiar pentru musical, deci exact pe domeniul meu. Un alt ajutor a fost familia, care m-a inconjurat cu multa atentie si iubire, asa ca nu m-am simtit deloc dezradacinata, abandonata ori singura. Apoi, la fel de importanta pentru mine a fost si credinta in Dumnezeu. In acel Dumnezeu care poate ca nu are barba alba, dar are bunatate, putere si acea infinita iubire din care s-au nascut toate minunile dinlauntrul si din afara noastra, pe care multi, din pacate, nu le baga in seama. Si-apoi, in cazul meu, nici nu se poate spune ca am parasit muzica. La o vreme, dupa retragere, dandu-mi seama ca studiul de canto imi face foarte bine si pentru suflet, dar si pentru trup, am adoptat un stil de respiratie yoghin, m-am apucat din nou de gimnastica si mi-am reluat exercitiile muzicale. Si-asa se face ca, de la o voce obosita, cum aveam cand am plecat de pe scena, incetul cu incetul, dupa ce mi s-a odihnit vocea, am gasit un drum potrivit cu varsta de-acum, care-mi permite sa cant in continuare. Desigur, nu mai cant in public, ci numai in fata familiei si a prietenilor, si asta daca si atmosfera e potrivita. Numai ca, sincer, izbanda asta, faptul de a mai putea canta frumos si corect, imi aduce o bucurie imensa. Si, nu in ultimul rand, un alt "ajutor" a fost si faptul ca am mai facut un "copil". Stai, nu te speria! Te lamuresc numaidecat. (rade) Inca de dinainte de Revolutie, eu si sotul meu aveam obiceiul sa plecam pe munte, cam doua saptamani pe vara. Intr-una din aceste expeditii, am descoperit un loc mirific, in creier de munte, in Piatra Craiului. Un loc unde nu era decat padure, iarba si stanca. Un loc care ne-a subjugat cu farmecul lui. Stand acolo, ne-am intalnit cu niste tarani, cu care am intrat in vorba si ne-am imprietenit. In anii urmatori, am tot revenit in locul acela, pana cand acesti noi prieteni ai nostri ne-au spus: "Da' de ce nu va faceti dumneavoastra o cabanuta aici?". Pe vremea aceea, asa ceva era imposibil, dar dupa '89, am zis sa incercam. Si-asa, am pornit in marea aventura: am cumparat 300 de metri de pamant si-am inceput, cu picul-cu picul, sa ne ridicam o casuta. Apoi, asociindu-ne cu cei mai apropiati vecini, am facut demersuri si, in cativa ani, am izbutit sa ducem pana acolo si curentul electric si sa ne tragem si apa, de la un parau din amonte. Avem si o mica gradinuta, cu cateva legume si multe, multe flori, plus o perdea de brazi, care au ajuns la 3 metri inaltime. Si cand ma gandesc ca i-am plantat cu mainile noastre acum 15 ani! Eu si sotul meu ne mutam acolo de cum vine primavara si nu ne mai dam dusi, pana toamna tarziu. Pentru ca acolo - ni se pare noua - e viata adevarata. Sincer, cand merg acolo, simt ca merg cu-adevarat acasa. Locul acela e, pentru noi, raiul. E absolut idilic! Nu stiu daca poti sa-ti inchipui cum e sa stai afara, in lumina lunii, asezat pe o bancuta de brad, avand in fata o masa de brad aromitor, iar deasupra un cer spuzit cu cele mai scanteietoare stele si sa vorbesti si sa povestesti... aproape pana la revarsatul zorilor. Sau cum e sa privesti orizontul dimineata, zi dupa zi, si sa vezi cum se schimba culorile in galopul anotimpului. Parca nici nu mai ai nevoie de calendar. Mersul vietii pe pamant il citesti in nuantele cerului si ale frunzisului copacilor. Eu stiu, de pilda, ca atunci cand orizontul se-nroseste, inseamna c-a venit toamna si ca, peste putin timp, va trebui sa plec de-acolo. Iar plecarea asta, an dupa an, imi devine din ce in ce mai trista. Cred ca traiul acolo este si ceea ce ne intretine sufleteste pe mine si pe sotul meu. Uneori, cand ajung acolo, primavara, ma simt obosita, slabita. Ei, mi-e de-ajuns o ora de stat pe bancuta din gradina, in aerul ala pur, si ma intremez ca prin miracol. Am si energie, si elan, si pofta de viata...
- Asadar, despre o toamna a vietii nici nu poate fi vorba...
- Vezi tu, Ines, desi eu am fost o artista, adica un om care a trait pe scena o mie de vieti, in existenta mea de dincolo de cortina nu am fost niciodata altcineva decat sunt, de fapt: o femeie simpla, cu niste valori, zic eu, sanatoase. Si asta cred ca m-a ajutat sa dobandesc echilibrul sufletesc. Sunt multumita cu viata pe care am dus-o: am muncit mult, dar am muncit cu placere. Asta e, cred, una dintre cheile vietii fericite: sa faci ce-ti place, sa-ti gasesti profesia potrivita, pentru ca apoi, munca sa nu fie o corvoada, ci o bucurie. Acesta e sfatul meu pentru voi, tinerii: nu va lasati dusi de val, nu uitati ca trebuie sa va gasiti adevarata menire. Daca veti reusi asta, veti fi mult mai aproape de fericire. Apoi, pe langa multumirea profesionala, eu ma simt impacata cu mine si pentru ca am o familie frumoasa, asa cum am visat dintotdeauna: am un sot minunat, am un copil bun - o fata desteapta, doctorita acum, care e si ea maritata -, am si nepoti, si stranepoti... Asadar, tragand linie, ce-as putea sa mai cer? Si da, ma gandesc si la moarte, dar moartea o vad ca pe ceva firesc, nu ca pe ceva de speriat. Mi-as dori doar ca atunci cand va fi sa vina, sa ma gaseasca acasa, alaturi de familie.