UN DAR DE CRACIUN

Cand locuiam in Bucuresti, la bloc, vecinii nostri de la etajul doi aveau un baietel simpatic si neastamparat, ca toti copiii.



Il chema Cornel, implinise 9 ani si, desi mic, avea o mare calitate: iubea animalele. Si cainii, si pisicile pripasite pe langa bloc erau abonatii lui la joaca, mangaiere, dar si la hrana. Tare si-ar mai fi dorit si el un catel! Dar cum dintr-un copil bun multi parinti se straduie sa faca un adult rau, baiatului i se punea mereu aceeasi placa: nu se poate, cainele latra, are microbi, miroase, si alte asemenea. Sigur ca toate acestea pot fi adevarate, dar cu un minim de efort si de grija, ele pot fi inlaturate. Cornel isi zdrobea o lacrima intre gene si tacea amar.
Veni vacanta de iarna, cu zapada, cu veselie multa, cu vise secrete pentrudesaga lui Mos Craciun. In familia lui Cornel, ca peste tot, curatenie mare, pregatiri, un brad frumos impodobit. Si cum Mos Craciun exista, miracolul s-a produs. In seara Sfanta invitatul special al lui Cornel (un coleg de clasa care era premiant) ii aduse in dar un ghemotoc viu de blana, de cam 3-4 luni. Era negru, peticit cu alb. Pufos, proaspat spalat, cu funda rosie la gat si atat de dragalas incat fu acceptat chiar si de parinti. Il numira Peticel. Cata bucurie pentru copil! Peticel primi si el de la Mos Craciun un ham rosu, in care era plimbat zilnic de Cornel. Cei doi devenisera buni prieteni si tovarasi de joaca.
In februarie, tatal eroului meu primi o slujba in SUA, drept care, cu "arme si bagaje", intreaga familie trebuia sa paraseasca tara. Fara Peticel! Sfasiat de jale si singur in durerea lui, copilul a admis ca trebuie sa-i gaseasca animalului o alta familie. La doua blocuri distanta, o familie de tineri casatoriti s-a oferit sa il adopte. Peticel parea iar bucuros, si noii lui stapani la fel. Fatalitate insa! La scurt timp, tanara doamna trebuia sa nasca. Nu puteau pastra si cainele: are microbi, lasa par etc. Pe scurt, catelul trebuia iarasi dat. Cum era de talie mica, educat si curat, cuminte si ascultator, il accepta o batrana. Si cu ea, Peticel parea fericit. Mergeau zilnic la plimbare, dupa ziar, sau la cumparaturi. Se apropiau iar sarbatorile de iarna. Cu cateva zile inainte de Craciun, batrana muri subit. Rudele ei au "rezolvat" repede si fara remuscari problema lui Peticel. Chiar in seara de Ajun, au scos animalul in strada si l-au abandonat acolo. Afara ningea. Privind dintr-un camin primitor (fie el si un apartament de bloc) probabil ca ninsoarea aceea ar fi parut feerica. Dar nu si pentru bietul catel care statea cu ochii inchisi, flamand, speriat, cu botul pe labe, nemiscat, sub fulgii reci. As putea sfarsi povestea aici. Uncatel parasit pentru care Mos Craciun nu va mai veni niciodata. Totusi, pentru cititorii revistei sensibili la suferintele animalelor, am sa spun ca bietul catel si-a gasit, in cele din urma, un adapost. Un om sarman, cu o casa mica si o curticica la fel, si-a impartit cu el saracia. Si, cine stie, poate ca abia de acum inainte Peticel va fi cu adevarat fericit.
P.S. Oameni buni, nu faceti niciodata un dar viu, decat celor despre care stiti sigur ca si-l doresc cu adevarat, indiferent de situatii si conditii. Nu puneti viata si destinul unui animal in mainile oricui crede doar ca il iubeste! Multi dintre noi nu meritam fapturile pe care Creatorul ni le-a daruit spre ocrotire.

INGRID ALINA ALEXANDRA IOVANESEANU - str. Margaritarului nr. 5, Baicoi, jud. Prahova, cod 105200