Mama cea bucuroasa
- Cel mai adesea, poezia se naste in adolescenta, la varsta aceea libera si tumultuoasa cand totul pare posibil. A fost si cazul dvs? Ce v-a impins spre literatura?
- Eu am inceput sa scriu in copilarie. La varsta aceea, unele intamplari contin parca in ele un anumit dram de fatalitate. M-am nascut la Chetani, un sat transilvanean de pe Mures. Copilaria mea e a unui copil de la tara care nu avea prea multe de facut. Aveam insa o adeziune fata de lucruri, fata de realitatile cele mai intime, fata de oameni, fata de natura, o atitudine religioasa, aproape erotica, fata de lucrurile cu care intram in relatie, pe care mi-am pastrat-o si acuma. Intalnirea cu poezia a fost o chestiune instinctuala. S-a produs brusc. Eram in clasa a patra si constatam, uluit, ca pot sa fac versuri. Eram uimit de fiecare imagine care imi venea. Am inteles atunci ca viata poate fi si altfel. Poezia e ceva foarte intim, iti transfigureaza viata, te face sa o privesti cu alti ochi. Am continuat pana pe la 15, 16 ani sa scriu "poeme". Umpleam caiete intregi. Aveam o voluptate teribila sa scriu, o lacomie a scrisului, cum as vrea sa mai am acum si nu mai am. Sigur, erau poeme marcate de lecturile pe care le aveam atunci, care erau foarte sumare. Ca un copil de tara ce eram, citeam Cosbuc, Goga, Alecsandri, intamplator si Labis. Nu aveam nici un reper serios. Traiam in pantecele ocrotitor al instinctului. Nici nu am pastrat caietele respective, dar e pacat, acolo era o identitate care isi dibuia forma. Mi-ar placea sa mai pot arunca azi un ochi peste ele.
- Imaginea mamei e foarte des intalnita in lirica dvs. As putea banui ca prezenta ei a fost covarsitoare si in viata de zi cu zi.
- Copilaria mea este profund marcata de prezenta mamei. Cred ca talentul, atata cat il am, e de la mama. Ea imi spunea povesti, ea ma punea seara in genunchi in fata patului, sa-mi spun rugaciunea. De la ea am aflat primele cantece populare. Avea o inventivitate extraordinara, care mi s-a transmis si mie, si un simt extraordinar al umorului; stia, pur si simplu, sa rada. Felul ei de a se bucura de viata mi-a ramas si acum. Era reperul meu absolut. Aveam o relatie dincolo de explicativ. Maternitatea ei era agresiva, atotstapanitoare, foarte incarcata de afectiune si dragoste. Ma simteam extrem de iubit. In fata lumii ca "Tu" ostil, mama era echilibrul si adapostul meu continuu.
- Erati copil unic?
- Da' de unde! Eram al zecelea copil nascut de mama. Unul a murit la nastere. Doi au murit in timpul razboiului, la doi, respectiv trei ani. Unul chiar purta numele de Aurel. Au murit bolnavi, in leganut. Mi-au mai murit de curand doi frati, unul de 70 de ani si unul de 68 de ani. Asa ca am mai ramas doar cinci.
Primii indrumatori
- Multi scriitori isi datoreaza creatia literara unor momente de cotitura din viata lor, unor imprejurari sau persoane care i-au ajutat sa-si gaseasca drumul. Este si cazul dvs.?
- Primul moment crucial a fost intalnirea cu poetul Vasile Dan. Astazi, Vasile este redactor-sef la revista "Arca" si presedintele filialei Arad a Uniunii Scriitorilor. Vasile era consatean cu mine. Eu intrasem in clasa a noua. El era cu patru ani mai mare ca mine si cu multe carti mai citit. A intuit in mine filonul poetic si mi-a recomandat alte lecturi: Rilke, Holderlin, Dostoievski, Kafka, Musil, literatura austriaca si germana din volumele lui Petre Stoica etc. Mi-a schimbat viata. Simteam ca in existenta mea se produsese o falie, ca trecusem de la un timp la altul. Primele lecturi din viata unui scriitor au, de altfel, o semnificatie enorma. Eu citeam cu religiozitate cartile recomandate de Vasile. Le luam ca pe repere absolute, ca pe o lume mai reala decat lumea in care traiam. Cartile alea au lasat urme adanci in mine. Toti autorii mari pe care i-am citit atunci functioneaza si azi in mine ca niste paradigme, ca niste repere esentiale.
- Mai tarziu ati dat admitere la Litere, la Cluj...
- In 1971, am dat admitere la Cluj si am picat la primul examen. Daca am vazut ca am picat, m-am intors acasa, am luat cateva poezii cu gandul sa i le duc lui Ion Pop, redactorul-sef al revistei studentesti Echinox si mentorul atator generatii de scriitori. Auzisem de Echinox de la Vasile Dan. Pentru mine, era o gura de rai catre care aspiram, necrezand ca o voi atinge vreodata. Echinoxistii se adunau atunci la "Arizona", un barulet al tineretului din Cluj. L-am gasit pe Ion Pop acolo, era alaturi de Ioan Buduca si Alexandru Cistelecan. A citit si mi-a zis, uimit, ca pentru un nou-venit am talent. Asa ca a pastrat un grupaj de poeme din care sa publice unul mai tarziu. Anul urmator, am dat din nou admitere la facultate si am intrat. Intalnirea aceasta cu Ion Pop e al doilea moment cheie al vietii mele. Ion Pop a instaurat o pedagogie a lecturii si o stiinta de a citi poezia. Stateai langa el cat citea cu voce tare si, la fiecare vers, facea un comentariu: "Frumos!". "Hai, domnule, ce-i asta?". "Prostii!". "E, asa mai merge!". Pana la finalul poemului, treceai de o mie de ori de la o stare la alta, ieseai de acolo epuizat si transpirat. Cred ca toti poetii echinoxisti au trait asta. Altfel, Ion Pop nu a gresit niciodata in nici un verdict, toti cei care au fost validati de el sunt azi valori mari ale literaturii romane.
Ardeleni si regateni
- Ati debutat in volum in anul 1980 ("Casa cu retori") fiind incorporat de critica literara asa numitului grup optzecist, dar, spre deosebire de ei, aveti o gravitate care lor le lipseste. Sa fie asta o trasatura a ardelenismului dvs.?
- Un scriitor este produsul sau propriu, al divinitatii din el, dar si al criticilor din vremea lui si al maestrilor de la care se revendica. Noi eram tineri, eram niste magme carora li s-a dat forma. Or, magmele iau forma principiului ordonator, care pentru noi era Ion Pop, cu exigentele lui, cu dragalaseniile lui, cu marele sau spirit camaraderesc. Prin 1984, 1985, criticii care scriau despre mine erau Alexandru Cistelecan, Gheorghe Perian si Radu G. Teposu. Toti ardeleni, formati sub umbrela Echinox-ului. Noi, ardelenii, aveam ca modele poetice expresionistii nemti si poetii francezi, in timp ce grupul de la Bucuresti al lui N. Manolescu se revendica din lirica anglo-saxona, de la poetii generatiei Beat. Marcati de expresionistii germani, scriam o poezie extrem de angajata existential, in timp ce la Bucuresti erau la moda estetismele joviale, adesea gratuite. Ironic, pe atunci se punea problema ca noi ardelenii nici nu suntem prea valorosi, ca suntem ramasi un pic in urma! (rade) Intre timp, spiritul critic a mai iesit din sminteala, si azi, poetii cei mai valorosi ai generatiei '90 si 2000 nu se mai revendica din retorica bucuresteana, ci din cea ardeleneasca. Ardelenismul nostru e de fond, desigur. Exista probabil in noi si o anumita rigoare... austriaca, o anumita seriozitate in fata vietii, o anumita structura interioara, care predispunea la o astfel de literatura. La toti marii poeti transilvaneni vei gasi un angajament existential teribil. Au toti, aproape fara exceptie, sensul suferintei. Nu iau existenta in deradere. Poetii bucuresteni, asa-zisii postmoderni, nu gasesc umanul in suferinta, ci mai degraba sub zodia caragialesca a rasului. Pentru ca patronul lor spiritual e Caragiale!
- Daca ar fi sa facem o gluma, am spune ca transilvanenii sunt mai eminescieni, iar sudistii mai caragialieni.
- Hahaha, da, da, cam in sensul acesta! E vorba de seriozitatea actului scrisului, dublat de incercarea de a prinde sensul vietii in expresia lui dramatica. A nu lua existenta si nici arta in usor, in joaca.
- Hahaha, da, da, cam in sensul acesta! E vorba de seriozitatea actului scrisului, dublat de incercarea de a prinde sensul vietii in expresia lui dramatica. A nu lua existenta si nici arta in usor, in joaca.
- Remarc la dvs. o viziune aproape religioasa asupra poeziei. Ce mai inseamna azi pentru dvs. a te aseza la birou si a scrie?
- Daca acum 20 de ani scriam poezie cu o anumita jovialitate, cu euforie, acum ma aflu la o varsta la care a scrie poezie presupune o maxima responsabilitate existentiala. Scrisul fiecarui poem e un angajament total al fiintei, neconsumat niciodata pana la capat. Momentul scrisului, momentul acela al elaborarii poemului, e pentru mine momentul descoperirii Adevarului. Poate tocmai de aceea traiesc experienta fiecarui poem ca un debutant si, dupa ce il inchei, ma apuca groaza, cand ma gandesc la cum il voi scrie pe urmatorul. Felul meu de a scrie e marcat de nelinistea ca nu voi mai putea sa scriu. Daca nu simt forta inaugurala a poemului si ii presimt automatismul, mai bine o las balta.
Alba Iulia, o capitala a spiritului
- Angajamentul dvs. poetic este si social. E poetul dator in vreun fel cu bunul mers al cetatii?
- Poetul n-are obligatia sa aiba responsabilitate sociala, ci responsabilitate ontologica. Cred ca datoria mea, ca poet, e sa imi vad cu toata seriozitatea de actul scrisului. Dar asta nu ma impiedica sa iubesc de nu mai pot orasul si comunitatea din care fac parte.
- Locuiti de trei decenii la Alba Iulia. Nu va frustreaza provincia? Nu resimtiti nevoia de a fi ceva mai aproape de centru?
- Eu nu as putea trai la Bucuresti. Nu as putea trai in vanzoleala marilor orase. Ma simt mult mai bine in orasele mici: in Medias, in Sighisoara, in Targu Mures, orase ardelenesti in care, chiar daca nu am nici un ban in buzunar, pot sa exult. Imi plac caldura si linistea oraselor de provincie, unde oamenii au timp sa observe cum se schimba un anotimp. Cand merg la Bucuresti, trebuie sa am bani foarte multi, ca sa-mi pot invinge angoasele si teama de aglomeratie si trafic, umbland numai in taxi. Multa lume confunda provincia geografica cu cea spirituala. Poti sa traiesti in Capitala si sa ai o viata spirituala provinciala, cu repere vetuste. Si poti sa traiesti in provincie si sa fii sincronizat cu marile valori ale spiritului. Nu vreau sa exagerez spunand lucruri mari. Alba Iulia e doar un oras frumos din Ardeal, care ne-a adapostit pe mine si pe familia mea. Insa dialogurile pe care le am cu prietenii mei de litere ma fac sa cred ca traiesc aici intr-o capitala a spiritului.
- Ati dedicat un ciclu de poeme Katiei. Cine este?
- Este sotia mea, o femeie extraordinara, ingerul meu pazitor. Ne-am cunoscut in facultate, la cursurile si seminariile regretatilor Liviu si Ioana Em. Petrescu. A fost ocrotitoarea mea, in ultimii 30 si ceva de ani. Sunt absolut convins ca mi-a fost daruita de Dumnezeu. Daca nu-mi era daruita ea, cred ca eram azi distrus. Eu sunt o natura excesiva, am un temperament coleric, explodez, sunt risipitor, n-am constiinta banilor, am iresponsabilitati cotidiene. Ea este exact opusul. Cu multa tandrete si fara exagerari mi-a dat o directie. In afara de faptul ca mi-a facut trei copii, pe Daniil, David si Ana, e si primul meu cititor. Si nu s-a inselat niciodata. A avut incredere in mine, cand inca nu primisem nici o cronica pozitiva.
- Sunteti un melancolic?
- Da, fondul meu e melancolic, dar e o melancolie din aceea plina de umor, care este invadata de propriile umori launtrice, care paraziteaza toata viziunea senina asupra existentei. Natura mea este extrem de inclinata spre voluptate, spre placerile intense, mari, pana la dezechilibru. Dar inclinatia asta spre excesele trairii si voluptatii da si o sugestie de pustiu. Pentru ca, dincolo de voluptate, e nimicul, e neantul. Natura crestina care ma determina spune ca exista un singur adevar. Iar calea spre acest adevar e cea a rugaciunilor canonice sau necanonice.
- Poezia e si ea o rugaciune necanonica? Intensitatea scrisului te poate mantui?
- Mi-as dori sa devina asta. A scrie literatura e si un act de expiere, dar si un act de exorcizare. Naturile conflictuale, cum sunt eu, isi gasesc mantuirea in fiecare poem. Am mai spus asta si acum 15 ani, dar inca nu m-am tinut de cuvant: as vrea ca poezia mea sa atinga sensul rugaciunii. Ce am trait eu in ultimele doua, trei carti este o experienta a traversarii infernului, o expiere a raului, la capatul careia nu-mi ramane decat sa ma rog. As vrea ca ultimele carti pe care le scriu sa fie carti de rugaciune.