Marius Preda

Iulian Ignat
"Tara asta are un potential aproape divin"

L-am vazut pentru prima oara intr-o transmisiune televizata si mi s-a parut fabulos. Inconjurat de cativa dintre cei mai buni instrumentisti europeni de jazz, acaparase scena dintr-un palat parizian, trecand cu entuziasm si cu o virtuozitate uluitoare de la tambal la pian. Marius Preda a plecat din tara la 16 ani, a studiat la conservatorul din Haga, a cantat in America, Japonia, Europa Occidentala si, in luna noiembrie, s-a intors pe o scena din Romania, dupa 20 de ani. L-a insotit pe marele compozitor de film Vladimir Cosma, in doua concerte la Ateneu, apoi, pe 1 decembrie, a ridicat publicul din Sala Radio in picioare, la recitalul sustinut in cadrul concertului "in memoriam Johnny Raducanu".
"N-am mai simtit niciodata asa ceva. Nu-mi venea sa cred, nu ma mai lasau sa plec de pe scena, iar eu imi simteam lacrimile venind din adanc, de parca strigau, voiau sa iasa afara, sa tasneasca precum o cascada... Cred ca am fost las, pentru ca trebuia sa-mi dau seama de mai mult timp ca in Romania exista acest potential urias, aceasta deschidere, ca oamenii, chiar daca nu sunt obisnuiti cu un timbalist care canta jazz la mai multe instrumente, vor sa asculte aceasta muzica noua. Cu toate problemele lor de pe cap, bucurestenii stiu sa aplaude mai bine decat francezii, belgienii sau olandezii".

Bunicul cu ochi albastri si parul blond

- Esti nascut in Bucuresti? In ce cartier?

- A, sunt din Pantelimon, pe vremea aia era comuna. M-am nascut intr-o familie de lautari. Pe strada mea, Drumu Garii, locuiau cel putin 30 de lautari. Era un bairam non stop acolo, de dimineata si pana seara, oricand puteai sa intri la cineva in casa, sa pui mana pe o vioara, un acordeon si sa-i zici: "Hai, ma, sa cantam ceva!". Tot timpul iesea cate un jam session. Am crescut in spiritul acesta. Eu sunt a saptea generatie de muzicanti, cei mai multi vioristi si timbalisti, ca acordeonul a aparut mai tarziu. Bunicu', Matei Vasile, era un foarte bun viorist si un tip haios foc. Un actor innascut. Daca se facea actor, ar fi ajuns cel mai mare, avea o imaginatie gagiu', cum n-am mai vazut la nimeni. Improviza tot timpul, dadea denumiri noi obiectelor, se uita pe masa, vedea ceasca asta cu ceai si pornea un intreg basm de aici. Eram fascinat de el, stateam ore intregi sa-i ascult basmele inventate atunci, pe loc, pe care n-ar mai fi stiut niciodata sa le mai spuna la fel. Avea stofa de mare calitate, un barbat frumos, blond, cu ochi albastri. Zic: "Ma, tataie, zi ma si mie, cum sa fii blond cu ochi albastri, e posibil, ca pana la urma noi suntem lautari?!". Imi raspundea in soapta: "Tata, nici eu nu stiu ce sunt, ne-au numit astia tigani ca am cantat la vioara. Da' tata era blond cu ochi albastri, bunicii veneau de prin Grecia, Bulgaria. Sa te duci tu sa te documentezi cam de unde provine neamul meu, cu nasul asa subtire si parul blond". Pe cat era bunicu' de visator, pe atat de pragmatica era bunica, o business woman innascuta. Avea un talent aproape jidanesc sa faca o afacere din aproape orice. Ea ne indemna spre lucruri serioase si tot ea a avut ideea sa-mi cumpere, pe cand aveam 3-4 ani, un tambal.

- Nu ai fost fascinat de vioara bunicului?

- Nu, eu eram interesat de ritmuri, dadeam drumu' la radio si incepeam sa bat prin casa cu linguri si cu furculite toate ritmurile auzite. Dupa ce mi-a luat bunica tambalul, nu numai ca nu ma mai dezlipeam de el, dar noaptea puneam acolo o perna si dormeam sub el. A fost prima mea dragoste, si cred ca o sa fie si ultima. In muzica asta, daca nu ai pasiune, daca nu se creeaza o legatura stransa cu instrumentul, poti sa ajungi sa ai succes, bani, sa dai autografe, dar lumea te va uita la fel de repede. Daca o faci numai pentru bani sau pentru a fi faimos, poate vei reusi, sunt atatea exemple peste tot in lume, dar nu vei avea continuitate, nu vei imbatrani in muzica. Uita-te la Johnny Raducanu, cati ani avea, 79, si a murit cu pasiunea pentru pianul ala. Desi eu cred ca si pentru contrabas, chiar daca nu mai canta demult la el. Asta inseamna pasiune, sa nu te intereseze nimic altceva, telul sa fie acela de a face muzica, de a imblanzi sufletele oamenilor, de a impartasi cu ei mesajele si energiile pe care le primesti.

Americanii si braul pe sase

- Se canta deseori la tine in familie?

- De dimineata pana seara. Venea bunicu', tata, obositi de la nunti, de la carciuma, pe unde cantau ei, si nu apucau sa se culce, ca incepeam sa trag de ei. Nu-i lasam deloc, asa sunt eu, mai temperamental. Ii chemam pe toti si veneau, ce sa faca, nu ma refuza nimeni, ca eram iubit, stii cum e, primul baiat in familie... Asta nu inseamna ca stateam toata ziua la tambal, am facut toate prostioarele copilariei, saream cu prietenii in curtile oamenilor, furam cirese, pepeni, faceam cornete cu ac in varf, trageam in fund la oameni, toate tampeniile.

- La nunti ai cantat?

- Da' cum sa nu? Nuntile si carciumile erau baza la noi. Am inceput pe la 9-10 ani, rezistam toata noaptea, si partea asta a fost una dintre cele mai interesante si mai pline de invataminte perioade din viata mea. Abia cand am ajuns in Olanda, am inteles cat de mult a contat. Un muzicant din Occident n-o sa inteleaga niciodata adevaratul sens al acestei meserii. El stie ca trebuie sa functioneze, se trezeste dimineata, studiaza opt ore zilnic la instrument, la 20 de ani da o auditie, si fie prinde un job, fie face masteratul. Dar sa incepi de mic, cum a fost cu mine, sa ai atat de devreme contact cu publicul, sa simti pe om ce vrea, cand e momentul sa accentuezi ceva, sau sa te opresti, asta de unde sa stie? La fel ca actorii, si noi avem nevoie de contactul cu publicul, sa simtim pulsul. La o nunta, oamenii erau foarte draguti, superfaini, peste o saptamana, intalneam unii care se ridicau cu pretentii, te miri ce mai voia socrul mare. Ca muzicianul e ca taximetristul, merge la cine-l cheama. De curand, si Vladimir Cosma, si Gheorghe Zamfir mi-au spus acelasi lucru: "Marius, noi putem sa cantam ca toate natiile, ne adaptam, dar ei n-or sa poata canta niciodata ca noi. Pai, da-i unui american sa cante un brau pe sase, niciodata n-o sa-i iasa!".

"Olanda a insemnat salvarea mea"

- Cum ai ajuns in Olanda, la 16 ani?

- La 14 ani m-am oprit din cantat. Nu-mi mai placea sistemul de prieteni si de muzicanti in care intrasem si nu am vrut sa mai merg prin restaurante si carciumi. Mi-am dat seama ca sunt influentat, ca incep sa prind gustul banilor, ca pot deveni sclavul, victima lor, asa cum se intampla cu multi lautari in Romania. In felul acesta, pierzi contactul cu instrumentul, cu muzica, te gandesti doar cum sa faci mai multi bani. Am vrut sa cant serios, sa studiez, sa merg pe un alt stil de viata, m-am tot gandit la asta, si se pare ca uneori ceea ce gandim se materializeaza. Un naist oltean cu succes in Olanda avea nevoie de un timbalist in formatie. Unchiul meu m-a recomandat si asa am ajuns eu acolo, mai intai pe un contract pe trei luni, apoi pe un an, dupa aia nu mai voiau sa ma lase sa plec. Olanda a insemnat salvarea mea. Incepusem sa am un caracter de care nu eram deloc multumit, imi era frica sa nu intru in groapa cu mocirla si voiam sa ma schimb. Plecarea in Olanda mi-a deschis ochii, am devenit din nou serios, punctual, chestii de baza, de bun simt, pe care incepusem sa le pierd. Mi-am dorit sa schimb peisajul cu totul, asa ca m-am simtit bine in Olanda inca din prima zi. Un foarte bun prieten a insistat sa dau la Conservatorul din Haga, la sectia vibrafon. Desi eu nu am fost prea convins, am luat trei lectii cu un olandez si am intrat.

- A fost dura trecerea de la muzica lautareasca la rigorile unui conservator?

- Deloc, pentru ca eu ascultam foarte multa muzica, nu ma limitam la un gen. Ascultam noaptea la radio emisiunea de jazz a lui Florian Lungu, se transmitea pe la doua-trei, dar pe mine nu ma lua niciodata somnul. Ma inspira, stiam ca muzica aia se poate canta foarte bine la tambal. Plus ca experienta, flexibilitatea pe care am capatat-o in Romania m-au ajutat sa ma acomodez foarte repede. Am si o ureche muzicala perfecta, aud totul, asa ca, atunci cand nu stiam o piesa, ascultam cu atentie si intram imediat sa o cant alaturi de colegi. Seara mergeam cu ei in cluburi de jazz, eram un colectiv unit, multicultural, spanioli, evrei, greci. Cantam mult impreuna, bineinteles ca eu ajungeam si la geamparale si sarbe, le placea la nebunie. Intr-un fel, era ca in copilarie, cand cantam cu totii prin vecini, doar ca nivelul era altul.

- Ce proiecte muzicale ai in acest moment?

- O data este "Unknown All Stars", un soi de Starurile Necunoscute, in care il am alaturi pe Florin Mocanas, un prieten din copilarie, pe care il iubesc foarte mult, si care canta cu vocea de damblagesti. Avem in trupa o bulgaroaica, o gagica la trompeta si cimpoi, un slovac, un ungur, un sarb, un flautist din Chisinau, cantam un fussion de folclor, jazz, pop, cu riffuri subtile din Michael Jackson, dar fara clisee. Mai este "Mission Cymbalom", axat pe jazz, un trio in care invit de fiecare data un instrumentist ca "special guest", si in care am cantat deseori cu Decebal Badila, un basist extraordinar, plecat de mult din Romania. Intalnirea cu el a insemnat enorm pentru mine. A fost grozav sa am alaturi un muzicant atat de instruit, de cult, care sa stie sa cante oricand si de-ale noastre, romanesti. Al treilea proiect este "Preda Conexion", cu jazz si folk. Proiectele astea merg in paralel, cantam peste tot, in sali si mici, si mari. Cand am ajuns in Japonia, nu ma cunostea nimeni, nu auzise de mine. Doar ce s-au pus niste afise, si am avut o sala plina, de 1000 de locuri. Le-a placut atat de mult, ca mi-au cumparat dupa concert toate CD-urile. Venisem pentru trei zile, cu doar cateva haine la noi de schimb si cu trei valize pline de discuri. Pe toate le-am dat.

"Cand umblu prin Franta, ma doare mereu capul, cand vin aici, nu ma mai doare, domn'e, nimic!"

- Te-ai hotarat cam greu sa te intorci pe o scena din Romania.

- Am venit rar in Romania, si doar pentru a-mi vizita parintii. Cum intram cu masina pe la Nadlac, imi dadeau lacrimile, imi placeau cainii vagabonzi, gunoaiele de pe marginea drumului, tot ce vedeam. Am pierdut legatura cu lumea muzicala de aici si m-am gandit mult inainte de a reveni. Oare vrea cineva sa-l asculte pe unu' care canta jazz la tambal? Oare sunt pregatiti oamenii pentru asa ceva? Cand traiesti in strainatate, te intalnesti cu romani ce vin de acasa si povestile lor au un aer negativist, se plang de ce-i in tara, ies in evidenta doar minusurile si devii confuz, nu mai stii ce sa crezi.

- Pana la urma, ce te-a indemnat sa faci pasul spre casa?

- Recitalul meu de la Paris din cadrul festivalului "Tzig'n'jazz" a fost transmis in Romania si am avut multe ecouri frumoase, am fost intervievat. Florian Lungu a ascultat cateva inregistrari cu mine si m-a invitat in emisiunea sa TV "Unora le place...", apoi am urcat si pe scena Ateneului. Sa-ti spun ceva care o sa ti se para ciudat, tie, care locuiesti aici. Orasul acesta, Bucurestiul, este poate cea mai diversa capitala dintre toate prin care am umblat. Ii lipsesc salile, sali mici, de 2-300 de locuri, in care sa faci un turneu, sa pleci din centru si sa ajungi la suburbii, ar fi grozav. Acum, mai mult ca niciodata, simt ca ar trebui sa vin si sa impartasesc muzica, experienta, tot ce am invatat si creat in Olanda. Am vazut aici un mare potential, aproape divin, am simtit ca daca o mana de oameni talentati si inteligenti ne-am uni fortele, am putea salva tara asta. Eu vad ce se intampla in Occident, s-a ajuns la un capitalism meschin, in care nu se mai intampla nimic, oamenii traiesc in umbra, asa, din inertie. Si mai e ceva, daca vrei sa ma crezi. Eu cand umblu prin Franta, prin Belgia, ma doare mereu capul, cate o mana, ochii, se-ntampla ceva ciudat cu mine. Si cand vin aici, nu ma mai doare, domn'e, nimic! Acum ii inteleg pe cei care au imbatranit pe afara si vor sa vina sa moara la ei in tara. Prima apa pe care ai baut-o, aia e valabila toata viata. Se creeaza o legatura, o chestie energetica, pe care corpul o recunoaste, ti se intipareste pe creier.