Un brat de lemne, pe foc
Stateam de ceva vreme in manastire, urmarindu-l cum se invartea printre ucenici. Avea iutimea unui prasnel si nesiguranta mersului de copil. O rasa neagra, larga, ii ascundea umerii mici si trupul plapand. Doi ochi negri, cand gravi, cand iuti si veseli, scrutand intrebator catre tine, ii inviorau obrazul alb si senin. Intreaga faptura a parintelui emana un amestec ciudat de fragilitate si forta, de smerenie duioasa si fermitate launtrica, pecetluite toate de un zambet bun si deschis, care facea lumina in jurul sau. Un om de o nevinovatie nepamanteana, care te cucerea instantaneu, fortandu-te sa-l indragesti din prima clipa. Nu puteai altfel! Nu aveai cum!
Asa l-am cunoscut, cu ani in urma, pe parintele Teofil Badoi, staretul Manastirii Slanic din judetul Arges, unul dintre cei mai mari si mai nestiuti duhovnici ai acestui pamant. O inima de prunc, prin care a curs sangele unui leu, un suflet zidit intr-o smerenie desavarsita.
Ultima noastra intalnire s-a petrecut in ceas de iarna, atunci cand intunericul musca deja din lumina zilei, iar nametii sterg cu albeata lor toate urmele ruginii ale toamnei. M-a poftit in chiliuta lui sa stam de vorba. O incapere liliputana, potopita de carti si icoane, nadusita de caldura aromitoare a unei sobe cu lemne, ce trosneau cuprinse de flacari mari. Parintele chicoteste fericit si, cu zambetul acela imbietor care i se revarsa peste toata fiinta, imi face semn sa ma asez. Peste batranul staret au trecut anii. De cand il stiu, are parul si barba ninse, dar parca acum i s-a albit si trupul, din care pare ca o lumina nestiuta iradiaza discret in penumbra chiliei. E ceasul de taina al rugaciunii si confesiunii, ceasul in care orice om iti e parca mai aproape si orice cuvant ramane suspendat intre lumi, apropiind cerul de pamant. Afara, zapada groasa vatuieste pasii si soarbe zgomotele manastirii. Parintele isi deapana firul vietii biciuite de intamplari naprasnice, de clipe de cumpana, care s-au vadit mai apoi incercari grijite sau randuite de Sus. Iubirea Domnului e, uneori, greu de patruns pentru noi, cei din lume.
O copilarie rastignita
Parintele Teofil s-a nascut in anul 1925, in ziua de 11 septembrie, in satul Vladesti din Arges. Fire sensibila, s-a apropiat mai mult de mama sa, pe care a iubit-o enorm. Nu vor sta prea mult impreuna. La doar 42 de ani, dupa ce daduse nastere la patru copii, ea va pleca la cer. Aceasta disparitie avea sa ii incerce lui Titu (numele de botez al parintelui) sufletul si credinta. In lipsa mamei, cei patru copii s-au imprastiat, cautand fiecare un rost prin lume. Tatal, chinuit de patima betiei, nu a fost in stare sa le ofere nimic. Asa a intrat parintele Teofil in adolescenta. La varsta la care altii ridica palate ale visului si indraznesc sa spere ca vor cuceri luna de pe cer, el lucra deja ca sluga. Avea sa povesteasca despre "stapanul" sau ca a fost "un om rau si fara de Dumnezeu". Atat. Dar suferinta nu a fost fara de rost. Adesea, Dumnezeu intoarce raul in bine si se foloseste de necazurile vietii ca sa-i intareasca pe cei credinciosi. Parintele Teofil a fost unul dintre ei.
La un moment dat, un batran intelept i-a dat un sfat care avea sa-i schimbe viata. Era la o raspantie de drumuri si nu stia incotro sa o apuce. Mos Ionica i-a vorbit de Sfantul Nicolae si i-a daruit si o carticica, in care erau viata si acatistul marelui ierarh. L-a povatuit sa se scoale in miezul noptii, "atunci cand canta cocosii", sa citeasca in liniste rugaciunile si la sfarsit sa adauge: "Sfinte Ierarhe Nicolae, roaga-te la Dumnezeu, sa ma aduca pe calea cea mai buna!". Titu a facut intocmai. Sufletul sau curat, primenit de necazurile pe care le rabda fara sa se revolte, i-a deschis cerurile. Adesea, la astfel de oameni, o simpla pravila de rugaciune e de ajuns sa le lumineze calea. Un credincios obisnuit are nevoie de ani buni langa un mare duhovnic, pentru a se dumiri. Pentru Titu a fost nevoie doar de o carticica de rugaciuni si de un mosneag intelept.
Sfatul decisiv avea sa vina de la un unchi al sau, care i-a aruncat intr-o zi o vorba: "Auzi Titule, de ce nu te faci tu calugar ca sa te rogi linistit?". "Da' ce sunt aia calugari?". "Niste oameni care traiesc in manastiri!". "Si ce fac acolo?". "Stau in biserica si se roaga mereu". Desi nu auzise pana atunci de manastiri si monahi, in sufletul baiatului, unde dorul pentru cer palpaia ca o candela, s-a nascut dorinta apriga de a-si darui, si el, viata lui Dumnezeu. Pentru noi, oamenii obisnuiti, astfel de iluminari subite sunt greu de inteles. La noi, Dumnezeu patrunde anevoie prin perdeaua patimilor si licareste in inima abia simtit. Dar la cei care s-au dezlipit, intr-un fel sau altul, de lume, harul navaleste nezagazuit de nimic. In astfel de clipe omul se poate schimba din temelii, deprinzandu-se indata cu zborul launtric. Ani mai tarziu parintele Teofil Badoi avea sa spuna ca, din momentul in care a auzit de viata calugareasca, in inima i s-a aprins o dragoste greu de inteles. "Simteam ca arde ceva in mine. Ca atunci cand pe un foc plapand arunci un brat de lemne uscate. Din clipa aceea nu am mai avut liniste. Doream sa plec sa vad cum e calugaria". Si a plecat...
Sfaturi scrise pe inima
Aproape de comuna Domnesti din Arges, aninat pe o culme de deal, umbrit de paduri batrane de fag, Schitul Slanic e o marturie istorica a credintei romanilor. Ctitorul sau a fost chiar Vlad Tepes. Veacurile au risipit insa biserica si chiliile, din care in secolul al XVIII-lea nu mai ramasesera decat urme de ziduri si o cruce de piatra. Abia in 1922, satenii din apropiere au hotarat sa refaca biserica, pentru care au carat piatra cu spatele pe panta abrupta a dealului, asezand-o drept temelie, impreuna cu sudoarea fruntii si dragostea lor pentru cer. Domnul le-a intors darul si le-a trimis un povatuitor incercat in rugaciune si post - parintele Vitimion Netoiu. Acesta a intemeiat o mica obste de calugari si a introdus randuieli aspre, la fel ca in Sfantul Munte. Se ruga neincetat, cat e ziua de lunga, iar Sfanta Liturghie o savarsea in fiecare noapte. In afara de asta, el nu a mai ingaduit nimanui sa manance carne, pentru ca, spun parintii, fara post, sufletul calugarului e ca o pasare care incearca sa zboare cu o singura aripa.
In aceasta atmosfera si-a inceput Titu Badoi viata monahala. L-a indragit pe staretul Vitimion inca din prima clipa - "Era un rugator fierbinte, iar invataturile sale erau puternice, pentru ca veneau de la Duhul Sfant. Eu incerc si acum sa merg pe urmele lui, dar ar trebui sa fug foarte repede ca sa il ajung". Parintele isi aminteste de povatuitorul sau cu duiosie. De cand acesta a plecat la Domnul a ramas singur. Il intreb daca l-a iubit si-mi raspunde scurt si sincer - "Da. Foarte mult. Ca un copil pe parintele lui". Orfanul de mama, chinuit de feluriti stapani fara inima, isi gasise la smeritul schit de la Slanic nu numai un povatuitor, ci si un tata. Poate ca de aceea sfaturile avvei i-au ramas, asa cum spune astazi, "scrise pe inima". Batranul Vitimion l-a invatat ca in zilele noastre duhovnici incercati sunt putini, si de aceea calugarul se cuvine sa se aplece asupra sfintelor carti. Cuvintele lor strabat secolele ca un rau de foc al harului si ii pot aprinde de dorul ceresc chiar si pe cei mai neputinciosi monahi.
Asa a inceput tanarul Titu sa citeasca din scrierile pustnicilor desertului egiptean. Aforismele lor, desi asternute pe papirusuri in urma cu mai bine de 1700 de ani, sunt proaspete si vii. In fond, sufletul omului este acelasi. La calugarie a primit numele de Teofil, care se talcuieste "iubitor de Dumnezeu" si, dupa ce a fost hirotonit diacon, a inceput sa le vorbeasca crestinilor ce urcau dealul Zlatinei. "Aveam mare dragoste. Eram in stare sa aduc tot tineretul si sa-l bag in manastire".
Parintele a iubit mult anii aceia. Imi vorbeste despre ei pierdut in amintiri. Chilia stramta e cuprinsa deja de intuneric si din soba se strecoara limbi rosietice, muscand din bezna catifelata. Afara, obstea pare ca a adormit in asteptarea rugaciunii de la miezul noptii. Povestea vietii parintelui se apropie de negura din vremea dictaturii. Atunci, fervoarea predicilor tanarului Teofil a atras nu numai tinere inimi spre Hristos, ci si iscoadele Securitatii. Peste tara noastra se lasa inghetul.
Rascoala din Corbi
"Tovarasii" au venit noaptea. Asa cum vin toti talharii. Ii conducea Barbulescu, inspectorul cultelor pe Arges. "Era cel mai rau om pe care l-am cunoscut in tara asta. Venise si mai inainte si m-a prevenit: "Am venit pana la tine ca sa te cunosc. Sa te cunosc si sa iti spun sa pleci". Si asa a fost. Ca el".
Securistii nu l-au arestat pe parintele Teofil, dar l-au dat afara din manastire si l-au silit sa semneze o declaratie stranie. Prin ea, el le "cerea" autoritatilor ca, daca va mai fi gasit la schitul Slanic, sa fie impuscat! Politrucii nu i-au facut nimic parintelui staret Vitimion Netoiu. Era prea batran. A ramas singur, sa grijeasca schitul gol, pustiit de vietuitori. Ucenicul sau a mers la Corbii de piatra, un sat intemeiat de cativa ciobani sositi din Ardeal, in vremea prigoanei catolice. Acolo i s-a stabilit domiciliu fortat si tot acolo avea sa fie anchetat in repetate randuri.
Comunistilor nu le ajungea faptul ca il izgonisera din schit. Doreau cu orice pret sa il compromita, fortandu-l sa-si lepede voturile monahale si sa se casatoreasca. Nu se multumeau cu amenintari, ci recurgeau deseori la batai salbatice: "Cand plecam de acolo, beat sa fi fost, si tot as fi mers mai bine. Ajunsesem piele si os. Atunci am inteles ca lupta cu comunistii e mai grea decat cea cu diavolii. Dracii fugeau de rugaciune, pe cand comunistii nu".
Prigoanei din afara i se adauga lupta launtrica. Parintele fusese cu desavarsire cufundat in calea sa monahala. O iubise cu nesat, robit de frumusetea si linistea slujbelor de noapte, de prezenta luminoasa a parintelui Vitimion, de dragostea calda a celorlalti frati. Acum, izgonit inapoi in lume, lipsit de dogoarea duhovniceasca in care se formase, traia ca intr-o inchisoare. Se ruga fierbinte pentru ca Domnul sa ii mijloceasca intoarcerea, dar dorinta nu i se implinea. Cerul parea surd la rugaciunile sale necontenite. Nopti nenumarate au trecut in priveghere si suferinta. Ore intregi in care plangea, cerand indurare pentru pacatele sale. Cei care l-au cunoscut in acea perioada povestesc ca durerea sa interioara era atat de intensa, incat lesina de multe ori in timpul rugaciunii. Il gaseau prabusit in fata icoanelor, intr-o balta de lacrimi, topit de rugaciune si plans. Singura mangaiere erau intalnirile sale tainuite cu parintele Vitimion Netoiu. Cand nu mai putea rabda dorul dupa manastire, lua calea Slanicului. Mergea noaptea prin paduri, ca un fur, sub amenintarea temnitei si a mortii. Staretul il primea cu bucurie, il spovedea si il impartasea, slobozindu-l apoi intarit.
La un moment dat, rabdarea securistilor a ajuns la sfarsit. Satenii din Corbi facusera zid in jurul parintelui iubindu-l nespus, pentru credinta si bunatatea lui. Comunistii l-au arestat, amenintandu-l ca daca nu se leapada de calugarie va putrezi pe veci intre zidurile celulei. "Parea ca nu mai am scapare... Racneau mereu la mine: "Banditule, de ce nu te insori?". Atunci i-am spus si eu ofiterului: "Daca dumneata ai fi amenintat cu moartea, ai fi dispus sa-ti calci juramantul depus ca militar?". Mi-a raspuns ca nu. Atunci i-am spus ca juramantul meu ca si calugar e mai important decat cel depus de el ca militar si ca nu mi-l voi incalca nici mort! Mai repede ma gandeam la moarte. Si la puscarie. Pentru mine era totuna. Temnitele comuniste erau tot un fel de mormant".
Soarta parintelui parea pecetluita. Dar Dumnezeu avea cu el alt plan... Vestea arestarii sale a facut inconjurul satului si aprigii ciobani din Corbi s-au rasculat, repede si fara veste. Au luat cu asalt Militia, iar anchetatorii s-au speriat. Au chemat armata de la Pitesti, dar pe parintele Teofil au fost nevoiti sa il lase sa plece. Revolutia de la Corbi a fost semnul dumnezeiesc al rugaciunilor ascultate. O revolta nebuneasca si neasteptata, unica in felul ei. Un sat care apara un calugar in plin comunism! La scurta vreme dupa rascoala din Corbi, parintele Teofil avea sa se aciueze din nou intr-o manastire. Dar nu ca monah, ci ca portar, la obstea de maici de la ctitoria valceana a lui Preda Brancoveanu si a domnitorului Matei Basarab, Manastirea "Dintr-un lemn". Desi era cleric, a vietuit smerit, ca un simplu muncitor care le ajuta pe maici prin gospodarie. Chiar daca nu putea sa slujeasca, pentru ca era inca un prigonit, se bucura in adancul sufletului ca putea trai din nou intr-o obste monahala si chiar sa stea in biserica, in timpul slujbelor. Din aceasta ascultare smerita avea sa primeasca vestea redeschiderii manastirilor din Romania. A auzit-o chiar de la Patriarhul Iustinian, venit in vizita la manastire. De bucurie, parintele a cules un brat de flori si i le-a daruit. "Erau cele mai frumoase din manastire, iar eu nu mai puteam de bucurie!".
Reintoarcerea
Dupa sapte ani de pribegie, Teofil Badoi, monahul care inflacarase sufletele ciobanilor din Corbi cu rugaciunile sale, s-a intors acasa. Parintele Vitimion l-a intampinat cu bratele deschise, la fel ca atunci cand intrase pentru prima data pe portile schitului, la nici 19 ani. Acum avea 43, dar trecuse prin incercari ca pentru 100 de ani. Imi vorbeste despre ele cu un fel de evlavie biblica. "Sa fi invatat eu la cele mai inalte scoli din lumea aceasta si nu mi-ar fi fost de folos pe cat mi-a fost scoala suferintei!". Anii in care rugaciunile sale staruitoare pareau fara raspuns erau deja in urma. Poate ca Domnul ii incercase inima, ingaduind celor fara de lege sa il asupreasca, dar din aceasta inclestare teribila iesise un alt om, un adevarat barbat al lui Hristos. El va fi in stare de acum incolo sa poarte in suflet nu numai linistea senina a vietii monahale, ci si viforul naprasnic al ispitelor. Incet, prin rabdare, se cladise o inima de parinte.
Durerea acelor ani a fost stearsa intr-o clipa de fericirea revenirii in obste. "Domnul ma certase, dar nu ma daduse mortii. Nu stiam eu, in anii de pribegie, ca atata suferinta imi va aduce atat de multa bucurie. Dar nu o bucurie obisnuita, ci una fara margini, care vine de la Dumnezeu si pe care mintea nu o poate cuprinde". Sa te trezesti noaptea, sa te cufunzi in ruga, sa robotesti apoi intreaga zi si apoi sa o iei de la capat. Pentru ritmul acesta, care pare amenintator de monoton, parintele Teofil a plans cu lacrimi timp de sapte ani! E aici un dor ascuns, o patima mistuitoare pentru Cel Nevazut. Pentru ca nu de reintoarcerea la schit se bucura dansul, ci de reintalnirea cu Domnul, prin rugaciunea tihnita si pravila cuminte. Anii care au urmat au fost tot atatea trepte spre adancul dumnezeirii.
Iertarea pacatosului
Incet, ca un ostean zdrobit de lupte, dar cu sufletul imbarbatat de frumusetea biruintei, batranul staret Vitimion slabea pe zi ce trece. Desi duhul ii era acum mai treaz ca oricand, lutul i se farama incet, ca al oricarui muritor. In anul 1978, i-a trecut staretia ucenicului sau iubit. Parintele Teofil a primit slujirea cu bucurie. Acum putea sa isi urmeze visul care il aruncase in bratele Securitatii - sa umple manastirea de tineri.
A inceput pe nesimtite. Vorba sa jucausa, firea senina si rabdarea nemarginita din anii de inclestari ii atrageau pe credinciosi ca un magnet. Printre ei, unii doreau sa ia calea manastirii. Parintele nu punea conditii. Ii imbratisa cu inima si le asternea la picioare viata si rugaciunile sale. In scurt timp, obstea a inceput sa sporeasca. Dar nu numai cea de la Slanic, pentru ca parintele a povatuit si sute de fete tinere spre monahism. Inainte sa isi aleaga o obste, el le lua cu masina si le purta intr-un pelerinaj prin tot Argesul. Vedeau pe rand lavre mari si mici, schituri aruncate in munti, obsti numeroase sau vietuitoare singuratice. La sfarsit, ucenica alegea singura locul in care dorea sa ramana. Delicatetea inimii parintelui ii cerea sa nu intervina. Dar castiga inima tinerei, tocmai prin aceasta nespusa libertate pe care o risipea cu marinimia unei iubiri statornice si dezinteresate. Asa se face ca astazi parintele are sute de calugari si calugarite care, desi presarati prin toata episcopia Argesului, se socot fiii sai duhovnicesti.
Dar in tot acest timp, in care obstea de la Slanic sporea si se intarea in Hristos, securitatea ii statea pe urme parintelui. Pentru ca oamenii si calugarii nu mai aveau loc sa se roage in biserica, parintele Teofil s-a hotarat sa ridice un locas mai incapator. Cum de aprobare oficiala nici nu putea fi vorba, parintele s-a decis sa o construiasca pe ascuns. In acele vremuri, un astfel de gest te putea trimite direct in inchisoare. Incercat deja in luptele cu politrucii, parintele a inceput, totusi, lucrarile. Invidios, un preot mirean dintr-un sat vecin l-a turnat si, imediat, au venit inspectorii de la culte.
"M-au luat la rost. "Ce faci tu aici? Biserica fara aprobarea partidului?". Le-am raspuns ca nu e o biserica, ci un adapost in care sa ne mai strangem iarna. "Adapost?! O sa vezi tu adapost! Dupa ce termini ti-o vom darama!"" Batranul zambeste ghidus si apoi inchide abrupt episodul cu Securitatea: "Dupa ce am terminat de construit, au venit, au vazut si-au plecat, dar Teofil si biserica au ramas... Pana astazi". Ani mai tarziu, preotul tradator avea sa vina si sa i se spovedeasca, spunandu-i cum l-a denuntat. Dar in sufletul parintelui nu era loc decat pentru iertare. Imi povesteste linistit cum l-a luat in brate si i-a sarutat apoi mana, ca oricarui preot. "Frate, eu iti multumesc din inima pentru ce ai facut. Ca, daca nu ma denuntai tu, eu ma perpeleam de frica Securitatii, pana terminam de construit biserica. Asa, au venit, i-am infruntat si apoi m-am linistit, vazandu-mi mai departe de treaba!".
Cei doi s-au despartit apoi cu pace. Atitudinea parintelui Teofil Badoi i-a vindecat pe amandoi. O atitudine in masura sa stinga si lupta surda dinlauntru neamului nostru. Iertarea deplina, iertarea insotita de uitare, poate vindeca atat rana victimei cat si pe cea a calaului. Intr-o astfel de imbratisare muta, ei se pot regasi apoi pe celalalt mal al existentei, luminati de harul lui Dumnezeu. Este, de fapt, singura iesire din iadul comunist, un iad care ne mai bantuie si acum.
Spre taramul luminii
La 12 ani dupa ce parintele Teofil Badoi preluase conducerea manastirii, a plecat la Domnul batranul staret Vitimion Netoiu. S-a stins asa cum a trait. Incatusat in rugaciune, vesnic treaz. Nu a murit ca un om obisnuit. Stia dinainte, prin vestire dumnezeiasca, ziua si clipa marii treceri. Se pregatise pentru ea intreaga viata. Pentru un calugar desavarsit, ea este ca o nunta, asemenea unei mari sarbatori, cand te reintalnesti cu toti cei dragi. Parintele Teofil l-a tinut in brate, pana in ultimele clipe.
Se intampla in 1990, de Bunavestire. Pamantul era reavan inca si, pe alocuri, umbrit de zapada. In chilia sa, batranul Vitimion suferea rabdator de mai bine de zece zile. Stia taina despartirii sufletului de trup, care nu se face fara zdroaba si durere. Cand s-a apropiat clipa, a cerut sa i se citeasca o rugaciune speciala, Canonul pentru iesirea sufletului. Cand preotul l-a terminat, s-a intins pe pat linistit, a intins mainile catre cer, soptind: "Maica Domnului, primeste-ma!", si a murit. Sfarsit de om sfant. Parintele Teofil a asistat cutremurat la intreaga scena. Imi spune ca asa ar vrea sa treaca si el la Domnul. Constient pana in ultima clipa, scaldat in rugaciunile preotului, imbarbatat de prezenta sfintilor.
In chilia micuta, intunericul e acum deplin. De abia ne mai vedem fetele. Pe parintele il simt insa foarte aproape, ca si cum s-ar fi ridicat nestiut de pe scaun si s-ar fi asezat, tiptil, inlauntrul meu. E cald. Cald si luminos. Asa cum cred eu ca este Domnul, cu fiecare dintre noi. Am inchis aparatul de inregistrat asteptand in tacere. In bezna molcoma, faptura lui iradiaza o afectiune fara margini.
Avea sa fie ultima noastra intalnire. In ultimii ani ai vietii sale, nu am mai avut ragazul sa urc la manastire. De la Slanic imi veneau, din cand in cand, vesti printr-un prieten. Parintele era bine, sanatos, desi anii se asezau peste el linistiti, la fel ca zapezile in miezul iernii. Aveam un sentiment ciudat, pe care l-am incercat la mai toti marii nostri duhovnici. Anume, ca batranetea nu ii ajunge ca pe toti muritorii. Ca undeva, intr-un tainic colt al fiintei lor, sta ascunsa o farama de vesnicie. Si, treptat, ea le va mistui intreaga faptura, nemurindu-i. Fara argumente, in pofida firii, speram ca moartea nu se va atinge de ei si vor ramane cu noi de-a pururi, asa, cu pletele lor dalbe, dar voinici si proaspeti, revarsand mereu acea bucurie voioasa care i-a facut atat de iubiti. In preajma lor simteam ca tineretea este, in primul rand, o stare a inimii. Si, ca orice stare a inimii, nu tine seama de lut, ci de Duh.
Dar nu s-a intamplat asa. Parintele Teofil Badoi s-a stins asa cum se sting toti oamenii. A trecut dincolo discret, la fel cum a si trait. S-a intamplat anul trecut, in prag de vara, pe 17 iulie, iar parintii l-au inmormantat chiar de praznicul Sfantului Prooroc Ilie. L-au invelit in psalmi si cantari, faurindu-i un cocon de ruga, pentru calatoria spre taramul luminii, sufletul parintelui n-a plecat cu totul de pe pamant. Poate ca nu a vrut sa plece de tot din manastire. Cu inima sa de copil, parintele Teofil o fi reusit sa-l induplece pe Domnul sa-l lase aninat intre lumi, desertandu-si harul peste noi. Daca mergeti la Slanic in serile sticloase de iarna, cand zapada vatuieste toti pasii si parintii sunt adunati la rugaciune, ascultati linistea. Undeva, ca un murmur, ca o adiere de vant, veti simti rugaciunea plina de o lumina voioasa a parintelui Teofil. Lasati-va purtati de ea si veti vedea cum trezeste nadejdea. E primul pas spre imparatiile luminii.