* Trosneste zapada sub picioarele inghetate. Scartaie cumpana fantanii de la drum, sub vantul naprasnic. Printre rafalele vantoaicelor de ghenar, se aud din ceruri si de pe ulicioarele troienite voci de copii si clinchet de zurgalai. Deschid repede poarta, si in curte da navala o ceata de colindatori... *
Ignatul
Tresar si incet alunec in lumea Craciunului din copilarie. Tocmai incepe vacanta de iarna, si odata cu ea, jocul "de-a Craciunul". Ascunsi pe cuptor, in spatele sobei, repetam colindele si uraturile, cantecele si poeziile despre nasterea lui Iisus. Bradul e deja impodobit, iar intre crengi stau pititi Mos Craciun si un inger, ascultandu-ne in tacere. Mama pune craciuneii la icoane, mai aranjeaza perdelutele pe la geamurile "inflorite", iar tata cu inca doi vecini se pregatesc sa taie porcul. Ascunsi acolo, pe cuptorul cald, ne astupam urechile cu vata sa nu auzim covitaitul jalnic al bietului animal. Zicea tata ca daca porcul e jelit cand il taie, moare mai greu, si e mai dureros pentru el, dar si carnea e mai vanjoasa.
Dupa o haba de timp, dispare guitatul, iar mirosul de paie arse si soric patrunde in casa. Ne reintoarcem la geam. "Vaniusa" al nostru sta intins jos, nemiscat, pe o usa de lemn asezata la pamant. Apoi vedem cum incepe spalatul cu apa, cum ies aburi din porc, cum il acopera cu niste toale, dupa care il auzim pe tata strigandu-ne: "Pe unde imi sunteti, ma, strengarilor!? Ia veniti de incalecati porcul!" Si noi, care tocmai asta asteptam, o zbugheam afara, ne asezam tustrei calare pe porc, sperand la o farama de soric, de ureche sau codita, ca porcul nostru era godacel, tinerel si fraged (asa ii crestea tata, pana sub 100 de chile!). Asta se intampla cat eram mici, pana la scoala, ca de atunci incolo, cauta-ne, tata, cat vrei, ca ne e rusine sa mai calarim porcul. Mai apoi tata ii facea pe frunte o increstatura sub semnul crucii, ii taia capul, il spinteca si cu mare grija ii scotea maruntaiele. Cand ajungea la splina, tata avea obiceiul sa faca profetii despre vreme: el masura cu ochii lungimea si grosimea splinei pe toate portiunile, ca sa ne spuna cat de geroasa si lunga va fi iarna, cand si in ce saptamana va incepe primavara, sau cat de ploioasa ori secetoasa va fi vara. Totusi, pentru noi, momentul suprem era cand tata scotea besica porcului, o freca cu sare sau cenusa si o lasa sa se zvante, apoi o spala de se vedea cerul prin ea, punea cateva graunte inauntru, o umfla ca pe un balon adevarat si ne-o dadea sa ne jucam. Pe atunci, inca nu stiam de mingile de cauciuc. O aruncam in sus, o prindeam cu o ata sa se ridice in aer, apoi o bateam in loc de minge, pana o spargeam, si cu toate parerile de rau, nu plangeam, fiindca mai asteptam sa ne cada cate ceva de la tata.
La colindat
Cate lucruri ciudate am mai trait si noi, cei din fosta Uniune Sovietica! Toata lumea sarbatorea Nasterea lui Hristos pe 25 decembrie, cum e si firesc. Noi incepeam sarbatorile de iarna cu Revelionul, dupa care aveam vacanta, iar Craciunul il faceam in familie, pe 7 ianuarie (si astazi, in majoritatea satelor din sudul Basarabiei se mai sarbatoreste Craciunul pe stil vechi!). Anul Nou incepea la 14 ianuarie, de Sfantul Vasile. Chiar si asa, Revelionul de 1 ianuarie nu trecea nevazut: mama ne pregatea o oala cu sarmale de post, un teanc de varzari si, la desert, neaparat, gutui coapte in cuptor, cu scortisoara si miez de nuca. Acel miros de gutui il simt si azi, raspandit peste amintirile copilariei si indulcindu-mi sufletul. Mos Craciun (pe atunci Mos Gerila) ajungea la noi, in Basarabia de Sud, regiune instrainata de Romania si Moldova, mai tarziu decat la alti copii. Il asteptam mai mult decat ceilalti si eram siguri ca va veni negresit si ca are sa ne aduca noua ce n-a impartit la fratii nostri din Moldova. Dupa slujba de dimineata, cand se intindea masa cu bunatati - sarmale, chiftele in bariz (prapure), toba, carnati, muschi afumat si slaninuta, racituri, carne inabusita la cuptor, plachie, scrumbie de Dunare si salata de boeuf - tata blagoslovea masa, ne faceam cruce, spuneam "Tatal nostru" si multumeam Domnului ca am ajuns cu bine la acea zi sfanta, ne asezam cuminti pe scaune si luam din bucate. Dupa masa de sarbatoare, parintii ne dadeau voie sa ne ducem in sat cu colindul. Ne "impodobeam" cu traistute impletite si haine calde ca sa nu inghetam, fiindca aveam de facut drum lung, satul nostru intinzandu-se pe cativa kilometri in Valea Cogalnicului. Chiuiam de bucurie pentru libertatea de a strabate huditile introienite, pline cu colindatori ca si noi. Mai trebuia sa fim si foarte atenti, sa nu ne intalnim cu invatatorii, cu "drujinarii" sau cu alti slujitori sovietici, care aveau sa ne denunte, caci Craciunul era scos din calendarul oficial, copiilor si elevilor fiindu-le strict interzis sa mearga la biserica sau cu colindul. Si pentru ca rusii si ucrainenii nu aveau aceste frumoase traditii de Craciun, noua, copiilor de romani, ni se imputa ca mergem cu cersitul. Dar ce putea fi mai inaltator, decat cinstirea nasterii lui Hristos prin colind?! Desi Craciunul era "rosu", noi tot romaneste colindam.
Casa bunicilor
Cand ajungeam in celalalt capat de sat, la casuta de sub streasina padurii a bunicilor de pe mama, Xenia si Pavel Hamuraru, curtea lor prindea viata: cantam "Trei pastori", "Florile dalbe", "Trei crai de la Rasarit", "Sus, in poarta Raiului". Bunica ne poftea in casa, servindu-ne cu ceai de menta, tei si cimbru si cu dulceata de nuci si de diferite pomusoare, pe care le strangea din padure. Dupa ceai, ea ne umplea traistutele cu nuci, bomboane cu menta si "lucumi" (erau un fel de prajituri in forma de patratele, coapte in cuptor, din aluat de cozonac si umplute cu marmelada), apoi ne punea pe prajina lunga un colac mare si ruman. Intre timp bunelul se tot pipaia pe la buzunare si noi auzeam cum zornaie monedele. Doamne, ce mai zornaiau! Nu ni le oferea insa cu usurinta, pentru asta trebuia sa "muncim". Il vad si astazi, cum privea siret la noi si ne intreba: "Da' voi stiti sa numarati?". Si noi incepeam in cor numaratoarea. Daca nu eram suficient de convingatori, bunelul ne facea o intreaga lectie de matematica - adunarea si scaderea, apoi ne incerca de minte la tabla inmultirii. Pe aici incepeam a schiopata si numai ce o auzeam pe bunica, inteleapta de ea, cu vocea-i blajina, luandu-ne apararea: "Apai, lasa-i, mucuta, c-or fi ei satui de socotit la scoala!". Bunelul zambea larg si scotea un pumn de copeici, incepand de la 1, 2, 3, 5, 10, 20... (o copeica de atunci avea valoare), apoi ne dadea si ruble. Poate ca nu erau acei bani atat de multi, dar pentru noi insemnau o avere, ne erau dragi cum zornaie, cum lucesc, pentru ca erau veniti de la bunu' si erau castigati cu "truda". Ne continuam drumul pe la unchiul Ionica (fratele mai mare al mamei) si matusa Hana, care era o corcitura moldo-haholca si tare priceputa in ale dulciurilor. Ne alinta de fiecare data cu o delicioasa prajitura "baba neagra", covrigei colorati si bomboane de casa. Mai apoi urmau unchiul Petru, nasii de botez, vecinii, ca spre seara, sa ajungem acasa, inghetati si vlaguiti de atata umblatura, tarand dupa noi traistutele pline cu dulciuri, prajina ce se indoia sub greutatea colacilor si buzunarele pline cu maruntis. Dar mai urma o misiune foarte grea - spectacolul de seara din familie. Ne asteptau sa-i colindam parintii, buneii de pe tata, care locuiau in aceeasi curte cu noi, Marica si Martin. Inainte de spectacol, abia ne asezam pe scaunul lung din Casa Mare, mama disparea - tocmai o chemase o vecina sau se intamplase ceva pe afara. Intre timp, batea la usa Mos Craciun. Imbracat intr-un cojoc mitos, intors pe dos, lung pana in pamant, legat la mijloc cu un fular impletit din lana rosie (care semana leit cu al meu!), cu o caciula mare, alba, trasa pe ochi, cu o stea de brad pe ea, cu tuhalul tesut din canepa, aruncat pe spate, era cel mai frumos Mos din lume, dar si cel mai de temut. Pentru ca stia totul despre noi - ce note am primit, ce pozne am facut, si pe un ton cand sever, cand bland si domol, ne tot tragea de limba, iar noi ne intreceam in colinzi, cantece, poezii. Traiam cu adevarat acele clipe, si de frica sa nu uitam cuvintele la spectacolul ce urma, nici nu indrazneam sa ne uitam in ochii lui Mos Craciun al nostru. Apoi colindam cu toata familia, alaturi de Mos Craciun, "Florile dalbe" si "Leru-i, Ler", dupa care Mosul ne impartea la fiecare daruri din sacu-i cela greu, iar tata, emotionat pana la lacrimi si mandru de noi, scotea un teanc de ruble si ne dadea la fiecare in mod egal. Mos Craciun disparea pe furis, asa precum aparuse, cand intra mama, vaicarandu-se ca vai de ea, ca nu l-a prins nici de data asta pe Mos Craciun. Dupa ce mai scotoceam prin traistuta cu dulciuri si numaram copeica cu copeica, adormeam bustean, in glasul cetelor de flacai si fete care ne luasera locul la colindat.
"Nu cumva asta e maca?!"
Multi ani mai tarziu, cand, conform traditiei, ne adunam cu totii gramajoara acasa, de Craciun, parinti si copii, am surprins-o pe mama coborand din pod cojocul cela lung si mitos si caciula matahaloasa si am inteles ca parintii nostri, ce imbatranisera intre timp, isi doresc ca in trecut spectacolul de colinde. In asteptarea lui Mos Craciun, am repetat repejor, cu copiii, repertoriul. Un colind vechi, romanesc, frumos si dulce, a umplut casa si mahalaua. Lacrima si tata, si Mos Craciun... La un moment dat, unul din nepoti, mai ager, cu ochii cat cepele, a exclamat, privind la incaltarile lui Mos Craciun: "E-he, uitati-va, Mosul a luat pantofii macai! Nu cumva asta e maca?!" (prin tinuturile noastre, bunicai i se mai spune si "maca", adica "mamaca"). Cu toate acestea, ani la rand, pana au crescut nepotii mari, mergeam acasa ca sa-l colindam pe Mos Craciunul din casa buneilor, cu cea mai mare dragoste, si cu cele mai mari emotii.
Fotografii de MIHAI POTARNICHE
Odata cu moartea batranilor, traditia Craciunului crestin se pierde in Basarabia de Sud. Colindatorii vin tot mai rar si tot mai putini, pe campia intinsa pana la Cetatea Alba si Marea Neagra. Oare vor disparea cu totul frumoasele noastre colinde, minunatele noastre traditii romanesti, de pe plaiurile de unde incepea Romania reintregita?