Cel mai frumos Craciun...

Ruxandra Constantinescu
- "Formula AS" va indeamna si anul asta, sa pastrati spiritul traditional al Craciunului. Amintirile pe care le publicam dovedesc ca avem dreptate -

MONICA PILLAT
"Sfarsitul copilariei"


In apropierea Craciunului, ma cuprind imaginile din alte timpuri ale acestei Sfinte Sarbatori, pe care o petreceam alaturi de cei dragi ai mei, dusi astazi de pe lume. Cand pun globuri si beteala pe ramurile bradului, pe mana mea se aseaza mana mamei, impodobind pomul, casa se umple aievea de mirosul cozonacilor facuti si inchinati de bunica mea, aud ca prin vis glasul tatei, din copilarie, intrebandu-ma cu un zambet de taina ce as vrea sa imi aduca Mosul. Apoi, in seara de Ajun, cand se aprind lumanarile si se canta colindele, in ele coboara vocile tremurate ale parintilor si ale prietenilor nostri de demult, vestind minunea de pe cale. Stralucirea stelei calauzitoare strabate amintirile de o viata, luminandu-le rostul si preschimbandu-le in pasi ai sufletului, care pleaca spre locul Nasterii Domnului. In curand, lumea nu va mai fi singura, in curand vom fi vegheati si ocrotiti de bunul Dumnezeu, intrupat in Pruncul Iisus.
Daca amintirile vin sa ne tina de cald, sa ne dea putere si credinta ca nimic din ce-am trait nu s-a pierdut, cu atat mai trainic este darul care ni se pregateste de peste doua mii de ani, de Craciun.
Din toate serile de Ajun petrecute pana acum, trei mi-au ramas de neuitat. Aveam trei sau patru ani, cand m-am intalnit prima oara cu Mos Craciun, in casa prietenilor parintilor mei, doctorii Nicolae si Marga Radian. Impreuna cu mai multi copii, l-am asteptat cu inimile batand de bucurie si de frica. Sosise pe horn, si cand am intrat cu totii in camera cea mare, Mosul ne astepta intr-un jilt, langa bradul sclipind de podoabe. Ne-a chemat unul cate unul. Din intrebarile pe care ni le punea pe soptite, simteam ca Mosul stia totul despre fiecare, caci ne supraveghease nevazut si neincetat, acolo, din cer. Era partea misterului de Craciun care ma fascina cel mai mult. Mai tarziu, asa mi-am inchipuit Judecata de Apoi: ca pe ceva infricosator de frumos. Inainte sa ne imparta cadourile, Mosul ne ruga sa-i recitam cate o poezie. Cand mi-a venit randul, eu i-am cantat colindul invatat de la mama, "Un inger, iata, din cer coboara".
A doua seara de Ajun de care imi aduc aminte se petrecea cu cinci-sase ani mai tarziu. Eram tot in casa familiei Radian. Cei mai multi dintre copii incepusera sa se indoiasca. Descoperisera intr-o odaie alaturata o peruca si o barba alba, niste farduri, presupuneau ca cineva se imbraca in straiele rosii, dar nu stiau inca cine era. O fetita o banuia pe Coana Fifi, actrita la Teatrul National, sotia lui Ion Fintesteanu, prietena a Radienilor. Eu ramasesem singura care, la unsprezece ani, mai credeam nestramutat in Mos Craciun.
Ca de obicei, am fost chemati in camera cea mare, si pe cand Mosul se pregatea sa ne intrebe pe fiecare cum si ce fel, usa s-a deschis brusc si a intrat in incapere al doilea Mos Craciun. Era mult mai inalt, avea un sac in spate, si cu glas mare a inceput sa-l certe pe primul Mos Craciun, acuzandu-l ca i-a inselat pe copii atata vreme, luandu-i locul adevaratului Mos.
Noi, toti copiii, am incremenit, vazand cum cel de langa brad incepe sa-si dezlipeasca barba si sa-si scoata peruca, sa-si lepede vesmintele, de dupa care aparu deodata Coana Fifi. Ea ne ceru iertare si parasi odaia cu totul cocosata de rusine. Al doilea Mos Craciun ii lua repede locul in jiltul vechi, de langa brad, si ne pofti sa ne imparta daruri, fara, ne spuse el, sa ne mai chinuie cu intrebari, cu poezii si cu colinde.
Pe cand vorbea, alaturi de mine o fetita a izbucnit in hohote de plans. Se zguduia de deznadejde, cand ne-a strigat printre sughituri: "Acesta nu e Mos Craciun! E unchiul meu, il stiu dupa pantofi...". Toti ochii s-au oprit atunci asupra incaltarilor care ieseau din faldurile rosii. Erau niste pantofi luciosi, maron deschis. Mosul s-a prefacut ca n-o aude si-a continuat sa ne imparta daruri. Dar cine mai avea chef de asa ceva?
Dupa ce a plecat din incapere, noi am ramas cu pachetelele nedesfacute, imbolnaviti de o tristete fara leac. Chiar cei care se indoisera mai inainte de existenta Mosului erau cu totul ravasiti. De ce il omorasera pe fata? Chiar daca se faceau ca nu credeau, aveau, totusi, in suflet o speranta, ca poate totusi se-nselau... Cu acel Craciun din anul 1958, copilaria lua sfarsit. In anul urmator, toti tatii nostri, ai copiilor de atunci, din seara de Ajun, aveau sa fie arestati. Aveau sa isi petreaca cinci Craciunuri in temnitele comuniste, departe de familie, pana in vara lui 1964.
A treia amintire de nesters imi vine din iarna anului 1975. Pe 5 decembrie tata se stinsese dupa o suferinta de neinchipuit, iar noi ne-am adunat indoliati in jurul bradului, in seara de Ajun. In asteptarea lui Mos Craciun, mama, bunica mea si cu mine am inceput sa cantam colinde, acompaniate de sotul meu, la o mica orga electrica.
Pia, sora tatalui meu, care venise din Anglia si ii statuse la capatai pana la sfarsit, a mai pastrat scrisoarea trimisa mai tarziu, dupa Sarbatori. Ii marturiseam in acele pagini ca primisem: "de Craciun, de la tata, darul inexistentei mortii lui, orizontul abia mijit al unei trairi in care el ma initiaza. E un nou fel de a iubi, descatusat din timp si spatiu".
Acest sentiment al unei prezente ocrotitoare s-a intensificat de-a lungul anilor, odata cu disparitia bunicilor mele, a unchilor, a mamei, a matusilor mele, a prietenilor de odinioara. De atunci si pana acum, in apropierea Sfintei Sarbatori, ma simt inconjurata de darurile nevazute ale unei iubiri fara sfarsit. Pentru mine, Mos Craciun nu a incetat niciodata sa vina, incarcat de tot ce a fost, de tot ce va fi. Vitraliul format din imaginile fiintelor iubite e luminat de Steaua calauzitoare, care ne poarta pe drumul catre Dumnezeu.

DINU C. GIURESCU
"Sa reinviem traditiile Craciunului"


Cel mai frumos Craciun este cel din copilarie, din prima copilarie, pana la varsta de 5-6 ani. Mama inchidea camera in care aranja pomul, noi nu aveam voie sa intram acolo, ci doar pe seara, cand luminile orasului se aprindeau, in seara de Ajun, puteam sa intram in camera bradului. Ochii mei ramaneau atintiti asupra pomului. Era un brad care ajungea pana in tavan - desigur ca tavanul nu era prea inalt -, iar in fata mea, copil de-o schioapa, se leganau multe stelute, ingerasi, lumanarele de stearina (ca pe vremea-ceea nu erau electrice) si stelute - un fel de bastonase care puse la flacara aruncau scantei. Dupa ce ne uitam cu evlavie la bradul impodobit, privirile se indreptau spre partea de jos, unde se aflau frumos impachetate cadourile. Aceasta este chiar prima amintire. Mai tarziu, prin clasa a 5-a, a 6-a, am invatat cu parintele Barbulescu de la Silvestru colindele. Un om extrem de inimos, parintele ne invata religia intr-un fel incat sa patrunda si-n inimile, si-n mintea noastra. "O, ce veste minunata, de la Betleem se-arata, ca s-a nascut Prunc, Prunc din Duhul Sfant, Fecioara Maria". Uite ca dupa aproape 70 de ani, tin minte aceste versuri... Fara sa ne dam prea bine seama, primeam informatii si despre Nasterea Mantuitorului, despre Fecioara Maria si locul unde s-a nascut Iisus. Nu uitam, tot in preajma Craciunului, nici de cei mai saraci decat noi, de aceea, aduceam la scoala lucruri de buna calitate, dar care ne prisoseau. Parintele meu, tata, ne spunea ritos: "Dragii mei, voi aveti de mancare, aveti prajituri, fructe, haine, vacanta, tot ce va trebuie, nu toata lumea are aceste lucruri, ca atare, sa faceti bine si sa invatati". Sarbatoarea era legata de acest aspect - pe de o parte, actul caritabil, pe de alta parte, datoria ta, ca tanar elev, sa te pregatesti pentru viata.
Totdeauna, in copilaria mea, Craciunul era asociat cu caderea zapezii si cu colindatorii. Tot in Ajun veneau si ei; erau copii din cartier, sunau la usa, intrau in antreu, unde cantau, iar noi le dadeam fructe, cozonac, dulciuri si, uneori, bani.
In timpul razboiului, mi-amintesc ca aveam in curte porc, la a carui sacrificare niciodata nu am putut participa - mi se strangea sufletul la gandul ca va fi taiat, asa ca-mi faceam de lucru in alta parte. Cand ma gandesc la ziua de Craciun, gandul imi zboara la cozonaci - era o productie intreaga de cozonaci (facuti in casa, fireste), cu multe oua, stafide, rahat, cu nuca; coca trebuia bine framantata, mama avea si personal de serviciu care o ajuta, iar coca se framanta bine, intr-o albie, o cofa mare, de lemn. Cozonacii erau de toata frumusetea, dar mama ne interzicea sa ne-atingem de ei, pana la Craciun. Mancarea era cea traditionala: sarmale, piftie, friptura si nelipsitele muraturi, care se faceau in casa. Se puneau toamna in niste butoiase speciale, iar unul singur era deschis special, chiar in ziua de Craciun... Noi, copiii, aveam o masa speciala - eram trei acasa, doi baieti si o fata, iar oamenii mari isi vedeau de treburile lor. Cateodata, ne adunam la una dintre bunici, Maria Mehedinti, in strada Dimitrie Racovita, ne adunam si cu verii nostri primari, Mona si Serban Mehedinti (copiii fratelui mamei) si ni se organiza o masa speciala pentru noi, cei mici, apoi - fiind spatiu mai mare acolo - eram lasati sa ne desfasuram, sa ne jucam.
Pentru mine, Craciunul copilariei este cel mai frumos. Traiam fara grija, aveam ce-mi trebuie. Am fost printre cei norocosi, nu a trebuit sa ne castigam de mici existenta. Cat timp am fost copii, nu cunosteam prea mult din viata. Relatiile intre parinti si copii erau de un anumit fel, parintii nu prea discutau in fata copiilor aspectele neplacute ale vietii. Stiai doar ca ai acolo doi parinti care vegheaza asupra ta, iti dadeau un sentiment de securitate si lucrurile mergeau bine. Mai tarziu, pe la 22 de ani, prin '49-'50, am intrat in iuresul vietii si lucrurile s-au schimbat.
Astazi, atmosfera Craciunului este cu totul schimbata. Atunci era si atmosfera crestina, si de compasiune, si de bucurie, dar era si o sarbatoare cu tenta nationala, in care colindele apartineau mediului nostru, romanesc. Azi, se aprind lumini pe strazi, e adevarat, dar a disparut complet caracterul crestinesc al Craciunului, si in occident, dar si la noi. Ofensiva globalismului cultural, care vrea sa stearga identitatile fiecarei natii, ne cuprinde incet, incet, si pe noi. Ce-i aia: "Urari de sarbatori", " Urari de Craciun"?
Speranta sa reinviem traditiile Craciunului sta in noi. De aceea, le urez tuturor cititorilor dvs. sanatate si sa-si pastreze cumpatul, sa gandeasca cu mintea lor ce fac. Sa gandeasca la binele lor si al tarii asteia, pentru ca nu toti pot merge in strainatate. Asa incat sa incercam sa readucem tara spre normalitate si spre o viata cat mai asezata. Craciun fericit si doamnei Sanziana Pop!

IOAN PINTEA
"Sarbatoare sfanta"


Craciunul adevarat este numai Craciunul din povesti. Numai acest Craciun este crezut deopotriva de copii si de oamenii mari.
Crescut pe un varf de deal, intr-o gradina coplesita de pruni, meri si nuci, cu padurea de fagi si mesteceni in poarta casei, cu lupii coborati iarna din munti pana in batatura, Craciunul a intrat firesc si pe neasteptate in viata mea. Realitatea a intrecut orice inchipuire, orice reprezentare. Despre pruncul Iisus, despre Maica Domnului, despre dreptul Iosif si despre Betleemul neprimitor, am aflat de la mama Floare si tata Anchidim. Grajdul era la doi pasi, ieslea la fel, respiratia calda a vitelor am simtit-o de mii de ori. Ciobanii si oile erau dincolo, pe rat, la unchiul Sandu. Ingerii, pe undeva prin vazduh, intrezariti din cand in cand de matusa Nastasia, saracuta cu duhul. Bradul nu era in casa, era afara, langa fereastra, semet si imbracat in alb, globuletele se aprindeau doar noaptea, si erau, bineinteles, stelele cerului, acelea care au vegheat si vegheaza, in ciuda feeriilor artificiale, nasterea, peste mari si tari, a Pruncului Sfant.
In ajun, miluiam saracii; imi era foarte mila de copiii sarmani, in fiecare vedeam chipul copilului Iisus, nascut pe paie, sarac si parasit. Plecau cu sacii incarcati si erau atat de fericiti! Parca ei, si nu Iisus, ar fi primit daruri de la magi.
Noaptea de Craciun! Totul era de basm. Zapezile inalte cat casa. Vecinii veniti la colindat si neamurile sosite de pe sate, sa se mai vada cu fratii si surorile, "batar de sarbatori". Scartaitul incaltamintelor pe zapada si rumoarea din tarnat, inainte de a incepe colinda; momente cu emotii grele pentru mine si pentru toti cei ai casei. Clipa ultima, in care se mai aranja cate ceva grabit pe laita, pe masa, langa soba, inainte de a deschide colindatorilor, inainte de a pofti, in toata splendoarea lui, Craciunul in casa.
Si pe urma, Ziua cea Mare, Ziua de Craciun, in care toata lumea se afla la Liturghie, in biserica, pentru a primi vestea cea buna. Preot si credinciosi. Colinde cantate, fara repetitii si pregatiri dinainte, atunci, pe loc, din toata inima, de toata suflarea satului. Apoi, din nou acasa, sus pe deal, in camera dinainte, in familie, intre arome de tot felul, peste care cozonacul era rege.
Sarbatoarea era sfanta. Exact asa cum ne spun colindele si intocmai cum ne predica parintele Petru. Copiii erau cuminti, batranii frumosi, parintii minunati. Oamenii, darnici si cumsecade. Toate erau gingase, sobre si cuviincioase. Craciunul meu era desprins din poveste. Si cu multa zapada. Atat de multa, incat o singura suflatura, starnita din senin, ar fi fost de-ajuns ca sa acopere pana in primavara micutul si indepartatul Betleem.
Caldura aceasta, sentimentul acesta de demult, il simt in fiecare an, cand impreuna cu Violeta, Ioana si Andrei, ne povestim propriile noastre povesti de Craciun, ne spunem, de fapt, aceeasi mare si unica poveste de Craciun. Toti patru suntem de acord ca orice Craciun, fie el bogat sau sarac, trist sau fericit, daca se transforma in poveste, devine cel mai fericit Craciun.

DANA DEAC
"Zgomotul rasnitei de cafea"


Era sigur dimineata. Zgomotul masinii de rasnit cafea certifica inceputul unei zile noi. De fiecare data, traiam bucuria trisorului de profesie. Nu ma ridicam din pat, pana nu intrau si ieseau din baie toti ai casei. Erau minute bune de somn in plus, un premiu pe care-l castigasem cu greu, ultimul adversar fiind mereu fratele meu mai mic.
De data asta imi aduc aminte ca nu m-am lasat prada trandavelii pana la capat. Era ziua de Ajun. Aveam multe de facut pana seara. Mama stia cum sa imparta sarcinile. Eu plecam la cumparaturi cu tata, iar bunica impreuna cu ea incepeau ritualul culinar, la care asista, amuzat, fratele meu.
Cumparaturile insemnau bomboane pentru pom, beteala, globuri si, in fiecare an, un varf pentru brad. Reuseam de fiecare data sa-l spargem pe cel de anul trecut. Era o precautie devenita o obisnuinta. Ne intorceam de la cumparaturi mult dupa orele amiezii. Cand intram in scara blocului, uitam pe loc de frigul indurat la cozi si de umilinta "rationalizata". Mirosurile de cozonaci si sarmale functionau cu succes, ca sedative. Traditia culinara avea inocenta ei, aducea tihna casei in mijlocul nelinistii de afara.
In bucatarie nu aveam voie sa zabovim prea mult. O incurcam pe mama si o scoteam din minti, cu incercarile noastre de a capata ceva in avans. Regula era clara: trebuia sa ne ocupam de bradul din balcon. Il pregateam pentru a-l impodobi. Trebuia ajustat, curatat de zapada asezata pe crengi, scurtat pentru a incapea in sufrageria modificata pentru el. Curioasa, ma uitam mereu la celelalte balcoane si numaram brazii ramasi pentru Anul Nou. Aveam vecini la care, in fiecare an, venea ostentativ doar Mos Gerila. Am aflat asta de la tatal meu care, speriat sa nu mai pun si alte intrebari, mi-a spus ca Mos Gerila e ruda cu Mos Craciun si vine doar la oamenii singuri. "Saracii de ei", spunea, "dupa ce ca sunt singuri, vine la ei mai tarziu si il cheama si Gerila". Numele mosului imi provoca frisoane.
Se lasa seara, si eu, impreuna cu fratele meu, pregateam ornamentele, pentru a fi gata sa incepem impodobirea bradului. Asteptam ca in bucatarie sa fie declarat armistitiul. Mama si bunica depuneau "armele", pentru a ni se alatura. Ai mei sunt ardeleni si se incapatanau sa pastreze traditia. Clandestinitatea colindelor religioase capatase, prin exercitiul anual, un aer firesc. Incepeam impodobirea bradului doar atunci cand mama si bunica veneau langa noi, pentru a ne canta colinde. Mama avea o voce frumoasa, de mezzosoprana, glasul ei avea greutatea catifelei din care se fac mantiile regale. Nu stiu nici acum de unde-i venea acea forta cu care facea fata tuturor eforturilor. Se trezea prima, si dupa o zi intreaga de muncit in bucatarie, ni se alatura cu caldura si bunatatea colindatorului care isi bucura gazdele cu cantecul cantat cu sufletul. Si eu, si fratele meu, eram vrajiti de muzica veche, de arhaismele pe care le reproduceam fara a le intelege, de energia sunetelor care ne provoca o vioiciune aparte. Bradul participa, in egala masura, la ritualul Craciunului. Raspandea cu trufie mirosul sau puternic pentru a castiga batalia cu celelalte mirosuri, de rom, vanilie si scortisoara, care se insinuau prin usa de la bucatarie.
Colindele ne copleseau. Le fredonam pana la culcare. Obtineam, pentru ca eram cuminti si stiam versurile unui colind, o bucatica de carnat. Eu si fratele meu ne pierdusem inocenta copilului care il astepta pe Mos Craciun, dar niciodata nu eram curiosi sa aflam ce vom primi in dar. Nu conta daca surpriza de a doua zi, asezata sub bradul invaluit de farmecul colindelor, implinea sau nu dorintele noastre. Glasul mamei, cantand colinde, ne umplea sufletele, si din aceasta plinatate izvorau visele frumoase din noaptea de Craciun. Acest dar a ramas in noi si astazi, cand mama nu mai este. Era din nou dimineata. Zgomotul rasnitei de cafea era acoperit de glasurile colindatorilor din scara blocului. Nimeni nu mai trisa, nici macar eu. Ma duceam direct in sufrageria ocupata, vremelnic, de bradul nostru...

MARIA PLOAE
"Cand Domnul cuvanta"


Acum, in preajma Craciunului, cand sarbatorim Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos, imi zboara gandul spre anii copilariei. Eram eleva in clasa a patra si ma pregateam de zor, impreuna cu colega mea de banca, Apostu Maria, sa mergem cu "mocanasii". Acest obicei de a colinda in satul nostru natal - Dealul Perjului, de pe Valea Berheciului, din Moldova, face trimitere la cei trei pastori, nelipsiti din tabloul Nasterii Domnului, alaturi, desigur, de cei trei Crai de la Rasarit, care au adus aur, smirna si tamaie. Se povesteste ca cei trei pastori au vazut cerul deschizandu-se si un cor de ingeri i-a anuntat de marele eveniment al nasterii Pruncului Iisus. Au cules in graba si cu multa evlavie toate florile campului, le-au facut cununa si le-au dus, impreuna cu inchinaciunea lor, la picioarele lui Iisus.
"Mocanasii" despre care vreau sa povestesc este un obicei pentru care trebuia sa te pregatesti din timp - atat pentru colindul in sine, cat si pentru costumatia alcatuita din pulover rosu, fusta alba, un brau petrecut peste umar si mijloc, si un coif purtat pe cap. Dintr-un cearsaf alb, mi-am incretit o fusta, am imbracat puloverul rosu al mamei mele, si am gasit o betelie veche, cu care m-am incins. Mai trebuia si un toiag, pe care l-am facut dintr-un bat mai aratos. Coiful era problema si toata frumusetea, de altfel.
Noi, neavand hartia necesara, adica acea minunata hartie creponata, de toate culorile, cu care trebuia sa pavoazam acest coif, eram nevoite sa improvizam. Asa ca mai intai am tapetat coiful cu ziar, apoi am adunat toate hartile din cartile de geografie care nu ne mai trebuiau, le-am plisat si le-am taiat in suvite crete. Predominau mai mult verdele si albastrul senin, dar coifurile noastre se aratau demne de a colinda tot satul.
Era o bucurie sa infrunti frigul si oboseala si sa pleci la colindat in sus si in jos, pe ulitele satului, asa incat sa nu ramana nici o casa necolindata. Imi aduc aminte ca era in acel an o zapada proaspata si stralucitoare, care scanteia in lumina soarelui, si noi eram foarte fericite, ori de cate ori gaseam in zapada cate o suvita de hartie creponata, rosie ca macul, verde crud sau violeta. Toate aceste hartii colorate erau cazute de la alti colindatori, care mergeau cu "capra", "steaua", "globurile", sau alte obiceiuri minunate ale satului.Imi placea cum se topea surplusul de culoare, in albul imaculat al zapezii. Le adunam pe toate si ele deveneau comoara noastra de pret. O bucurie mare era si faptul ca ni se deschideau usile tuturor caselor pe care le colindam si bineinteles ca stapanii care primeau bucurosi binecuvantarea colindului nostru ne rasplateau cu 25 sau 50 de bani si uneori chiar cu un leu. Ragusite si obosite, ajungeam seara, tarziu, acasa, unde ne intampina mirosul de paine, colaci si cozonaci, racituri si toate celelalte bunatati rezultate din taierea porcului. Asa a fost Craciunul acela frumos si de neuitat.
As reveni acum la Craciunul acesta, care este unul foarte special pentru mine, caci familia mea s-a marit cu un "om nou". Este vorba de nepotica mea, Maria, din partea lui Nicolae (baiatul nostru), si care va avea de Craciun fix doua luni si patru zile. Sunt tare indragostita de ea, ca de altfel toata familia. Este suficient sa-ti trimita un zambet si te-a cucerit. In aceasta clipa, imi vin in gand versurile unui nou colind de Anca Popescu:
"Ruga de soptim,
In cer ne-nvelim,
Cand Domnul cuvanta
Vorbim la porunca."
Fie ca Harul si Binecuvantarea Maicii Domnului sa fie in casele tuturor romanilor de aici si de pretutindeni.
La multi ani!

Pagini realizate de