Selectia "Formula AS"

Mihai Cantuniari, "Ocarina de lut", Editura "Humanitas" (tel. 021/311.23.30), colectia "Memorii/ Jurnale", 362 pag.



Cand am scris aici, in urma cu patru ani, despre primul volum al memoriilor lui Mihai Cantuniari, "Barbatul cu cele trei morti ale sale", aflasem din subtitlu ca inaugureaza un ciclu, "Omul ca iarba", si eram nerabdatoare sa citesc continuarea. In primul rand fiindca scriitura splendida, intr-o romaneasca literara curata si nuantata (cum rar se mai poate intalni azi, si numai la carturari in varsta, precum Nicolae Balota sau Ion Vianu), da un fel de dependenta, ca buchetul vinului vechi pentru cunoscatori. Apoi, fiindca varsta apropiata, apartenenta cam la acelasi mediu social si profesional bucurestean, iubirea pasionata pentru limba romana sipentru literatura mi-au sporit empatia cu scrisul lui Mihai Cantuniari, in care mi-am regasit propria adolescenta si tinerete din anii '60-'70. O intreaga generatie nascuta imediat dupa razboi isi poate extrage, din umbra stergatoare a unei jumatati de secol, cu ajutorul memorialistului, trairi legate de evenimente, locuri, atmosfere uitate si poate compara, in bune si rele, prezentul cu acel trecut. Caci, in ambele volume, Mihai Cantuniari imbina jurnalul din anii 2000 cu amintiri din a doua jumatate a secolului trecut, reactia la cald, uneori nervoasa, fata de provocarile cotidiene, cu refugiul compensator in varstele fragede. In perioada vesel-nastrusnica a copilariei, in cea de intensitate afectiva a prieteniilor si iubirilor, de emulatie si efervescenta intelectuala a liceului si studentiei. Un paradis pierdut contrabalanseaza suferintele de tot felul ale sexagenarului constrans la recluziune si devine motorul cu ardere interna al vietuirii de la o zi la alta. In noul volum, jurnalul ocupa un loc mai vast decat evocarea de amintiri luminoase. Barbatul ce "imbatranea tacut pe canapele roase" simte acum nevoia sa-si faca auzit glasul si se adreseaza direct cititorului, vituperand revoltat impotriva politicilor interne si internationale care au jefuit si degradat Romania, impotriva trivializarii romanilor prin mass-media, prostiei si ignorantei, lipsei de demnitate nationala. Diaristul patriot n-are nici o putere sa indrepte lucrurile, dar crede ca "Jurnalul meu, conceput intamplator ori ba in perioada de maxima aberatie a asa-zisei tranzitii spre nicaieri, in cel mai pacatos moment pe care il traverseaza neamul romanesc, va fi peste timp un document veridic al starii de spirit a intelectualitatii derutate si scarbite de mersul demential al evenimentelor, si un sever act de acuzare la adresa tuturor guvernelor si "personulitatilor" politice postdecembriste care au topait iresponsabil pe marea scena a balciului vanitatilor, aducandu-ne in prezentul demn de dispret". Poate ca, in timp, notatiile patimase sa capete si asemenea valente. Acum insa mi-au placut mai mult paginile introspective si cu povestiri, in special cele despre mama pierduta in 2008, careia ii e dedicat intreg volumul si la care nu poti sa nu vibrezi. Nu un mormant pentru aceasta minunata faptura - a carei pierdere ii lasa fiului sufletul sleit de suferinta si remuscari - este "Ocarina de lut", ci o resuscitare a nobilei, frumoasei, vitezei Mariuca Zamfirescu. Miracolul scrisului o pastreaza vie, iar elogiul ei se transforma in elogiul tuturor Mamelor, al prototipului: "Mama absoluta, Mama originilor, cea pe care toti o avem sau am avut-o si am pierdut-o, cea care prin vesnic sacrificiu si abnegatie asigura echilibrul, dainuirea si coerenta lumilor". Cititoarele noastre vor fi cu siguranta sensibile nu doar la aceste pagini de doliu, ci si la superioritatea de care se bucura in ochii lui Mihai Cantuniari femeile in general (el spune ca doar in literatura a intalnit femei rele, in viata - niciodata). Lauda-poem inchinata Femeii generice spre sfarsitul cartii da masura fascinatiei pentru eternul feminin cu misterul lui cu tot: "Traiesti o viata cu ea si la sfarsit iti dai seama ca magnolia aceea de otel, in egala masura stapanita de simtul datoriei si de toane, ti-a scapat intotdeauna printre degete, ca n-ai inteles-o mai niciodata,ca ati mers paralel pe un fagas sapat doar de capacitatea ei inepuizabila de dragoste, de sacrificiu". In aceeasi sfera de refugiu afectiv intra si nostalgia memorialistului dupa legendarii ani '60, cu "stilul" lor in care au parte egala muzicile lui Elvis, Ray Charles, Brenda Lee sau Connie Francis, dupa care se dansa la "ceaiuri", moda fustelor largi pe jupon si a "cozii de cal", filmele care rulau la Patria si Scala, concertele de la Sala Palatului... Si Bucurestiul asa cum arata atunci, mai sigur si mai salubru, in perioada de deschidere. In mai multe locuri din volum, autorul se face purtator de cuvant al generatiei sale ramase in tara si care si-a facut datoria in conditii deosebit de grele: "si-a scris cartile, si-a compus muzica, si-a facut de cap, si-a turnat cenusa in cap, si-a crescut copiii ca sa aiba cine sa ii judece. N-a avut de ales. Pana in 1989 a fost saraca, in demnitate si decenta; dupa aceea a devenit buimaca prin trecerea brutala de la comunism la consumism". Nu pot aprecia obiectiv cata dreptate are Mihai Cantuniari. Fiecare generatie ajunsa la senectute are tendinta sa-si idilizeze tineretea si sa fie nemultumita de prezentul care-o lasa pe dinafara: spectatori la o lume cu alte repere. Fie ca esti de acord sau nu cu ideile din "Ocarina de lut", nu poti sa nu te lasi fermecat de stilul cizelat si scanteietor al intregii carti. O carte ce nu se poate rezuma, cum nu se poate rezuma viata.