Despre exploratorul Alin Totorean se poate scrie o carte cu harta lumii desenata pe coperta, cu povesti adevarate si fotografii din care sa iti zambeasca oameni simpli, de pe meleaguri indepartate. Nomazii din stepele Mongoliei, etiopienii care locuiesc in craterul unui vulcan, pescarii din India sau minerii din Bolivia sunt oamenii descoperiti de-a lungul miilor de kilometri pe care romanul i-a strabatut singur, la pas, sub greutatea rucsacului. Asa a traversat Atacama, cel mai uscat desert de pe glob, si pustiul Australiei, sub dogoarea caruia ar fi putut sa isi sfarseasca viata. Ar fi o carte pentru toate varstele si pentru toate visele, o poveste despre curajul de a-ti urma idealurile, oricat de improbabile ar fi. O carte despre incredere, speranta si dragoste de oameni, chiar si atunci cand cea mai grea calatorie pe care o faci e lupta cu cancerul.
"Descopera-ti semenii!"
"Bunatate, simplitate, ospitalitate, comuniune - e mesajul oamenilor intalniti, pe care caut sa-l duc mai departe. Eu merg pe jos. Luand la pas Mongolia, India, Etiopia, Australia si multe alte locuri, vezi amanunte care-ti scapa in goana unei masini sau a unei motociclete". Cu emotie si entuziasm, Alin Totorean vorbeste despre oameni si locuri aflate la mii de kilometri departare, in cealalta parte a globului pamantesc. Uneori cuvintele i se par insuficiente si atunci imi aseaza in fata fotografii. Cu parul ciufulit, o fetita isi uneste sprancenele, privind uimita spre strainul care a aparut ca din senin, parca adus de vant, in mijlocul stepei mongole. Un batranel zambeste luminos din pragul unei case modeste, undeva in India. Are mii de poze si fiecare este un argument pentru frumos, pentru lumina, pentru umanitate. "Inedit in calatoriile mele este faptul ca, pe langa peisaje, eu caut sa observ oamenii, relatiile dintre ei, pe care nu le intalnesc in nici o carte si in nici o enciclopedie. Vazand cum se confrunta cu saracia si lipsurile, putem invata cum sa fim mai buni".
Expeditiile sale au inceput in urma cu opt ani, cand aradeanul Alin Totorean a decis ca afacerea pe care o conducea il impiedica sa faca ceea ce isi dorea cu adevarat: sa calatoreasca in locuri inedite si sa descopere cum traiesc oamenii de acolo. "Am zis sa fac ce-mi place, pentru ca ajungi sa-mbatranesti, tragi linie, si vezi ca de fapt nu ti-ai implinit dorintele pentru care ai muncit atatia ani. Atunci am decis ca vreau sa-mi transform viata intr-o continua calatorie. Totul este sa dai frau liber imaginatiei, iar apoi sa purcezi in a-ti infaptui visele".
In copilarie, Alin visa ca va porni in expeditii lungi, prin cele mai salbatice locuri de pe glob, ca se va imprieteni cu oamenii de acolo si va locui o vreme printre ei. In anul 2001, cand a implinit 33 de ani, visul prinsese deja contururile clare ale unui proiect personal, numit "Descopera-ti semenii", care a ajuns deja la cea de a noua etapa.
Mongolia - tara cerului de clestar
Alin Totorean este primul roman care a strabatut stepele mongole intr-o expeditie solitara. A parcurs la pas 550 de kilometri, din zona vulcanica Khorgo, pana in muntii Ikh Bogd, din desertul Gov-Altay. "Mongolia, in ansamblul ei, mi-a devenit un loc de suflet. Pe langa natura curata si surprinzatoare, am intalnit niste oameni superbi. Nu pot sa uit cum am fost primit printre ei. Nici nu ajungeam bine la cate o iurta, si alergau in calea mea cu un bol de ceai fierbinte si farfuria cu branza uscata. De fiecare data se-ntampla la fel". Chipul i s-a luminat de un zambet larg si ochii ii stralucesc de bucurie, este mereu fericit cand vorbeste despre Mongolia.
In primavara anului 2003, a plecat la drum cu doar 700 de dolari, in rucsac avea doar minimum necesar, iar pe umar nelipsitul echipament foto. Isi aminteste cum, dupa o saptamana petrecuta in trenul trans-siberian, capitala Ulan Bator l-a intampinat cu un vant rece, incapatanat, de iarna. Era noapte si se afla la noua mii de kilometri departare de casa. "Am fost putin speriat. Ajunsesem intr-o alta lume. Eram insa nerabdator sa-mi incep munca si sa vad cat mai multe".
A pornit la pas spre desertul Gobi, presarat cu intinse platouri vulcanice si lacuri inca inghetate. Nimic din ceea ce citise sau auzise nu-l pregatise suficient pentru intalnirea cu natura neimblanzita din tara lui Ginghis Han. In drum spre izvoarele raului Orhon, a strabatut un labirint de canioane, cu pereti inalti, perfect verticali, printre care raul se strecura unduindu-se ca un sarpe urias. Doua zile a inaintat prin apa rece care ii trecea peste genunchi, fara sa vada tipenie de om, insotit doar de vulturii ce se roteau lin peste zidurile drepte ale canionului. "In locurile acelea salbatice, am trait o stare de singuratate extrema. Inaintam greu, prins in stransoarea verticalelor. Abia gaseam cate o spartura care ma ajuta sa urc pe cate o inaltime, sa-mi pot face o idee cam pe unde sunt si pe unde ar trebui sa continui. Reveneam in canion, pentru ca doar pe acolo puteam merge mai departe".
Era inceputul lunii mai, cand familiile de nomazi parasesc localitatile si isi conduc turmele catre pasunile stepei. Urmeaza cele doua luni de vara, singurele din an cand in Mongolia sunt temperaturi de peste zero grade. Sub clestarul cerului, mangaiate de degetele aspre ale vantului, cat mai aproape de rauri sau de lacuri, vor rasari grupuri de iurte. Corturile traditionale mongole, rotunde ca soarele si cu acoperisul boltit, construite astfel incat sa tina departe energiile negative, adapostesc uneori si cate trei generatii din aceiasi familie. In jurul lor, herghelii de cai, turme de iaci, capre sau camile se bucura tihnit de caldura soarelui si de gustul proaspat al ierbii. Langa o astfel de iurta s-a oprit Alin Totorean, si-a instalat cortul si, folosindu-se de un calendar, i-a comunicat prin semne "stapanului casei" ca ar vrea sa ramana zece zile. A fost primit cu bucurie in mijlocul unei familii numeroase, a carei avere se masura in oi, cai, vaci si capre. Aici ziua incepea inainte de rasaritul soarelui, cand toti se grabeau spre treburile gospodariei. "Aveau 500 de oi, vreo 50 de cai, 30 de vaci, capre nici nu mai stiu cate. Primul lucru pe care-l faceam era sa curat tarcul oilor. Dura cam o ora si jumatate, apoi mergeam la micul dejun, un fel de langos cu carne, niste branza si un ceai, preparat cu lapte, cu sare si putin unt. Acelasi tip de ceai ca in Tibet. In restul timpului, participam mai departe la toate treburile gospodaresti".
Traia ca un mongol, cu fiecare zi apropiindu-se de intelegerea obiceiurilor si traditiilor nomazilor, toate calauzite de un profund respect pentru oameni si natura. "Ei cred ca tot ce ii inconjoara - ape, munti, paduri, deserturi, are fiecare propriul spirit sau suflet. Vazusem ca cizmele lor au varful ridicat in sus si am intrebat de ce. Mi s-a raspuns: "Sa nu ranim pamantul!. Daca talpa ar fi dreapta, la fiecare pas, varful incaltarilor s-ar infige in Pamant si l-am rani"".
Seara se adunau in cercul primitor al cortului, in jurul unei sobe din tabla. In apropiere se afla un mic altar, inchinat lui Budda si Dalai Lama, caruia nu se cuvine sa ii intorci spatele. Lumina focului insufletea culorile vesele in care erau pictate cele cateva dulapuri scunde si covoarele ce impodobeau peretii de pasla. Cand cina era gata, oaspetele era invitat la masa, alaturi de toti membrii familiei. Nu stia prea multe cuvinte in limba mongola, insa comunicarea prin gesturi si priviri s-a dovedit a fi o cale catre dialogul intre suflete, mai sincera si mai calda. Aici a inteles ca, pentru acesti oameni pasnici, familia reprezinta valoarea cea mai de pret. "In Mongolia se ajunge foarte rar la crima, de regula ca razbunare, cand familia cuiva este jignita. Acolo nu sunt case de copii, nu sunt azile de batrani. Nimeni nu ramane pe drumuri. Viata in mijlocul stepei este dificila si doar uniti pot trece peste greutatile care-i incearca", imi explica Alin pe un ton domol, de parca inca s-ar mai afla printre prietenii din iurta.
Sufletul bland al stepei
Alege o fotografie din teancul inalt pe care l-a asezat la indemana si mi-o intinde in tacere. Ii pare rau ca trebuie sa imi spuna o poveste mai trista. In fotografie, doi copii se joaca in mijlocul unei turme de capre. Un baiat descult trage dupa el o sfoara, la capatul careia se afla o "masinuta" improvizata dintr-un bidon de plastic, purtand un pasager foarte fericit. Este Tsende, mezinul familiei Bazaraa, si inca nu a implinit doi ani. Nu i s-a aniversat niciodata ziua de nastere, este prea mic si adultii nu stiu daca va supravietui in climatul neiertator al stepei. Abia peste un an va fi primit in randul familiei si se va bucura de prima aniversare, iar urmatoarea va fi la varsta de 50 de ani. Parintii lui sunt saraci si traiesc intr-una dintre cele mai aride regiuni ale Mongoliei, din nord-vestul desertului Gobi. Aici, langa un izvor al carui fir subtire abia gaseste putere sa treaca printre palcurile uscate de scaieti, si-au ancorat cele doua iurte modeste. Trecandu-le pragul, Alin a cunoscut una dintre cele mai triste povesti ale desertului mongol. Au numai douazeci de capre, care abia le asigura hrana zilnica. Dar foamea ar fi mai usor de suportat daca toti ar fi sanatosi. "Unul dintre copii, o fetita de vreo sapte anisori, nu se putea tine pe picioare. Era dusa in brate sau mergea de-a busilea, prin jurul iurtelor. Oamenii aceia sunt cei mai singuratici si cei mai vitregiti de soarta mongoli pe care i-am intalnit, dar si cei mai calzi. La plecare, mi-au pus in palme bucati de branza uscata si intelegeam din privirile si zambetul lor ca imi ureaza calatorie placuta si ferita de rele. M-am indepartat cu impresia unei bunatati venite din adancul sufletului", imi spune in timp ce pune poza deoparte, cu gesturi masurate cuviincios, de parca si-ar lua din nou ramas bun de la niste prieteni apropiati.
Intamplarile curg una dupa alta, urmand traseul solitar ce strabate meleaguri pustii, locuite de oameni cu chipuri aspre, parca sculptate de taisul vantului, dar cu sufletul luminat de ospitalitate si blandete. Unul dintre ei zambeste putin nelamurit dintr-un instantaneu pe care Alin mi-l intinde cu un suras poznas. "Am innoptat la o familie ce locuia intr-o zona aproape pustie. Ne pregateam de culcare, oamenii isi schimbau hainele cu care muncisera. Am observat ca baiatul cel mare purta pe sub haina traditionala un trening. L-am urmarit in timp ce se dezbraca si am vazut cum pe spatele treningului incep sa apara niste litere: un R, un O, un M si mi s-a incretit pielea pe maini cand am inteles ca pe treningul lui scria ROMANIA! Am sarit din sacul de dormit si i-am aratat pasaportul. Nu stiu daca el a inteles, dar pentru mine a fost o mare bucurie sa vad numele tarii mele intr-un loc atat de indepartat. A fost o surpriza foarte placuta".
Zambetul colorat al Indiei
Gandurile calatorului se despart cu greu de oamenii ce traiesc in inima aspra a stepei si doar pentru a calatori mai departe, catre zambetul plin de viata al Indiei, unde a poposit trei ani mai tarziu. Daca Mongolia era dominata de stepa pustie si tacuta, in India, Alin a facut cunostinta cu un alt personaj halucinant: multimea. La inceput, zgomotul strident al strazii, permanenta perindare de chipuri, culori si mirosuri, l-a dezorientat si l-a epuizat. "Ma documentasem inainte de calatorie si venisem pregatit psihic pentru ce este mai rau. Dar cand am vazut ce haos este acolo, toata saracia si mizeria de pe strazi, am spus ca daca rezist doua, trei zile, sunt cineva. Si am stat in India cinci luni, iar cand am plecat mi-a parut rau!", zambeste Alin, multumit ca a mai trecut peste o provocare.
A calatorit singur prin zone mai putin cunoscute de turisti. A ajuns la Aurangabad, unde exista o copie a Taj Mahalului, a trecut prin Hampi - fosta capitala a marelui imperiu Vijayanagar si a poposit la Bodhgaya - locul unde Budha a atins iluminarea. A strabatut Orchha, oras care si-a pastrat infatisarea medievala, si a urcat patru mii de metri, pana in centrul muntilor Himalaya, unde se afla ghetarul de sub care izvoraste Gangele. Dincolo de fascinatia peisajelor si maretia monumentelor, a descoperit ca cea mai mare atractie o exercita oamenii. "O mare de oameni in continua forfota. Barbati infasurati doar in dhoti, femei in sari-uri multicolore, cu cercei prinsi in nara, copii ce te trag de maneca pentru ceva maruntis, frizeri si pantofari ce-si asteapta clientii pe trotuar, vanzatori ambulanti care imping carucioare ticsite cu mango si banane, sadhu - vesnicii pelerini ce iti dau binecuvantarea in schimbul a catorva rupii, comercianti ce te imbie cu un ceai si mancare, preparate la margine de drum. Pentru multi, traiul este improvizat de azi pe maine, o adevarata lupta pentru supravietuire! Dar asta nu ii opreste sa cante si sa danseze, sa isi deschida sufletul in fata strainilor si sa fie mereu surazatori. In India, bucuria impodobeste fiecare chip", spune Alin, luminat de zambetul larg, molipsitor al Indiei.
A petrecut zile intregi pe trotuarele aglomerate, a intrat in vorba cu oamenii, s-a asezat langa ei si le-a ascultat povestile. Asa l-a cunoscut pe Chakraborty, pantofarul care statea de dimineata pana seara pe o ladita de lemn, langa bordura strazii. De cele mai multe ori, pleca acasa cu buzunarele goale, insa niciodata deznadajduit. "Nu isi lungea gatul tot privind in asteptarea vreunui client, nu batea din picior cand treceau deja cateva ore si nu aparea vreunul, nu-si tot calcula timpul scurs din zi si cat i-a mai ramas pana la culcare. De la astfel de oameni poti invata sa ai rabdare. Dupa trei zile, m-a chemat la el in familie. Era un efort sa cumpere carne, imi dadeam seama ca nu castiga mai nimic toata ziua. Dar a cumparat carne de pui cu orez". Isi aminteste in amanunt toate detaliile, creioneaza chipuri si interioare, te face sa traiesti odata cu el viata acestor oameni neasteptat de calzi si luminosi.
La fel de primitori s-au dovedit a fi si pescarii din Fort Cochin, de pe malul Oceanului Indian, unde Alin Totorean a ramas mai bine de o saptamana. In primele doua zile nu a facut nici o fotografie. A muncit cot la cot cu ei, pe o platforma arsa de soare si a trait dezamagirea lor, ori de cate ori navodul pe care il ridicau din apa aducea numai cativa pestisori care se zbateau intr-un morman de gunoaie scoase de pe fundul oceanului. "M-a impresionat felul in care traiesc, muncind din greu pentru cateva rupii pe zi. Sunt oamenii care trag la ricsa, din Kolkata. Sunt pescarii care trag toata ziua de funiile plaselor de pescuit, pentru cateva kilograme de peste zilnic, vandut ulterior la un pret derizoriu. Sunt hamalii din gari si din zona diverselor depozite, ce isi rup spatele cu marfurile grele. Viata tuturor este foarte grea si ei nu au nici o speranta de mai bine, dar nici nu viseaza la asta. In India, inca mai functioneaza sistemul castelor. Daca te-ai nascut intr-o coliba din crengi, tot acolo mori, bariera castelor nu poate fi trecuta. Ei cred ca asa le este dat si nu sunt revoltati sau tristi din cauza asta. Traind ceva timp printre ei, bunatatea lor m-a influentat fara tagada", marturiseste Alin Totorean, calatorul care a privit dincolo de luciul taios al saraciei, descoperind seninul din sufletele oamenilor.
Ospitalitate desculta
Dorinta de a-si descoperi semenii l-a purtat pana pe meleagurile indepartate ale Africii, unde, vreme de doua luni, a trait intr-una dintre cele mai sarace tari ale lumii: Etiopia. In anul 2010, Alin Totorean a pornit din capitala Addis Abeba spre locul unde a fost descoperita cafeaua, plantatiile din zona Kafa. A vrut sa vada cum este sa traiesti in mijlocul unui vulcan si a petrecut o saptamana in colibele din craterul Wenchi. Timp de doua saptamani a muncit alaturi de fermierii de pe platoul suspendat al muntelui Abune Yosef si si-a implinit visul de a ajunge deasupra norilor, pe piscul inalt de peste patru mii de metri.
In zona Kafa, locul care a dat numele cafelei, a fost inconjurat de o multime de copii, cu maini si picioare subtiri si ochii mari, rotunjiti de curiozitate. Nu vazusera niciodata un om alb si sosirea strainului cu tolba lui fermecata, din care scotea baloane, bomboane si tot felul de minunatii, i-a umplut de incantare. "Inca mai am in minte imaginea lor, imbracati doar in niste bucati de carpa cusute sub forma unor haine. Parintii lor nu isi permit sa cumpere nici macar o pereche de incaltari din guma. Viata acestor copii este cu atat mai trista cu cat nu au nici o speranta de mai bine. Viitorul se anunta la fel de sumbru ca si prezentul", imi spune cu amaraciune Alin si, pentru cateva momente, in incapere se asterne tacerea. Oamenii aceia saraci, pentru care carnea era un lux, pe care rar si-l puteau permite, si numai de sarbatori, l-au invitat in colibele lor de pamant acoperite cu paie. Au impartit cu el fiertura subtire de linte si, inainte de a-si lua ramas bun, i-au indesat in rucsac o lipie, sa-i tina de foame pana la urmatorul popas. "Cu cat sunt oamenii mai saraci, cu atat sunt mai ospitalieri si mai buni. M-au lasat sa dorm in colibele lor si mi-au dat mancare fara sa ceara macar un ban. La plecare ma conducea tot satul".
De acolo a plecat mai departe, urmand linia verde a plantatiilor de cafea, trecand peste muntele Abune Yosef, dincolo de inaltimile caruia, in craterul unui vulcan, opt sute de etiopieni ortodocsi asteptau Invierea Domnului. "In craterul vulcanului Wenchi am gasit un loc tihnit, o liniste adanca si un peisaj odihnitor. Pantele inverzite de palcurile de eucalipti si de culturile de enset - o planta asemanatoare bananierului - ale craterului se sfarsesc intr-un mare lac. Pe margini sunt mai multe colibe. Am ajuns in ajunul Pastelui si, in Duminica Invierii, am vaslit pana la biserica ridicata pe o mica insula din centrul lacului".
Mergand pe urmele crestinilor din Etiopia, exploratorul a ajuns in regiunea Lalibela, care numara zeci de biserici sapate in bazalt, numai cu dalta si ciocanul. Aceste lacasuri crestine sunt considerate "a opta minune a lumii". "Finetea executiei este surprinzatoare, iar dimensiunile te coplesesc. Daca ai sufletul deschis, esti patruns spiritual pana in adancuri de atmosfera aproape biblica pe care o intalnesti".
Calatoria in Etiopia i-a intarit convingerile cu care s-a intors din Mongolia, India, Maroc, Chile, Bolivia si Australia, ca bunatatea umbla desculta, si poate asa este dat sa fie. Dupa fiecare expeditie, Alin Totorean simte nevoia sa impartaseasca ceea ce a trait si a vazut. Nu se odihneste nici macar o zi. Cu tolba plina de povesti si fotografii pleaca prin tara, raspunzand fara exceptie invitatiilor de a participa la simpozioane si conferinte. Este primit cu bucurie, mai ales de elevii din scoli si licee, care abia asteapta sa auda noile aventuri ale calatorului. In acest fel, proiectul "Descopera-ti semenii" apropie oamenii, descoperind ca dincolo de diferente, sufletul omenesc are aceeasi fizionomie, trasata de liniile simple ale bunatatii, grijii si ospitalitatii. Oamenii descoperiti de Alin Totorean vorbesc in limbajul privirii si al zambetului. "Nu am stiut limba tarilor prin care am mers, dar pot spune ca exista un limbaj universal: privirea. Si mai este zambetul, care vine in completare".
Pe jos, prin pustiurile lumii
La 43 de ani, Alin Totorean poate afirma ca este un om care a avut curajul de a-si urma visele. "Am vrut sa arat ca se poate trai si altfel. Tot ceea ce fac este o pledoarie pentru frumos, viata, sentimente". Aceasta este convingerea cu care a pornit la drum si pe care a urmat-o, strabatand pe jos mii de kilometri. Traversarea granitelor atator tari nu ar fi fost posibila daca Alin nu si-ar fi intrecut mereu propriile limite. L-am intrebat daca nu i-a fost frica si mi-a raspuns cu seninatatea si calmul unui mongol: "Daca mi-ar fi fost frica, as fi ramas acasa".
O lupta cu limitele a fost si expeditia din Atacama, cel mai uscat loc de pe glob. A trecut prin "desertul absolut", mergand cu rucsacul in spate, prin intinderi sterile, inspaimantatoare, in care nu a plouat niciodata. "Acolo, pe traseul pe care l-am parcurs, nu a miscat nimic - nu a tremurat nici un fir de vegetatie, nu am vazut vreo pasare si nici nu am avut de urmarit fuga vreunei soparle. Chiar si cei cativa cactusi intalniti erau uscati. Cu toate acestea, desertul l-am simtit plin de viata, prin diversitatea reliefului. Am ajuns in canioane si am traversat foste lacuri sarate, a caror apa nu mai exista demult. Fiecare zi mi-a scos in cale alte forme nebanuite. Si toate acestea m-au facut sa simt desertul Atacama ca pe ceva viu, ca pe o fiinta care s-a metamorfozat in fel si chip".
Dupa Atacama, la inceputul anului 2009, a urmat desertul Australiei: un pustiu imprevizibil, cu enclave de ierburi ascutite ca niste lame de cutit, imposibil de evitat, pandit de serpi la fiecare pas, amenintat de atacurile cainilor dingo si de intalnirile nedorite cu aborigenii, deloc prietenosi. Toate acestea erau provocari previzibile, luate in calcul in timpul documentarii pregatite cu grija de acasa. Dar desertul il astepta cu o incercare noua: o stare de rau fizic, care l-a pus in imposibilitatea de a manca. Epuizat, nu a mai putut ajunge la urmatoarea sursa de apa. "Astfel ca, pe 21 ianuarie, dimineata, cand incepea o noua zi cu temperaturi de peste 55 de grade, in plin soare, fara apa si fara a putea manca, fara a mai putea face un pas, am dat alarma". A fost salvat de elicopterele serviciului de urgenta australian si transportat la spital. Peste cateva zile, s-a intors si a dus pana la capat prima expeditie solitara romaneasca in desertul australian.
La pragul pustiului
Pe neasteptate, in vara anului trecut, Alin Totorean a aflat ca mai are de strabatut un desert, unul din care multi nu se mai intorc. Dupa o operatie la bratul drept, medicii i-au comunicat un diagnostic terifiant: cancer.
"Socul prin care am trecut in Australia, circulatia strangulata din cauza rucsacurilor pe care le caram, stresul acumulat, toate au contribuit la declansarea bolii. Mizez pe faptul ca am un organism sanatos din alte puncte de vedere si iau boala asta ca pe o provocare, la fel ca si desertul Atacama, la fel ca si Australia", spune cu un uimitor optimism Alin Totorean.
De aceasta data, exploratorul nu a mai plecat sa infrunte necunoscutul de unul singur. Oamenii carora le-a daruit din toata inima rezultatele expeditiilor sale, oamenii pe care i-a facut sa simta apropierea semenilor de peste mari si tari s-au unit in jurul lui spre a-l ajuta. Au fost organizate concerte umanitare pentru ca lui Alin sa ii fie mai usor sa suporte costurile tratamentului. "Pe moment, lucrurile sunt stabile, dar investigatiile nu pot arata daca boala stagneaza sau daca deja merge mai departe. Sunt insa increzator ca totul va fi bine, reusind sa trec si peste aceasta incercare".
Astfel, Alin Totorean a descoperit ca este iubit de oameni pe care, desi nu-i vazuse niciodata, nu au ramas indiferenti la dragostea lui pentru frumos, viata si sentimente.
Fotografii: Alin Totorean