- La popularitatea si experienta pe care le ai, in Occident te-ai fi bucurat de un statut de exceptie. Nu si la noi, unde artistii afirmati inainte de '89 sunt scosi din programele televiziunilor. Exista vreo explicatie?
- Raspunsul meu este scurt: pentru ca suntem superficiali, pentru ca judecam superficial, pentru ca am ajuns sa apreciem numai imaginea, nu si fondul. Din acest motiv, cred ca nici nu se poate face o comparatie intre situatia din Occident si cea din Romania. Am vazut o multime de concerte mari, de anvergura, la viata mea! Si sunt la curent cu ceea ce se intampla in industria muzicala din occident. In Romania s-a ajuns la o stare de fapt paradoxala: artistii care au succes real, nu succesul acela de azi pe maine, canta la evenimente private si in cluburi. In Romania nu se vand CD-uri, deci nu se poate vorbi despre profituri din drepturi conexe. In Romania nu se mai organizeaza concerte, in adevaratul sens al cuvantului. Exceptiile sunt rarisime. Deci nici din vanzarea biletelor nu se poate castiga. Si atunci, dupa cum spuneam, suntem redusi la cantarile in cluburi si la evenimente private. Care, nici ele, nu ne aduc averi. Iar muzica ne-o promovam singuri, incarcand-o pe Internet si facand-o sa circule pe retelele de socializare. Ideea este ca muzica pe care astazi producatorii si redactorii si organizatorii de concerte mizeaza este un construct artificial, un produs obtinut prin inducerea unor iluzii, pe principiul "fum si oglinzi". Azi, in Romania, artist poate sa devina oricine arata bine, isi expune nurii si are un firicel de voce, caci vocea "adevarata" se obtine din butoane. Noi, ceilalti, care nu ne bazam pe butoane si pe fuste scurte, suntem exclusi. Dar, pana la urma, ceea ce e esential e ce iti doresti tu de la viata. Eu, de pilda, mi-am dorit dintotdeauna sa emotionez. Asta am vrut sa creez cu calitatile mele, cu talentul meu si cu pregatirea mea muzicala: emotie. Si asta fac si azi - cu o chitara, cu un pian, cu vocea mea si cu un repertoriu compus din melodii in care eu cred si care consider ca ma reprezinta. Nu pot sa fac ceva ce nu simt, doar ca sa intru in vederile promoterilor de azi. Asta este o meserie pe care, atunci cand o faci cu credinta, nu pentru scopuri comerciale, nu te lasa sa dormi. Valul asta tsunamic de creativitate pe care ti-l solicita iti poate seca restul energiilor, iti poate modifica, eventual, chiar si personalitatea. Asta este o meserie pentru oameni cu har. Iar daca ai acest har, ai datoria sa i te dedici, indiferent de riscuri.
- Dar de ce artistii acestia cu har nu-si provoaca singuri destinul? De ce nu aplica si ei formula "Daca vrei, poti"? De ce nu organizeaza festivaluri, serate, concerte? Cu siguranta ca publicul i-ar urma.
- S-au facut cateva astfel de concerte la Sala Palatului, sub diverse titulaturi. Si, intr-adevar, salile au fost pline. Dar si acestea au fost organizate de niste case de productie. De pilda, anul acesta, Ovo Music, a lui Ovidiu Komornic, a organizat o gala cu mai multi artisti si cu premii. Dar noi intre noi nu avem cum sa ne adunam intr-un astfel de concert, pentru ca el presupune o anumita logistica, iar logistica tine de management. Unii dintre noi nu ne pricepem, pur si simplu, la asta, iar pentru altii, cei care ar avea cunostintele necesare, e o postura umilitoare: sa alergi pe la unii si pe la altii si sa ceri bani, pana la urma, pentru tine insuti. Pentru ca, finalmente, totul se rezuma la bani: bani ca sa inchiriezi sala, bani pentru sonorizare, bani pentru publicitate, ca sa afle oamenii si sa cumpere bilete, etc. Iar noi nu avem forta financiara necesara ca sa aducem bani de-acasa pentru toate astea. Asa ca, dupa cum iti spuneam, artistii acestia cu har traiesc acum exclusiv din banii castigati din cantari la petreceri private. Inainte mai erau si petrecerile publice, organizate de primarii, dar, din pricina crizei, nici pentru acestea n-au mai existat bugete. Ce mai, e foarte greu, iar forta noastra financiara, si asa destul de firava, a slabit si mai mult in ultimii doi ani.
- O intrebare delicata, dar necesara: cum te descurci?
- Din punct de vedere strict financiar, eu m-am ingrijit sa nu mai depind doar de meseria mea de artist. Mi-am desfacut evantaiul profesional. Am urmat niste cursuri de PR (relatii publice) si mi-am gasit niste angajamente care imi permit sa nu-mi fac griji legate de traiul meu, de plata facturilor etc. In plus, securitatea asta financiara imi ofera si posibilitatea sa nu accept decat acele cantari care imi convin, sa nu cobor standardul. Pe de alta parte, e adevarat ca, in ultima vreme, n-am mai prea avut nici timp, dar mi-am propus ca, in acest an, sa incerc sa-mi relansez cariera muzicala. Pentru ca nu-mi vine s-o las balta. Inca douazeci de ani de-aici inainte, daca voi fi sanatoasa, cred ca mai pot canta si cred ca ma mai pot prezenta frumos pe scena. Deci, o sa reiau colaborarea live cu Virgil Popescu, Puiu Pascu si, poate, si Titi Herescu.
"Complicaseniile" vietii
- In ciuda zbaterilor vietii, ai adoptat un copil. Un gest caritabil si curajos, care spune mult despre tine. Te descurci in cariera de mama?
- Cred ca aparitia lui Alex este cel mai minunat lucru care mi s-a intamplat in toata viata mea de pana acum. Povestea e insa sinuoasa... La 20 de ani, cand m-am maritat, eram inca un copil, ba - mai mult! - un copil pus fata in fata cu un succes de proportii. Aceea a fost o perioada traita, cumva, pe repede-inainte, care nu-mi permitea, nici ca timp, si nici ca peisaj interior, sa duc o viata personala normala. Asa ca, marturisesc, in epoca aceea nu resimteam dorinta de a deveni mama. Desi, la drept vorbind, datele de baza corespundeau necesitatilor: aveam un sot care ma iubea, aveam o casa, aveam si banii mei... Si totusi, sentimentul matern m-a ocolit. Apoi, inainte sa implinesc 30 de ani, am avut o cumpana: un accident groaznic de masina, in urma caruia am suferit mai multe operatii, ca sa-mi recuperez piciorul drept. Minunea aceasta, de a fi supravietuit, mi-a schimbat perspectiva asupra vietii si atunci am simtit, pentru prima data, ca as vrea sa devin mama. Dorinta aceasta a crescut, incetul cu incetul, in mine... A fost nevoie de ceva timp. Pe de-o parte, nu treceam, din punct de vedere sentimental, printr-o perioada foarte echilibrata. Pe de alta parte, eu sunt o natura destul de sofisticata si de dificila. Oricat as parea de dragutica, romantica si linistita, in realitate, am o personalitate aplecata spre lucrurile complicate. Intotdeauna am fost atrasa de "complicasenii", pe care apoi le mai complic si eu: le intorc pe toate partile, despic firul in patru, imi ridic la fileu tot felul de intrebari la care fie nu gasesc nici un raspuns, fie gasesc o suta de raspunsuri si nu stiu pe care sa-l aleg... Ador jocul cu nuantele vietii. Ceea ce insa, uneori, poate sa-mi puna si bete in roate, pe anumite drumuri. Si ca sa nu mai lungesc povestea... Abia in apropierea varstei de 40 de ani mi-am spus ca vreau sa devin mama si mi-am si promis ca in urmatorii doi ani voi fi mama. Si am mai simtit ceva: ca voiam sa adopt un copil. Mi-e greu sa pun in cuvinte ce am simtit atunci, dar asta a fost: ca voiam sa adopt un copil. Nu era nici curaj, nici nebunie, nici caritate... pur si simplu, asta am simtit sa fac. Si am purces la drum, iar Dumnezeu m-a ajutat sa ma tin de promisiunea facuta mie insami. Mi-am dezvoltat un sentiment matern, de care poate ca nici eu nu ma crezusem capabila, iar Alex e copilul meu. Punct. Alex e cea mai mare implinire a vietii mele, iar pentru binele lui, nu ma dau in laturi de la nimic. Iar faptul ca Alex e un copil cu multe calitati ma obliga si mai mult. E un baietel inteligent, sensibil, foarte personal si are si un soi de maturitate precoce, trateaza lucrurile cu mare seriozitate. De aceea sunt foarte atenta cum il cresc. Vreau sa-i fiu si mama, si prietena, sa fiu si autoritara, si permisiva, si, mai presus de toate, vreau sa-i fiu un model.
- Se spune ca maternitatea schimba radical o femeie. Ii da puteri absolute si o pune pe drumul cel bun al vietii... Este adevarat?
- Eu n-am experimentat maternitatea fizica, deci n-am cum sa ma pronunt. Mie, Doamne-Doamne a ales sa mi-l trimita altfel pe Alex, asa ca eu ma pot raporta doar la experienta maternitatii, ca sentiment si responsabilitate. Daca alegerea asta m-a schimbat...? Cred ca am capatat un fel de posesivitate, in sensul ca-mi place sa controlez nemijlocit relatia mea cu Alex, iar faptul ca ma dedic lui, in primul rand, e resimtit, imi inchipui, si de ceilalti apropiati. Probabil ca se simte ca nu le mai sunt atat de devotata pe cat le eram inainte. Nu stiu daca asta e bine sau rau, dar numai asa mai pot sa functionez. Alta cale nu mai exista. Iar faptul ca nu sunt casatorita si ca nu am o familie traditionala imi permite sa-mi aranjez existenta asa cum consider eu ca e benefic pentru mine si pentru Alex. Am un prieten, de 7-8 ani de zile (pe Robert Turcescu, n. red.), dar amandoi ne-am pastrat unele zone separate pe drumul vietii. Si ne e foarte bine asa... Desi, ca sa fiu sincera pana la capat, acum, de cand il am pe Alex, simt uneori nevoia unei familii traditionale. Dar numai uneori. (rade) Asta, pentru ca si asa, eu si Robert suntem aproape tot timpul impreuna: zi de zi ne vedem, avem programe comune, suntem impreuna in vacante, de sarbatori, in week-end-uri ne vizitam parintii amandurora...
Mai bine de unul singur decat singur in doi
- Nu te temi de singuratate? De singuratatea pe care o vezi, intr-o zi, pe chipul tau din oglinda?
- Nu pot sa spun ca am o perspectiva negativa asupra casatoriei. Din contra! Cred, in continuare, ca pot fi cupluri care, unindu-se intr-o casnicie, pot trai literalmente fericite, impreuna, pana la sfarsitul vietii. Si asta mi se pare minunat! Insa nu sunt adepta lui "trebuie sa ma casatoresc, ca sa nu fiu singura" sau lui "trebuie sa ma casatoresc, ca sa intru si eu in randul lumii". Eu consider ca cererea in casatorie trebuie sa vina din partea unui barbat care iubeste o femeie, fara de care nu mai poate trai. Si pe care o doreste langa el pentru tot restul vietii. Totusi, eu nu stiu cum as reactiona daca as primi o astfel de cerere. Ti-o spun sincer. Pentru ca m-am obisnuit cu un soi de libertate si de independenta, la care nu stiu daca mai sunt dispusa sa renunt. De fapt, daca e sa merg in profunzime, probabil ca raspunsul meu ar fi "da", dar asta numai daca barbatul respectiv ar fi genul acela de om care sa-mi stea in spate, sa ma protejeze si sa ma sustina aproape in orice secunda. Daca ar fi un barbat altruist, capabil sa-si lase, la un moment dat, preferintele de prim-plan pentru propria lui viata, in favoarea mea, a femeii pe care se presupune ca o iubeste. Numai in aceasta situatie cred ca m-as putea apropia de un barbat in asemenea masura incat sa accept o noua casatorie. Dar, deocamdata, nu se pune problema unui asemenea scenariu. Si nici n-am intalnit o astfel de persoana. Sau oi fi intalnit-o, dar a trecut pe langa mine si nu am vazut-o. (rade) Ca si abilitatea aceasta de a-i selecta pe oamenii cu care te inconjuri e mare lucru! Eu sunt o persoana destul de putin sociala, iar sociabila sunt, mai curand, din necesitate. Si prietenoasa devin abia dupa ce cunosc omul. Dar eu ma simt bine asa cum sunt... Si ma simt bine cu felul in care e asezata viata mea. Iar solitudinea, fie ea de azi sau din viitor, nu ma sperie, nu e un Bau-Bau. In plus, eu nu as putea accepta langa mine un barbat care sa faca de mancare si sa ma astepte acasa cu sortul agatat de gat. M-as plictisi. Asa cum m-as plictisi si alaturi de un intelectual care sa stea toata ziua cu nasul in carti. Ca atare, prefer un barbat alaturi de care sa impart o anumita doza de simplitate a vietii, in functie de chef, cu care sa impart clipe de petrecere, de umor, de trai familial, de iubire pentru copii, de iubire pentru animale, cu care sa am in comun anumite preferinte artistice, pornind de la o seara la teatru si terminand cu un concert. Si cam asta este genul de relatie pe care o am eu in prezent.
- Pe zi ce trece, lumea din jurul nostru e tot mai nesigura si agresiva. Te nelinisteste ce se petrece in jurul tau? Criza, urletele televizoarelor?
- Eu sunt un om marcat de o stare de liniste perpetua. Nu stiu ce s-ar putea intampla astfel incat sa ma panichez si sa-mi pierd calmul. Fireste ca si eu, ca toata lumea, resimt criza. Numai ca refuz sa ma las sufocata de tentaculele deznadejdii. Din contra, am ales sa vad partea pozitiva a situatiei: acum, ca nu mai putem sa ne cheltuim banii cu usurinta cu care o faceam altadata, avem posibilitatea sa mai echilibram balanta. Inainte, trebuie sa recunoastem, multi dintre noi aruncam bani pe o sumedenie de prostii, pe lucruri de care nu aveam neaparat nevoie. Eu vad numai la mine in casa cate am strans! Am dat de pomana saci intregi de haine, dintre care pe multe nici nu apucasem sa le port. Asa ca eu vad in criza asta o manifestare a dorintei si a necesitatii, la nivel planetar, de a ne intoarce la esenta vietii, de a ne mai debarasa de consumismul asta aproape salbatic.