O tara bogata, plina de culori
- La ultima editie de anul trecut a targului de carte din Bucuresti, ati lansat la apa un album fotografic de exceptie, "Romania in patrimoniul UNESCO". Ce mesaj transmiteti prin el?
- Albumul cuprinde cele mai pretioase monumente culturale din istoria Romaniei - si, fiind pe lista UNESCO, chiar din istoria omenirii: sanctuarele si fortificatiile dacilor, cetatile sasilor din Transilvania, manastirile si bisericile ortodoxe din Bucovina, Maramures si Horezu, si, in plus, o comoara a naturii, unica in Europa, si chiar unica in lume: Delta Dunarii. A fost un act de forta, sa cuprind totul intr-o singura carte. Iar albumul poarta un mesaj puternic: cu 37 monumente de patrimoniu, Romania este o forta mondiala in domeniul culturii si al naturii! O tara bogata, plina de comori.
- Amatorii de fotografie sunt atrasi, de obicei, de peisaje si oameni. Pe dvs. va fascineaza fotogenia cetatilor, a zidurilor si obiectelor vechi. Exista o emotie a acestui univers inanimat?
- Exista multe albume despre patrimoniul UNESCO. Albume frumoase. Totusi, eu am cautat altceva. Am incercat sa surprind in acelasi timp monumentalitatea, dar si esenta fiecarui obiect. Povestea lui, dar si a celui care l-a facut, in urma cu sute sau mii de ani. Mesajul pe care a vrut sa-l transmita prin timp, spiritualitatea acelui om, starea lui sufleteasca. Trecutul are multa emotie. Trebuie doar sa stii s-o primesti. Si s-o cauti! Sa pornesti pe urmele ei.
Submarinul de ceara
- Cand ati inceput sa descoperiti Romania?
- M-am nascut la tara, intr-un spatiu mirific, incarcat de energie. Am crescut alergand pe dealuri, pescuind in parau, catarandu-ma in copaci, vanand pasari si serpi. Odata am facut un submarin de ceara, furata din stupii tatalui meu. Am castigat premiu la concursul "maini indemanatice": o vacanta in tabara. Mi s-a deschis lumea! La intoarcere, am intrebat-o pe invatatoare: "Cate submarine din ceara trebuie sa fac sa ajung in toata tara?" Asa a inceput iubirea mea fata de Romania.
- Dar drumul spre fotografie cum a inceput?
- Dupa o copilarie fericita, au urmat ani dramatici, pentru care nu eram pregatit. Prima nedreptate a survenit in momentul in care am aflat ca nu sunt acceptat la scoala de aviatie, pentru ca bunicii mei fusesera deportati. Am suferit foarte mult. Visam sa zbor, sa ajung pilot. Apoi am descoperit ca si in fotografie se poate zbura. Cu lumina! Prima confruntare cu fotografia a avut loc la scoala generala din Fartanesti. Cred ca implinisem 8 ani, cand intr-o zi a venit fotograful satului sa ne faca o poza de grup. In momentul in care am vazut rezultatul pe hartie, care semana atat de mult cu persoanele reale, s-a nascut in mine o dorinta puternica de a descoperi acest miracol. In clasa a noua de liceu, le-am propus unor colegi: "Hai sa punem banii din bursele noastre, sa cumparam un aparat de fotografiat!". Intentionam sa recuperam banii cheltuiti facand poze mai ieftine decat fotografii de profesie. Si chiar am reusit. Filmele le developam in pivnita parintilor mei. In lipsa sursei de lumina filtrata, un fotograf batran ne-a sfatuit sa improvizam cu lumina de la o tigara aprinsa. Unul dintre baieti fuma, tragand cu nadejde din tigari, in timp ce noi developam. Aventura aproape ca a esuat in ziua cand tatal meu a simtit fumul care iesea din pivnita! Cu biciul in mana, a strigat: "Lasa ca va aranjez eu!". In ultima clipa, am reusit sa salvez situatia, tipand de spaima: "Doar developam filme, tata!". Desi de bataie am scapat, parintii mei n-au vrut sa auda despre ideea de a deveni fotograf. "Vrei sa fii ca Juleaua?", m-a intrebat mama, gandindu-se cu groaza la fotograful satului, fiul ilegitim al unui boier, cu o frumoasa tiganca, si care a trait cumva la marginea societatii... Asta a fost imaginea lor despre un fotograf. Juleaua! Cum sa ajunga baiatul lor asa de rau? Nici vorba! Asa ca am mers la o scoala tehnica din Galati, pe care am si absolvit-o. O vreme am lucrat la santierul de constructii de nave in Constanta, apoi am ajuns la Bucuresti si am devenit expert in ergonomia muncii... Totusi, nu m-am vindecat niciodata de dorinta de a deveni fotograf. Pe furis, fara sa spun nimanui ce ma doare de fapt, mi-am luat nenumarate zile de concediu neplatit si m-am inscris la scoala de fotografi, la Sibiu. Au mai trecut cativa ani pana cand, inainte de revolutie, am fost rugat de o cunostinta, arheolog, sa ilustrez o carte scrisa de ea. Am insotit-o cateva saptamani prin tara, la muzee. Cand m-am dus, plin de bucurie, la tipar, sa iau cartea, am descoperit ca nu fusese mentionata si contributia mea. Am suferit ingrozitor! Imi amintesc cum am coborat scarile cu cartea in brate, inundat de un sentiment de dezamagire. Atunci mi-a incoltit in minte un gand puternic: "Voi publica mai multe carti - si doar cu numele meu!". A fost o premonitie? Nu stiu. Sigur este ca dezamagirile, cat de dureroase au putut fi, niciodata nu m-au abatut din drum.
- Realitatea imediata nu v-a sedus niciodata ca fotograf?
- Era sa platesc cu viata pentru seductia ei. La mineriada din Bucuresti, am iesit pe strada, cu o geanta plina cu aparate de fotografiat. Simteam ca se intampla ceva ce trebuie fixat, documentar, pe pelicula. "Are arme!", a strigat la un moment dat cineva, aratand cu degetul catre mine. In cateva secunde am fost doborat la pamant si lovit cu picioarele. M-am ghemuit cat am putut, protejandu-mi capul cu mainile. In momentul in care am crezut ca mi-a sunat ceasul, am vazut pe cer o lumina ciudata, in care parea sa se contureze chipul lui Iisus. Sunt salvat, mi-am spus in acel moment. In aceeasi clipa, au aparut doi tineri jandarmi, care au spus: "Lasati-l, acum e al nostru!". Le multumesc pana azi. Dar revolutia si deschiderea tarii au fost un noroc pentru mine. Printr-un anunt, am aflat de un post de fotograf la Directia monumentelor istorice si am fost preluat imediat. Visul meu incepuse sa se implineasca. Atunci, cu lacrimi in ochi, am tinut in mana, prima data, un aparat Hasselblad.
O Biblie in fotografii
- Credeti ca Dumnezeu randuieste lucrurile in momentul in care un om isi recunoaste misiunea?
- Sunt convins ca este asa. In 1992, a venit la Bucuresti o delegatie culturala din Germania. Cautau un fotograf care sa pozeze patrimoniul din Romania, pentru catalogul unei expozitii ce urma sa se deschida la Frankfurt: 6000 de ani de civilizatie din spatiul romanesc. A fost o selectie foarte severa. Probele foto de la cei mai cunoscuti artisti in domeniu au fost respinse de nemti. "Mai aveti pe altcineva?", au intrebat. In disperare de cauza, Lucia Marinescu, directoarea Muzeului de Istorie, si-a amintit de mine... Eram inca un necunoscut. Dar un an mai tarziu, dupa expozitia din Germania - "Coif si spada de aur", numele meu a devenit, peste noapte, un reper. Invitat in Germania, am primit oferte de angajament, cu salariu tentant... Am refuzat. Abia incepusem sa-mi descopar si sa-mi iubesc tara prin fotografii... Succesul in Germania a declansat insa o avalansa de solicitari din alte tari, Italia, Grecia, Suedia, Elvetia... Urmarea a fost albumul "I daci", pentru o expozitie la Florenta. Am lucrat zi si noapte in tezaur. Venise momentul visat. Pentru mine, aceasta carte este o Biblie.
- Ati dus faima dacilor si a Cucutenilor peste tot. E straniu, totusi, ca interesul a venit exclusiv din partea unor straini...
- M-am mirat si eu de ce toate solicitarile au venit din strainatate. Avem un patrimoniu urias, ce merita cunoscut. De aceea, in 2003, am luat eu initiativa si am propus un reportaj la revista "National Geographic", care incepuse sa fie editata si la Bucuresti. Articolul ilustrat de mine, "Maestri aurari", despre aurul dacilor, s-a bucurat de un succes urias. Editia cu fotografia mea pe coperta s-a vandut total, pana la ultima bucata! Atunci mi-am reamintit un moment din copilarie, cand am tinut pentru prima data in mana revista "National Geographic". Plin de admiratie, m-am gandit: "Cine ajunge acolo e mare!". Ei bine, ajunsesem si eu, chiar pe coperta. Dorintele mele, trimise catre Dumnezeu cu atata forta, s-au realizat. Chiar daca a durat mult.
- Cu ce isi alimenteaza resursele un artist asa de romantic ca dvs.? Asa de indragostit de obiectul muncii lui?
- Sunt indragostit de natura fabuloasa si de traditia Romaniei. Iubesc satele vechi, casutele traditionale din lemn, risipite pe dealuri, parca pastrate din vremea dacilor, instrumentarul gospodariilor taranesti, datinile de sarbatori, viata simpla si inteleapta a taranilor nostri, rostul lor implinit, chiar abilitatea de a umple o pivnita pentru iarna din rodul casei. Legatura cu traditia, pamantul si natura i-a salvat si ii va salva mereu pe romani.
- Se reflecta acest model si in stilul dvs. de viata?
- Incerc sa rezist tentatiilor societatii moderne, influentata de occident, care este interesata tot mai mult de consum si de bani. Mi-am facut o casuta din lemn, intr-un sat inca viu, in care mai gasesc lapte si oua de la tarani, si mananc rosii din propria gradina. Tintesc sa ma mut cu totul acolo. Nu mai suport viata de la oras.
- La antipod cu visele dvs., tot mai multi tineri isi leaga viitorul si fericirea de strainatate. Aveti un mesaj pentru ei?
- Mesajul e cuprins chiar in povestea mea. Priveste in viitor cu incredere si lupta pentru visele tale. Daca stii ce doresti si dorinta porneste din inima, lanseaz-o ca pe un mesaj catre Dumnezeu. Indiferent cat de tarziu, vei reusi!
"Romania in patrimoniul UNESCO", George Dumitriu, Razvan Theodorescu, Atena Groza, Monitorul Oficial, ISBN 978-973-567-692-6
www.dumitriu.ro, www.george-dumitriu.jimdo.de