Manastirea Calugara

Cristian Curte
* In urma cu vreo doua sute de ani, in Cheile Nerei, pe un varf din Muntii Aninei, s-au auzit cantari ingeresti. Un semn divin, prin care Dumnezeu i-a chemat pe oameni sa ridice un sfant lacas. Inaltat pe muntele Rol, nu departe de Oravita, el mai dainuie si astazi, marturie peste vremuri a unor intamplari miraculoase *

Ca sa ajungi la Manastirea Calugara, o iei de la Ciclova Montana in sus, catre munte. Drum furisat printre stanci potopite de arbori batrani. Un tunel sapat prin paduri neatinse, pana azi, de secure. Codru, cat vezi cu ochii, adancit in apele unei taceri profunde, cu margini de necuprins. Nici timpul nu pare sa curga aici. Daca nu ar fi limba neagra a asfaltului ai crede ca prin partile astea nu a calcat niciodata picior de om, ca te afli la inceputul lumii, in ziua cand Dumnezeu a ales pamantul de ape si l-a invelit cu paduri. Frumusete, singuratate si pace. Rai pentru pustnici si rugaciuni.

Cantecul din stanca

S-a intamplat in dimineata zilei de 8 iunie 1830. Iancu Carsovanul, un taran din Ciclova Montana, isi scosese caprele la pascut si urcase cu ele pana in fundul Vaii Calugarului, langa stanca Rolului. Abia apucase sa se intinda pe iarba, ostenit de drumul abrupt, cand, dintr-o data, a auzit o cantare. Un glas omenesc, ce parea sa iasa chiar din adancul pietrei. Pastor incercat, Iancu nu s-a pierdut cu firea, a dat ocol locului, dar nu a vazut tipenie de om. Apoi cantecul s-a mai auzit inca o data. Tulburat de intamplare, a coborat fara sa stea pe ganduri in sat si le-a spus oamenilor ce a patit. Curiosi, satenii au urcat muntele, impreuna cu Iancu, dar cantarea nu s-a mai auzit. Intamplarea a starnit insa valva in sat si, incet-incet, batranii si-au amintit povesti ingropate in timpuri stravechi. Pe muntele Rol traisera, candva, cu multi ani in urma, calugari. Veneau din alta parte, de la Manastirea Ciobanu, ca sa ii cerceteze sufleteste pe cicloveni, inainte de Sfintele Pasti, randuindu-le sufletul prin spovedanie si cuminecare, si apoi plecau. Intr-un an, unul dintre monahi nu a mai plecat. Si-a durat chilie in Stanca Rolului si a ramas in ea, pana la moarte.
Alti batrani spuneau o alta istorie. Cum ca pe vale fusese chiar un schit, durat de monahii de la Mracunea, o manastire ce strajuia Cazanele Dunarii, inca de pe vremea imparatilor de la Tarigrad. Dupa ce marea cetate cazuse prada turcilor si necredinciosii s-au apropiat de Dunare, parintii s-ar fi refugiat de frica lor la Orastie, de unde au fost insa alungati de banul Severinului. Asa ca o parte au ajuns la Oravita si de aici la Ciclova Montana. Intre ei, unul era mai deosebit, caci se nevoise mai inainte in Sfantul Munte, de unde adusese o icoana a Preacuratei, facatoare de minuni. Oamenii nu l-au uitat, ca avea viata sfanta si nevointa aspra pentru Domnul. Statea mai mult in pustietati si prin pesteri, decat prin schitul ce si-l durase, ba chiar se zvonise ca putea, prin rugaciunile lui, sa tamaduiasca boli si alte neputinte omenesti. Asa ca, atunci cand a murit, i-au spus locului "Valea Calugarului", sa-i fie de pomenire si lui, si schitului pe care-l ridicase impreuna cu ceilalti calugari de la Mracunea. Din pacate, monahii nu au adastat prea mult pe acea vale. Turcii au ajuns si prin Muntii Aninei si, intr-una din navalirile lor, au dat foc bisericii si chiliilor. Apoi, parintii s-au risipit si totul a cazut in uitare. Dar povestile batranesti n-au facut uitata intamplarea pastorului. Minunea cantarilor izvodite din stanca insufletise tot satul si ii trezise dorul de Dumnezeu. Credinciosii au inceput sa urce coasta mai des si sa adaste in linistea codrului. Au aninat icoane si candele aprinse prin copaci, sa fie de pomenire minunii. Apoi i-au adus cu ei si pe preotii satului, care aveau sa savarseasca aici slujbe la marile praznice. Si straduinta lor a dat rod. Tot mai multi sateni au inceput sa auda cantarea cea minunata. Unii au povestit ca vocile veneau de pretutindeni, in vreme ce altii ar fi jurat ca rasunau direct din stanca.

Calugarul impietrit

Misterul avea sa fie dezlegat mult mai tarziu. Trecusera exact 28 de ani si o luna de cand minunea cantarii dumnezeiesti trezise spiritual tot satul. Acum, locul era tinut drept sfant. Tanarul Alexie Nedici, fiul preotului din Ciclova Montana, teolog si om cu multa evlavie, tocmai urcase coasta, pana in dreptul Stancii Rolului, impreuna cu alti preoti si un grup de credinciosi, cand miracolul s-a repetat. Era intocmai dupa cum povestise Iancu Carsovanul! Din piatra stancii razbateau voci care intonau o cantare dumnezeiasca. Glasurile erau atat de limpezi, iar melodia atat de frumoasa, venita parca din cealalta lume, incat au cazut cu totii in genunchi si au ascultat-o vreme indelungata. Starnit si nelinistit de intamplare, Alexie le-a cerut ajutorul unor prieteni de la Oravita. Doi dintre ei, Mihai Nafir si Ilie Strambei, s-au hotarat sa cerceteze in amanuntime Stanca Rolului. In Duminica Floriilor din anul 1859, ei au largit o fisura stramta, prin care susura un izvor. Asa au descoperit ca, pe dinauntru, piatra era goala. In ea fusese sapata o mica grota, care se astupase cu timpul. In adancul ei, oamenii au gasit urme de salas pustnicesc: un altar de stanca, doua cruci de metal, o icoana veche a Maicii Domnului si, mai pretioase decat toate, moastele pietrificate ale monahului de care isi aminteau mosii satului... Sihastrul isi daduse duhul nestiut, probabil, de nimeni, in racoarea pesterii in care se nevoise. Anii au trecut peste el, carnea i s-a mistuit impreuna cu vesmintele, iar apa calcaroasa care susura printre pietre i-a acoperit osemintele si le-a ferecat in stanca, pietrificandu-le. Calugarul necunoscut s-a nemurit in tainita din munte, facandu-se una cu el. Cand l-au gasit, ciclovenii au fost nevoiti sa sparga piatra, ca sa poata elibera oasele. Pe unele nu le-au putut desprinde complet din stransura stancii si le-au lasat acolo, in mormantul de piatra.
Descoperirea i-a tulburat pe cicloveni, mai cu seama ca a fost urmata de semne ciudate. Cand au luat, de pilda, din pestera, icoana Maicii Domnului, gandindu-se ca ii va sta mai bine in biserica din Oravita, ea a disparut... Au cautat-o zile intregi, gandind ca un suflet rau o furase, dar au descoperit-o acolo unde se asteptau mai putin: in pestera din Valea Calugarului. Maica Domnului se intorsese acasa. Si acolo avea sa ramana, in locul sfintit de rugaciunile aprinse ale monahului.
Minunile i-au cutremurat pe cicloveni, dar mai cu seama pe tanarul preot Alexie Nedici. Cu un an in urma, ascultase cantarea ingerilor din Stanca Rolului, acum vedea ca Maica Domnului nu poate fi mutata din grota. S-a gandit ca Maica lui Dumnezeu ii transmite un mesaj: dorea pe varful muntelui un salas de calugari, aidoma celui care fusese distrus de turci. Primul monah a fost chiar Alexie. Baiatul preotului din sat, teolog cu studii in strainatate, avea sa devina monahul Alexie, primul staret al Schitului Calugara.

Manastirea cea noua si jertfa ei

Asa s-a transformat pestera cea modesta in manastire. Mai intai a fost largita cu ajutorul unor mineri, iar un lemnar i-a asezat deasupra o sfanta cruce, semn al biruintei vietii asupra mortii. Apoi pictorii Mihail Popoviciu si Dimitrie Turcu din Oravita au zugravit icoanele pentru altar. Dupa doar cateva luni, in noaptea de 10-11 iunie 1859, o multime de credinciosi din Ciclova au urcat la Stanca Rolului impreuna cu cei doi Alexie Nedici, tata si fiu. Au savarsit acolo slujba privegherii urmata de sfintirea salasului pustnicesc. In linistea si racoarea muntelui si in sunetul cantarilor psaltice va fi luat poate tanarul Alexie hotararea de-a se zidi chiar pe sine in temelia noii manastiri. A parasit lumea si a intrat in cinul monahal. Un an mai tarziu, era hirotonit ierodiacon si, cu voia episcopului sau, a purces la strangerea de fonduri. Erau vremuri grele. Pe atunci, romanii din Caras-Severin erau sub stapanirea Imperiului Habsburgic. Nu aveau nici macar un vladica de acelasi neam cu ei, fiind pastoriti de episcopul sarb de la Varset. Dar Alexie Nedici nu a luat seama la greutati. Pe 16 februarie 1860, a inceput sa stranga danii si, peste doar trei luni, in ziua de 16 mai, punea deja piatra de temelie a sfantului lacas. Nu avea suficienti bani, caci romanii de pe Valea Carasului erau tare saraci. In trei luni stransese doar 701 florini si 43 de creitari. Va pleca, insa, pana la Viena, incercand sa induplece sufletele unor compatrioti avuti. N-a reusit. Tot oamenii umili si sarmani au alergat sa dea o mana de ajutor, punand umarul la zidirea sfintei biserici. De buna seama ca minunea cantarilor iesite din piatra lucrase in sufletul lor si doreau ca prin munca sa-i aduca o jertfa Domnului. A fost munca de robi, dar facuta cu daruire si drag. Ca sa ajunga la Stanca Rolului, urcau pe Valea Calugarului, napadita de un parau repede. Nu exista drum, iar materialele de constructie trebuiau carate in spate. Sfantul lacas l-au zidit din piatra luata direct din munte. Altarul l-au asezat chiar peste pestera, in locul in care fusese si altarul pustnicesc. In naos au lasat sa susure izvorasul care pietrificase osemintele sihastrului, pentru ca dobandise, de la rugaciunile acestuia, darul facerii de minuni. Cu toate greutatile, biserica a fost terminata in doar un an si patru luni. Pe 1 octombrie 1861, Emilian Kengeleat, Episcopul Sarb al Caransebesului si Varsetului, va sfinti, de fata cu tanarul ctitor, biserica noii manastiri Calugara. Dar inimosul Alexie Nedici, primul staret si primul vietuitor al noului asezamant monahal, nu va trai sa-l vada inflorind. Misiunea lui pe pamant se incheiase. A trecut in imparatiile luminii, la un an dupa sfintire, pe 23 iulie 1862. Petrecuse pe pamant doar 26 de primaveri.

Vremuri de restriste

Dupa Alexie Nedici nu s-a mai gasit nici un calugar care sa aiba insufletirea de a-i duce mai departe misiunea. Rand pe rand, s-au perindat pe la altarul din munte preoti de mir din Ciclova Montana sau cate un ieromonah care venea aici, dar nu prindea radacini. Poate ca nu ii chema Domnul si de aceea nici nu puteau implini lucrarea pornita cu indemn ingeresc. Abia in 1913 avea sa poposeasca un calugar vrednic, Bartolomeu Durain, care a incercat sa aseze o obste in munte si chiar sa restaureze icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Atunci, Prea Sfanta a savarsit o noua minune. Se spune ca restauratorii au incercat sa aplice pe lemnul vechi, acolo unde culorile erau sterse, un nou strat de pictura. Dar ceea ce aplicau peste zi, cadea in timpul noptii, de parca o mana nevazuta stergea tot ceea ce pictorii adaugau. Asa ca au hotarat sa lase vechiul chip neschimbat.
Dar peste tara si schit au venit vremuri grele. In 1959, comunistii au hotarat sa stearga de pe harta Romaniei majoritatea lacaselor monahale. Au izgonit aproape toti vietuitorii, iar pe cei care s-au opus, i-au trimis in temnite. Martiriul s-a extins si peste schitul Calugara, care si-a recapatat un staret abia in anul 1973, in persoana ieromonahului Eftimie Bilan, care a pastorit vreme indelungata, timp de aproape 27 de ani. Odata cu el a venit aici si un pustnic, parintele Anastasie Schipor. Si-a zidit o coliba nu departe de schit si petrecea acolo, in liniste si rugaciune. Salasul mai este in picioare si astazi. Doi vietuitori, monahul Arsenie si fratele Lazlo, m-au dus sa il vad. Chilia este de o simplitate desavarsita. Nu are decat trei pereti ridicati din stanci goale, nelegate cu mortar, si un acoperis din barne de brad. Asa umila, e de o salbatica frumusete. Un pat tare, din scanduri, este unicul loc de odihna. Pe el, parintii au asternut un maldar de fan. Stau si privesc poiana insorita, ce se deschide in fata chiliei de piatra. Traiul parintelui Anastasie nu va fi fost foarte diferit, de cel al sihastrului pietrificat, ale carui moaste sunt acum in biserica. Si nici nu trebuia sa fie. Pentru ca stradania omului spre unirea cu Domnul nu se schimba cu trecerea anilor. Hristos e acelasi, ieri, astazi si in veci, le spunea evreilor Sfantul Apostol Pavel. Si ca el suntem si noi.
Parintii mi-au aratat si mormantul vrednicului Anastasie. E simplu si curat, strajuit de copacii care si-au infipt radacinile in el. De pe cruce ma priveste un chip senin, umbrit de sprancene groase si incadrat de o barba stufoasa. O fata incercata in lupta cu patimile si in dobandirea Duhului sfant. A trecut la Domnul la sfarsitul anului 1998, nevazut si necunoscut de vietuitorii manastirii de azi. Dar ei nu inceteaza sa vina la el. Ii cerceteaza coliba, ii spun necazurile. Astazi, manastirea e innoita. A venit un nou staret, parintele Casian, urmat de sapte vietuitori. Doi dintre ei, monahul Arsenie si fratele Lazlo, un batran si un novice, mi-au descalcit itele acestui caier, din care timpul a tors deja aproape un veac si jumatate.

Convertirea

Fratele Lazlo nu e de prin partile acestea. E venit din Covasna. Ca mai toti maghiarii, s-a nascut in credinta catolica. In timp, ceva l-a atras insa catre ortodoxie. "In timpul liturghiei, am vazut ca ma simt altfel, ca aveam mai multa dragoste, mai multa mila, mai multa rabdare. Nu faceam nimic altceva. Nu citeam carti, nu vorbeam cu preoti. Doar intram intr-o biserica ortodoxa, stateam la liturghie si ieseam alt om".
Vorbeste putin, cautand sa aseze fiecare cuvant in inima. Din cand in cand, parca si privirea ii coboara inlauntru. E bucuros de trecutul manastirii, ca un copil. Loc sfant, caruia i se simte puterea. Imi arata izvorul tamaduitor, coliba parintelui Anastasie Schipor si racla din biserica in care sunt pastrate moastele sihastrului impietrit. Asezate langa oseminte se afla cele doua cruci descoperite in pestera, in urma cu 150 de ani. Una dintre ele e roasa de atata purtare. Probabil ca aceasta e crucea de calugarie, pe care pustnicul sfant a purtat-o pe piept intreaga viata. In timp, metalul s-a tocit, pentru ca un monah nu se desparte de aceasta cruce nici o clipa. E semnul care il leaga de Patima si Invierea Domnului. Fratele Lazlo o saruta cu evlavie. In ortodoxie, exista credinta ca obiectele purtate de un sfant pot transmite, la randu-le, harul. Asta l-a atras la Calugara pe proaspatul convertit - unda invizibila care iradiaza din racla cu sfintele moaste si care-i conecteaza pe vietuitorii de astazi, la duhul sihastrului de odinioara.
Asa s-a apropiat de locul acesta si parintele Arsenie, un batran cu ochi adanci, de un albastru verzui, in care cerul se intalneste cu padurea. E trecut de 70 de ani. A venit la manastire dupa o viata implinita, lasand in urma patru copii si patru nepoti, carora le-a asezat un rost in viata. "Cand aveam doar cativa anisori si mergeam cu oile, s-o ridicat langa noi manastirea de la Bogaltin. Si io ma vorbeam cu un verisor: "No, hai sa lasam oile si sa fugim sa ne facem calugari". Am ramas cu gandul asta... Si daca mi-o murit acum sotaia, le-am spus la copii ca eu vreau sa merg la manastire. S-apai, ei nu m-or oprit. Si asa am ajuns aici... Sa stiti ca batranetea il schimba pe om, il face sa se gandeasca mai mult la vesnicie. Poate de asta tinerii vin in manastiri, da' pleaca repede. Se gandesc prea mult la lume. Da' la varsta mea iti sta mai mult mintea la mantuire. La mantuire si la rugaciune. Te rogi pentru tine, da' si pentru neamuri, pentru obste, pentru toata lumea". Parintele zambeste cand ii spun ca si eu am venit si-o sa plec, dar zice ca asta nu conteaza. Cine vine o data la Calugara, cu siguranta o sa se intoarca.