Miercurea Ciuc, ianuarie, 2012. Un oras acoperit de gheata, cu strazi pustii, morocanoase, incremenite intr-o liniste rece si amenintatoare. Pasesc cu teama, ca intr-un vis urat, strecurandu-ma printre munti de nameti si sloiuri de gheata. Nici tipenie in jur. Totul pare de mult parasit de-atata amarnica iarna. Incerc sa ajung in centrul vechi al orasului, dar prin preajma nu-i nimeni care sa-mi spuna pe unde s-o iau. Asa ca bantui aiurea, cu picioarele bocna si fata biciuita de ger. Desi afara e inca lumina, magazinele sunt inchise, iar ferestrele caselor au toate obloanele trase. E prima mea vizita in capitala Harghitei, un oras despre care nu stiu aproape nimic. Vad inscriptii, afise si nume de strazi scrise numai in limba maghiara si ma simt parca intr-o tara straina. Tot ce stiu este ca acolo, in centrul vechi pe care il caut, exista un restaurant faimos, care ar ascunde o poveste de dragoste dintre un italian si-o romanca. Un subiect pe inima mea: oameni care au puterea sa se iubeasca in ciuda inghetului dimprejur.
Vad in fata mea o cladire mai mare, pe care scrie "Teatrul Municipal Csiki Jateksyin". Pesemne ca o fi cineva acolo care sa ma dezmeticeasca. Chiar pe hol, la intrare, ma intampina un portar, cu o mustata zbarlita si ochii mici si negri ca doi samburi de pepene. "Caut strada Petofi Sandor, restaurantul San Gennaro, va rog". Omul sare de pe scaun, trezit parca din somn, si-mi arata cu mana pe unde s-o iau, mormaind ceva de neinteles. Il privesc nedumerit, straduindu-ma sa-i ghicesc vorbele. "Inainte si in capat la stanga?", intreb. "Acolo se afla restaurantul?". L-am suparat. Iritat, ma impinge usor spre usa si da din cap: "Igen, igen!". Ies din nou in gerul cumplit de-afara si-o apuc printre nametii pietrificati, spre strada indicata. Ma simt tot mai nelinistit, ratacind printr-un oras aproape pustiu, ca un oaspete nepoftit. Ce caut aici, printre cladirile astea ferecate, printre strazile astea incremenite de ger, printre oamenii astia straini, cu chipuri de gheata?
O afacere de suflet
Restaurantul San Gennaro, din centrul vechi al orasului Miercurea Ciuc. In sfarsit, descopar un loc prietenos, plin cu oameni. Peste tot se-aude numai limba maghiara. Nimeni insa nu ma priveste ciudat, nici chiar atunci cand cer o cafea. O femeie oachesa si subtire, cam la vreo 35 de ani, se apropie de masa mea si imi intinde ferm mana. Ea e Monica Antonescu, romanca pe care o caut, proprietara localului. Se aseaza langa mine, privindu-ma usor nelinistit, desi stia c-o sa vin. "Ce anume va intereseaza sa aflati? Cum ma descurc, ca romanca, cu o afacere ca asta, printre atatia maghiari? Nu au fost niciodata probleme. M-am inteles cu ei perfect. E adevarat ca atmosfera din oras nu-i prea blanda, ca exista anumite tensiuni care ard mocnit, ca romanii sunt uneori discriminati, dar eu cred ca pentru toate astea de vina sunt doar cei care ne-au condus de 22 de ani incoace. Politicienii, fie ei romani sau maghiari. Aici insa, in localul nostru, vin tot felul de oameni, de la elevi de liceu, pana la parlamentari sau oameni politici de toate culorile. Niciodata n-a fost vreun incident. Aici toata lumea trebuie sa se simta bine. De asta cred ca merge afacerea noastra. Punem suflet in ea". Si povestea de dragoste cu alesul inimii ei, Italo Demichelis, un italian din San Remo, stabilit pentru totdeauna in Romania, cum a-nceput? S-au cunoscut prin 2004, cand el venise in vizita la un prieten italian care avea aici o fabrica de confectii. I-au placut enorm locurile astea, totul ii parea ireal de frumos, parca descoperise aici paradisul. Atunci s-au intalnit prima oara. Ea lucra chiar la fabrica de confectii din oras. Au iesit de cateva ori cu niste prieteni comuni si, usor, usor, s-au apropiat. Dupa plecarea lui, nu trecea o zi fara s-o sune. Vorbeau ore in sir, vrute si nevrute, isi povesteau viata, isi alinau reciproc durerile. Amandoi erau la capatul unor relatii vlaguite, iar asta i-a apropiat si mai mult. In august 2005, Italo s-a hotarat sa vina in Romania si sa traiasca pentru totdeauna aici, alaturi de cea pe care deja o diviniza. Mai tarziu, au cumparat localul asta si l-au transformat intr-un restaurant de lux, cu specific italian. Au trimis un bucatar in Italia, la niste cursuri de specializare, au renovat localul pana la cele mai mici detalii, au angajat oameni tineri, alesi pe spranceana, au invatat cele mai sofisticate retete de mancaruri din peste. Usor, usor, afacerea a inceput sa prospere. Astazi, San Gennaro este cel mai renumit restaurant din oras. Nimic din toate astea, insa, nu s-ar fi putut intampla, daca la mijloc nu ar fi fost vorba de Italo Demichelis. Mai exact, de un cetatean italian.
"Un italiano vero"
La masa noastra vine un barbat cam de vreo 50 de ani, imbracat in blugi si pulover. E Italo Demichelis, iubitul Monicai, cel care i-a luminat viata. Vesel, cordial, exuberant, asa cum ii sta bine unui italian. Iubeste Romania, pentru ca nicaieri n-a gasit locuri mai frumoase, mai primitoare. E un loc de trait, asa spun italienii cand descopera asemenea minunatii. Munti neumblati, paduri seculare, animale salbatice, peisaje de basm, oameni prietenosi, biserici minunate, case primitoare, ce mai, tot ce-i trebuie omului ca sa se simta liber si implinit sufleteste. Tot ceea ce alte tari, mult mai dezvoltate, nu mai au de mult. "Stii, deja am vorbit la biserica din satul unde ne-am facut casa, sa-mi dea un petic de pamant in cimitir. Suna asa, cum se zice,... sinistru, dar cand voi disparea, aici vreau sa fiu ingropat". Totusi, asa italian cum e, simte si el o oarecare apasare a locului. De parca cineva ar face dinadins ca oamenii sa nu traiasca aici pe deplin linistiti. Si in Italia exista zone cu probleme etnice, dar nimeni nu a indraznit vreodata sa impuna o alta limba oficiala decat cea italiana. "Cum e posibil sa nu se vorbeasca romaneste in Romania? Cum e posibil sa ridici pe strada steagul Ungariei, sa tii slujbe in maghiara la biserica ortodoxa, sa ii silesti pe romani sa se simta ca niste straini?". E la curent cu toate problemele politice din Romania. Citeste in fiecare zi ziarele, se uita la stiri, comenteaza cu prietenii toate evenimentele politice. Impresia lui este ca, de cele mai multe ori, televiziunile fac mult zgomot pentru nimic, ca toate confruntarile arata ca o galceava de carciuma si ca se spun prea multe minciuni. "N-am vazut nicaieri atatea calomnii si jigniri. Vin din Italia, o tara cu oameni temperamentali, nervosi chiar. Dar ce vad aici intrece parca orice masura. N-am vazut nicaieri oameni care sa-si planga in halul asta de mila sau sa-si denigreze in halul asta tara. Cand am venit prima oara si m-am uitat mai mult la televizor, am crezut ca asta e o tara bolnava, plina de oameni inapoiati. Nu e deloc asa, si e mare pacat ca exista asemenea romani care isi fac singuri atata rau. Eu sunt sigur ca si situatia de aici, cu maghiarii, e din aceeasi cauza. E o tensiune artificiala, intretinuta voit de anumite cercuri politice. Eu traiesc zi de zi printre maghiari, sunt prietenii mei, si n-am simtit niciodata vreo respingere fata de mine sau fata de Monica. Toate tensiunile astea se simt doar la autoritati. Numai atunci cand ai de-a face cu ele te simti uneori jignit ca roman".
"Ma inteleg si eu foarte bine cu ungurii", intervine Monica. "Am sumedenie de prieteni maghiari. Totusi, ma simt de multe ori ca un musafir intr-o casa straina. N-am indraznit niciodata sa scot steagul Romaniei la intrare, de ziua nationala. La fel cum nu indraznesc sa-mi duc fatis religia ortodoxa mai departe. O fac mereu pe furis, sa nu ma vada lumea. De cateva luni, iau cursuri de limba maghiara. Daca as vrea acum sa ma angajez undeva, in orasul asta, nimeni nu m-ar baga in seama, daca n-as cunoaste limba lor. Nu-i vina lor, a celor de rand, pentru toate astea. De vina sunt doar oamenii politici, cei care de-atatia ani se fac ca nu vad si dau apa la moara unor resentimente. Toata administratia orasului e maghiara. Nu vezi nici umbra de roman acolo. Asa ceva nu-i normal. Sa ma simt ca o straina, in propria mea tara. Recunosc, daca n-ar fi fost Italo, eu singura, ca romanca, n-as fi reusit nimic din toate astea. El a fost cel care mi-a netezit calea." Acum vreo trei ani, s-a hotarat sa-si ridice o casa intr-un sat din apropiere, unde toti locuitorii sunt maghiari. Ea a fost cea care a incercat primele demersuri ca sa cumpere ori macar sa concesioneze acolo o bucatica de teren. "Sa iei tu pamant aici? Du-te dincolo de Muntii Carpati, daca vrei pamant!", i-a spus un personaj cu autoritate din satul cu pricina. Nimic nu-i poate alina umilinta pe care a indurat-o atunci. Chiar daca, pana la urma, au obtinut terenul, dupa alte demersuri staruitoare facute de Italo, momentul asta i-a lasat femeii o mare durere in suflet. Cum e posibil ca in propria ta tara sa fi tratat cu un asemenea dispret, fara sa poti face nimic? E intrebarea pe care si-o pun in surdina mai toti romanii care traiesc aici. E apasarea lor de zi cu zi, chinul lor cel mai tainic. Muntii astia din jurul orasului sunt plini de cabane ale maghiarilor avuti sau ale unor cetateni din Ungaria. Padurile la fel. Magazinele din oras sunt cumparate de ei. Aici, romanii nu pot fi decat servitori, bieti slujbasi la mila stapanilor majoritari. Si toate astea, doar pentru ca acolo, la Bucuresti, niste oameni iresponsabili cedeaza mereu in fata unui santaj perpetuu, in schimbul unui ciolan mai gros. Monica Antonescu stie lucrurile astea, dar nu le discuta cu nimeni, niciodata. Isi respecta concetatenii, oameni simpli si ei, si nu-i poate condamna pe ei pentru pacatele unei politici abjecte. In rest, traieste resemnata, cu temerile si frustrarile ei, asa cum traieste orice roman constrans sa stea departe de tara si de casa lui. Invata asiduu limba maghiara. Adopta obiceiurile concetatenilor ei. E ferm hotarata sa-si boteze copiii intr-o biserica catolica si sa ii inscrie apoi intr-o gradinita maghiara. Nu vrea sa-i vada si pe ei batjocoriti in propria lor tara. Singura alinare a Monicai e Italo. Un om minunat si sensibil, care desi este italian, pricepe atat de bine framantarile dureroase ale romanilor. De cand traieste impreuna cu Monica, pe care o iubeste atat de mult, simte aproape romaneste umbra de tristete din sufletul ei. Ii intelege cu toata fiinta lui durerea de a se simti mai straina chiar decat el, in propria ei tara. E mereu langa ea, ii alina fiecare apasare, incearca sa-i umple viata si sa-i netezeasca mai departe drumul. Fara el, soarta ei ar fi fost mult mai amara, ca cea a miilor de romani anonimi, care traiesc zi de zi in blocada de gheata din inima Transilvaniei.