Urme sfinte la Istanbul - Minunile Maicii Domnului

Marius Oprea
* In Turcia, dincolo de zidurile vechiului Constantinopol, se afla doua biserici ortodoxe in care se intampla minuni: Vlaherne si Izvorul Tamaduirii. Construite in vremea imparatului bizantin Leon, de origine traca, ele sunt vizitate de mii de oameni, in cautare de ajutor divin *

Calatoria mea catre izvor

Lumina venea din apa. Coborasem trepte albe din marmura si, ajuns intr-o bisericuta sapata in pamant, am privit Izvorul. O apa cumva altfel, aurie, datorita stancilor din care izvora, si in care am privit, o vreme, cum inotau cativa pesti, deopotriva aurii. Apoi m-am rugat in fata altarului acoperit de icoane, simplu, in tacere. Eu nu stiu rugaciuni si nu aveam o carticica anume. Acum am si invat: "Izvoraste-mi mie, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, darurile cuvantului, ca sa laud izvorul tau, care izvoraste viata si dar credinciosilor, ca tu pe Cuvantul Cel intr-un Ipostas L-ai izvorat noua, si izvor de tamaduire, de obste, te-ai aratat tuturor celor ce-I canta...". Atunci m-am rugat insa dupa cum m-am priceput, sa ma ajute Maica sa inving boala pentru care mersesem acolo, patimile si pacatul trufiei mele. Se mai aflau in biserica inca trei femei ingenuncheate; tacerea nu era tulburata de nimic. Aerul incremenise si simteam doar o usoara vibratie, parca cea a apei izvorand. S-a deschis in cele din urma o usa. Un barbat inca tanar ne-a intins tuturor cate doua sticlute cu apa din acel izvor. A mai deschis un robinet in forma de cruce. Ne-am inchinat icoanei Maicii Domnului, infatisata deasupra acelui Izvor, sarutand-o, si apoi am baut. Am simtit un tremur foarte puternic pe dinauntru. Seara, am adormit greu. Foarte greu. Noaptea m-am trezit. Visasem ca ma aflam intr-o padure pe marginea unei prapastii, alaturi cu o poteca prea stramta, peste care mi-era frica sa trec. Am rau de inaltime. Acolo, in padure, era si o sala de clasa, cu treizeci de banci, si in fiecare banca era cate un copil: unul a spus "o sa sapam si o sa caram pamantul, fiecare pe cat este banca lui de mare si vom trece". Atunci m-am simtit usurat si am trecut poteca. Am adormit la loc, cazand intr-un somn greu. Dimineata, perna si plapuma erau murdare de sange amestecat cu puroi. Maica Domnului ma izbavise de boala. Asta s-a intamplat, de atunci incoace, pentru ultima oara. Si tot de atunci incoace, vad lumea printr-o alta lumina. Aceea din apa. Aceasta este marturia mea.

Biserica din padurea de pini

Locul in care am fost, Manastirea Maicii Domnului la Izvor, cunoscuta mai simplu drept Izvorul Tamaduirii, se afla in Turcia, in districtul Zeytinburnu, in cartierul Balikli - un cartier modern de blocuri, in afara zidurilor vechiului Constantinopole. Am ajuns acolo iesind pe Poarta Silivri a vechiului oras si, dupa doua ore de ratacire prin acel cartier, am ajuns la marginea sa, langa un cimitir musulman, la intrarea caruia cativa pietrari turci ciopleau placi funerare in soarele crud al diminetii. Am intrebat de "Meryem Ana Rum Manastiri", numele dat de localnici Izvorului si, la indemnul lor, am apucat inainte, pe un drum de la marginea acelui cimitir. Am ajuns intr-o padure rara, de pini, printre care erau risipite mormintele unui vechi cimitir armenesc si, dintr-o data, am zarit locul. Manastirea este inconjurata de ziduri inalte de piatra, deasupra carora se insira suluri de sarma ghimpata, ca de altfel la toate lacasurile de cult bizantin care nu au fost transformate de sultani, de-a lungul timpului, in moschei, si in care se slujeste, inca, necontenit, din vremea vechilor imparati ai Bizantului. La Istanbul, crestinii nu au parte de liniste. Aici, credinta trece lesne pragul spre politica, oricand se poate intampla ceva, in orice moment un partid extremist poate indemna la distrugeri, un grup de fanatici poate ataca bisericile si manastirile. Am trecut pragul cu putina sfiala si mai multa curiozitate, ajungand intr-o curte interioara pavata cu dale dreptunghiulare foarte mari, din marmura alba, cu inscriptii si insemne grecesti din secolul XIX. Toate sunt pietre funerare si pe fiecare exista o incizie care indica meseria celui ingropat acolo: o foarfeca, un cantar, un ciocan si un cleste sau o mistrie. S-au ingropat acolo, intre zidurile manastirii, in vremuri in care cimitirele ortodoxe erau sistematic profanate de turci. In mijlocul curtii este o biserica joasa, nu foarte mare, langa care se afla un mic paraclis, inaltat, si el, abia vreo doi metri deasupra pamantului. La usa acestui paraclis, un preot intre doua varste mi-a facut murmurand o cruce pe frunte si mi-a intins mana, pe care i-am sarutat-o, apoi tot cu acea mana mi-a aratat o usa deschisa. Am coborat treptele. Imi simteam dintr-o data picioarele tremurand. Curiozitatea disparuse, ramanand numai sfiala. Restul il stiti deja.

Leon si orbul

Drumurile, s-ar spune, au un rost comun, fie ca e o carare in munte sau o autostrada, ele inlesnesc o calatorie. Dar un drum spre o manastire sau o biserica e altfel; el este o cale pe care cautarea dispare, ca si graba de a ajunge. La capat, se afla intotdeauna un Izvor. Intotdeauna Acolo. Numai acolo. Am invatat asta abia acum. Calea pe care eu am strabatut-o in zorii unei zile de februarie are, si ea, o poveste a ei. Se spune ca un anume Flavius Valerius Leon, supranumit, dupa originea sa, Leon Tracul, un mare nobil al Bizantului, om trecut de cincizeci de ani, iesise candva dupa jumatatea veacului al V-lea pe aceeasi Poarta Silivri, intr-o plimbare in afara zidurilor orasului. Intr-o padure de pini, aidoma aceleia prin care am trecut, a intalnit in cale un orb, care i-a cerut apa si l-a rugat sa-i fie calauza spre cetate. Cautand un izvor, caci nu avea apa asupra sa, a fost pe cale sa renunte la a-i alina setea acelui orb, gandind, poate, ca va gasi apa in cetate; dar a auzit in sine vocea Maicii Domnului, spunandu-i: "Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape! Patrunde, Leon, mai adanc in aceasta padure, si luand cu mainile apa tulbure, potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati". Leon va asculta si, curand, gaseste un izvor, din care a luat apa si i-a dat orbului sa bea, spalandu-i apoi si fata, cu mila. Ca prin minune, orbul incepu sa vada. Povestea este cuprinsa in al zecelea condac din Acatistul Izvorul Tamaduirii: "Vrand sa vadesti minunile cele de la izvorul tau, ai poruncit, Stapana, lui Leon sa duca orbul in partea cea mai dinlauntru a padurii si sa-i stinga setea cea trupeasca cu apa; iar cu tina sa-i unga ochii lui cei intunecati, pentru ca sa cunoasca puterea ta, si sa nu fie tainuit izvorul vindecarilor, care il dai in dar tuturor celor ce au nevoie". Putin dupa aceea, la inceputul lunii februarie a anului 457, a fost uns imparat, sub numele de Leon cel Mare. Intre primele sale fapte a fost aceea de a cladi in apropierea acelui izvor, unde a dat de baut orbului, o biserica si un paraclis in jurul izvorului. Leon a fost unul dintre cei mai longevivi imparati bizantini, murind la 73 de ani. Se mai spune ca mai tarziu, imparatul Justinian (527-565), care suferea de o boala grea, s-a vindecat, si el, dupa ce a baut apa din izvor. Ca semn de multumire, a construit o biserica si mai mare, in locul celei zidite de Leon, care avea sa fie distrusa de turci in 1453, anul caderii Constantinopolelui.
Stiam toate acestea cand am coborat treptele micului paraclis cladit de imparatul Leon. Iesit in aerul zilei, schimbata intre timp in amiaza, sub cerul dintr-o data foarte adanc, pe care nori subtiri si albi se randuiau asemenea unui drum, mai aflasem inca ceva, cu totul netrait de mine pana atunci. Imi aflasem linistea. Gandeam si ma rugam, cumva amestecat, dar in acelasi chip pe care aveam sa-l gasesc mai apoi in cuvintele randuite intr-un alt condac al Acatistului Izvorul Tamaduirii: "Dumnezeiesc Izvor al raiului, Fecioara si Maica Cereasca, pe tine te numim dupa vrednicie, caci curgerea si darul Izvorului tau au strabatut in cele patru parti ale pamantului, care se acopera pururea cu straine minuni, din apa ce se da spre bautura tuturor celor ce cer... Puterile tale cele mari si pline de minuni nedesertate si mai presus de fire, pe care tuturor le reversi, cine le va putea spune, o, izvorule datator de daruri; ca nu numai ca gonesti bolile cele cumplite de la cei ce alearga la tine cu dragoste, ci si patimile cele sufletesti le speli. Pe toate apele le covarseste, Fecioara Curata, apa izvorului tau...". Curatit in asemenea chip, am pornit, la amiaza acelei zile, pe calea catre un nou Izvor.

Maica Domnului din Vlaherne

A doua calatorie

Indreptandu-ma spre Poarta Silivri, nu am mai intrat in oras; am luat calea de-a lungul zidurilor, catre vechiul (si de trista faima pentru romani) cartier al Fanarului. Tot de-a lungul acestui zid, am vazut, nu departe de locul unde am iesit din padurea de pini, turnurile rotunde, din piatra de calcar fasonata, ale inchisorii Edikule, unde si-a aflat durerosul sfarsit, vazandu-si inainte propriii copii decapitati, voda Constantin Brancoveanu. Intre mare si zidurile vechii cetati, o sosea larga face mai usoara calea spre Palatul Vlahernelor, resedinta din afara zidurilor, a imparatilor bizantini. Strazile Fanarului, cale de trei ceasuri bune de mers pe jos din padurea de pini, sunt stramte, inghesuite: bacanii, mici ateliere auto, case de lemn parasite de vechi ce sunt, iar in locurile unde strada se largeste, sunt blocuri placate cu mozaic, precum in orasele muncitoresti ale Romaniei. Singura exceptie o reprezinta ruinele impunatoare ale Palatului Vlahernelor, cu multe din turnuri inca in picioare, cu incaperi intunecoase, in care nu se poate intra din pricina gunoaielor aruncate acolo. Deasupra ruinelor flutura insa un steag imens, cu semiluna, care aduce in mine spaima, durerea, ura, gemetele muribunzilor si uralele invingatorilor, catarati pe aceste ziduri, cu sase sute de ani in urma. Trec mai departe si, indrumat de un batran turc stirb si binevoitor, care insa vorbea o germana fluenta, ajung in Bostan Sokaki, la numarul 47, unde, dincolo de o poarta masiva de fier si ziduri inalte, cu siruri de sarma ghimpata deasupra, aidoma celor de la Izvorul Tamaduirii, se afla capatul acestui al doilea drum al meu catre un nou Izvor: Aya Vlaherna Ayazmas ve Panayia Rum, adica Biserica Acoperamantului Maicii Domnului din Vlaherne, zidita in apropierea unui alt izvor facator de minuni. Aici s-a aflat o icoana care o infatiseaza pe Maica Domnului in intregime, stand in picioare, cu mainile ridicate spre rugaciune si mijlocire. Chipul lui Hristos, binecuvantand, este pictat intr-un medalion, pe pieptul Fecioarei. Despre Icoana Maicii Domnului din Vlaherne se spune ca in anul 626, cand orasul a fost asediat de catre avari si imparatul cu trupele sale erau plecati la lupta cu persii in Asia Mica, a fost scoasa in procesiune pe campul de lupta, de catre fiul imparatului si de catre Patriarh, iar avarii au incetat asediul; multimile orasului s-au adunat la Biserica din Vlaherne, unde au facut priveghere in toata acea noapte de vineri, cantand Imnul Acatist al Maicii Domnului. Poarta bisericii este insa acum inchisa si de dincolo de ea nu strabate nici un sunet. Doar vechi imnuri de slava, intr-o limba neinteleasa, imi rasuna in minte, din acel trecut ascuns intre ziduri.

Istorii si minuni

Ca mijloc de prevedere, de la patru si jumatate dupa amiaza, la Istanbul, manastirile si bisericile ortodoxe ale Bizantului isi inchid portile. Inclusiv Patriarhia ecumenica. Privesc soarele apunand peste turnuri si aud din nou, aievea, din mijlocul ruinelor Palatului Vlahernelor, sunetele asediului. Un altul, nu cel in urma caruia cetatea a cazut, ci acela in vremea caruia s-a petrecut minunea. Era in anul 911, tot intr-o zi de vineri, la 1 octombrie; orasul era impresurat, iar cei din afara zidurilor, stransi in Biserica Vlaherne, la cateva sute de metri de palatul imperial, cereau ajutor Maicii Domnului, in rugi si lacrimi necontenite. Biserica era impodobita pentru slujba de vineri, zi in care de obicei se inchina aici insusi Bazileul, imparatul Bizantului. Se spune ca in mijlocul vaietelor si rugaciunilor, cam la patru ceasuri dupa miezul noptii, Maica Domnului insasi a intrat prin usile bisericii, insotita de catre Sfantul Ioan Botezatorul si Sfantul Ioan Teologul, impreuna cu cetele ingeresti. Maica Domnului s-a oprit sub policandrul care cobora din turla mare a bisericii, a ingenuncheat si a inceput a se ruga cu lacrimi. Apoi, in linistea lasata, a intrat in Sfantul Altar si s-a rugat din nou. Si-a scos naframa cu care isi acoperea capul, devenita dintr-o data mare cat cuprinsul bisericii, si a intins-o peste toti credinciosii aflati acolo, in sfantul lacas din Vlaherne, in vreme ce se inalta de la ei, spre cer. Istoria este infatisata astfel in Acatistul Sfantului Acoperamant al Maicii Domnului: "Imparatesei celei alese mai inainte de veci, Imparatesei celei mai inalte decat toata faptura cerului si a pamantului, care a venit oarecand la rugaciune in Biserica din Vlaherne si se ruga pentru cei din intuneric... Minunate a aratat Domnul faptele Sale intru tine, Preacurata Maica Sa, cand s-a aratat prea minunatul Acoperamant in mainile tale, luminand mai mult decat razele soarelui, acoperind pe poporul ce era in Biserica din Vlaherne. Deci, vazand ei acest semn al milostivei tale aparari, cuprinsi de spaima si de bucurie, toti au cantat tie: "Bucura-te, Acoperamant nefacut de mana, care ca norul te-ai intins peste toata lumea..."". In Biserica Vlahernelor, numita a Sfantului Acoperamant, cautasem in amiaza zilei de februarie adapost si eu.

Sub Acoperamant

A doua zi dimineata, poarta este deschisa, dar nu larg. Doar usor crapata. Dincolo de ea, la capatul unei gradini de smochini salbatici, am vazut o biserica aidoma celei de la Izvorul Tamaduirii, tot de pe la inceputul secolului XIX; caci din vechea biserica a Vlahernelor, dupa cucerirea Bizantului la 1453, nu au mai ramas decat mormane de piatra si cel de-al doilea Izvor al calatoriei mele. Locul a intrat si a ramas in posesia turcilor pana in anul 1867, cand a fost cedat grecilor, care au construit peste izvor o micuta biserica - hagiasma. Ca si la Manastirea Izvorului Tamaduirii, din maretia bisericii de odinioara, doar izvorul a ramas urma vie a bisericii din Vlaherne, unde slujeau in fiecare vineri, in fata imparatilor Bizantului, veniti aici de la Palat, pe o scara si o poarta facute anume pentru aceasta imprejurare, doisprezece preoti si optsprezece diaconi. Multi imparati purtau dupa ei, in lupta, o replica a icoanei Maicii Domnului din Vlaherne, iar apa izvorului tamaduitor de aici o beau in toata vremea. In gradina in care acum inmuguresc smochinii, incepuse zidirea unei biserici pe la anul 450, in vremea imparatesei Augusta Pulcheria, in apropierea unui izvor cu apa sfintita. I-a fost dat tot imparatului Leon, cel ce vindecase orbul la Izvorul Tamaduirii, sa termine si prima biserica a acestui izvor.
Un tanar matura aleea care duce spre bisericuta care il adaposteste, mai mare decat aceea din padurea de pini, dar nu cu mult mai mare decat o biserica de tara de pe la noi. Intru. Cu o sfiala mai mare, dupa o noapte grea, sub Acoperamantul unei noi si luminoase zile. Intr-un nou Izvor. "Preasfanta Imparateasa, cu ingerii stai impreuna si te rogi zicand: "Imparate ceresc, primeste pe tot omul ce se roaga Tie si cheama numele meu in ajutor, ca sa nu plece nimeni de la fata mea neajutat si neascultat..." Iar tu, ca aceea ce ai putere nebiruita, izbaveste-ne pe noi din toate nevoile, ca sa strigam tie : "Bucura-te bucuria noastra, acopera-ne pe noi de tot raul cu cinstitul tau Acoperamant..."".



[Recunostinta doamnelor Cristina Andrei, Luiza Barcan si domnului Alexandru Nancu, aceia care m-au indemnat si indrumat in aceasta calatorie. Cu exceptia fotografiilor infatisand icoana Maicii Domnului deasupra Izvorului Tamaduirii si a Maicii Domnului de la Vlaherne, restul fotografiilor imi apartin.]