- "Romanii au talent", hiperpopularul concurs de la Pro TV, v-a transformat, peste noapte, in vedeta. Un succes fulminant, garantat de farmec personal si talent, dar si de studii serioase, de teatru. Sa vorbim despre ele, despre profesia dvs. de actor, inainte de gloria Pro TV. E bine sa se stie ca succesul nu se obtine "scotand din joben porumbelul".
- Antecedente artistice in familie n-am avut. Mama a fost confectioner, tata - Dumnezeu sa-l odihneasca - zidar, deci n-au avut nici o tangenta cu lumea asta. Plus ca eu sunt nascut intr-un oras foarte mic, Miercurea Ciuc, unde viata culturala era foarte saraca: actorii romani veneau cam o data pe luna cu cate un spectacol. Ceea ce, pe de alta parte, era mai mult decat ceea ce se intampla azi, dupa Revolutie. Dar sa revin... Ar fi o minciuna sa pretind ca pasiunea pentru actorie o am de mic. Pe-atunci eu visam sa devin hocheist, patinator sau fotbalist. Adica, aveam cu totul alte aspiratii. Dar nu totdeauna socoteala de-acasa se potriveste cu cea din targ. In sensul ca am descoperit ca-mi placea foarte mult sa organizez brigada artistica a scolii. Stimulat probabil si de premiile pe care le primeam in urma participarii la Cantarea Romaniei: tabere gratuite. (rade) Asa ca puneam umarul din greu la treaba: scriam scheciuri, pe care le si interpretam, ma ocupam si de regie, si de lumini, de tot... Apoi a venit liceul. In clasele a IX-a si a X-a, am fost lacatus mecanic. De ce? Fiindca eu aveam propensiune spre filologie, dar in oras nu exista decat un liceu de mate-fizica. La care am dat si am picat, si-asa am ajuns la aceasta "scoala de meserii". Asta cred ca a fost cea mai confuza perioada din viata mea, pentru ca nu intelegeam absolut deloc cu ce se mananca aceasta meserie. Din fericire, a venit Revolutia, si imediat, dupa un an, s-a infiintat un liceu de filologie si la noi, si astfel am revenit pe fagasul "normal". Spre clasa a XII-a, am decis ca actoria era ceea ce-mi doream sa fac in continuare. Bineinteles, toti cei carora le marturiseam dorinta mea radeau de mine sau ma priveau cu subinteles. Era ceva nemaiintalnit in Miercurea Ciuc. Auzi! Sa te faci actor! Ma rog, alor mei le-am zis ca ma duc la Cluj, sa dau la Drept. Oricum, nu ar fi avut posibilitatea financiara ca sa ma trimita la pregatire pentru Teatru, asa ca am plecat la Cluj, ca o floricica. Nici nu stiam ce se cere la examen. Cand am auzit ca trebuie sa ma prezint cu o poezie de forta, nici nu-mi trecea prin minte ce-ar fi putut sa insemna asta. M-am gandit, pana la urma, la un Arghezi - ca asta invatasem pentru bacalaureat - iar pentru poezia lirica, am ales "Floare Albastra", a lui Eminescu. Deci, am fost total nepregatit. Norocul meu a fost ca in anul acela, la facultatea din Cluj, chiar se cautau tineri "cruzi", pe care puteau sa-i formeze ei. Fiindca in 1991, 1992 si 1993, intrasera tot cei care fusesera picati inainte de Revolutie. Bafta mea a fost deci ca astia se terminasera. (rade)
- Si cum au primit vestea parintii, care va vedeau viitor avocat?
- Dupa probele eliminatorii, ca din astea existau si la Teatru si la Drept, i-am anuntat ca am trecut. Ai mei au zis "Bravo" si-au asteptat verdictul final. Dupa ce m-am vazut pe lista admisilor, m-am intors fericit acasa si i-am spus mamei: "Sa stii ca am intrat. Da' la Teatru". Tin minte ca a facut o pauza destul de lunga, dupa care a tras aer in piept si-a conchis: "Tot facultate e". Si-asa am trecut si de hopul asta. (rade) Dupa care am inceput cursurile: intai l-am avut ca profesor pe Vistrian Roman - care s-a stins, din pacate, dupa an -, apoi pe Marius Bodochi. Am nimerit intr-o grupa extraordinara, cinci baieti si cinci fete, cu care am trait chiar ca intr-o familie. Peste tot eram numai impreuna. Aceea a fost o perioada chiar fantastica pentru mine! Plus ca, odata cu mutarea la Cluj, descoperisem gustul libertatii departe de casa. Ceea ce era o noutate absoluta. Pe care o savuram cu nesat. Atunci am luat contact prima data cu opera. Nu mai fusesem niciodata pana atunci la opera... Era o deschidere magica a universului meu!
Transilvania, adica acasa
- Sunteti nascut in Miercurea Ciuc, ati facut facultatea la Cluj, apoi ati jucat si in alte orase transilvanene, Satu Mare si Timisoara. V-au marcat in vreun fel anii de ucenicie petrecuti in Ardeal? Credeti ca locul nasterii ne pecetluieste viata?
- Ardealul a fost oaza mea de siguranta. Am fost o data la Bucuresti, cand eram mic, si totul mi s-a parut ingrozitor de tumultuos. Si mult prea scump. Totul costa mult mai mult decat acasa. Impresie care a devenit si mai importanta dupa mutarea la Cluj, care, pentru mine, nu a insemnat numai bucuria studentiei, ci si greutatea responsabilitatii fata de familie. Tatal meu a murit cand eu aveam saisprezece ani si de atunci mi-am asumat rolul de cap de familie. Asa ca, ajuns la Cluj, am fost nevoit sa gasesc surse de venit, astfel incat sa ma pot intretine nu doar pe mine, ci sa-mi ajut si familia, ramasa la Miercurea Ciuc. In primul an de facultate, am fost actor la teatrul de papusi "Puck", apoi, pentru ca ei aveau nevoie de angajati permanenti, nu doar de colaboratori, cum eram eu, m-am reprofilat pe alte job-uri. Am lucrat ca vanzator de noapte la un magazin non-stop, am muncit intr-un bar de noapte, am fost si ospatar la un restaurant... Am incercat si mici afaceri, de camin. Castigam eu ceva de pe urma lor, apoi insa faceam praf toti banii. Deci mi-am dat seama ca n-aveam stofa de afacerist si-am lasat-o balta. (rade) Dincolo de aspectul acesta pragmatic, Ardealul era "acasa". Acolo oamenii erau mai intelegatori, stiam ca daca spuneau o vorba, asa ramanea. Si asta iar era o forma de siguranta. Ardelenii investesc cu foarte multa incredere orice persoana cu care intra in contact. Fara sa faca deosebiri - ca esti ardelean de-al lui sau vii din alta provincie a tarii. Pentru ei, e totuna. Increderea in om nu si-o pierd decat atunci cand celalalt ii dezamageste intr-un fel sau altul. Ardelenii sunt oameni hotarati, sunt rigurosi si foarte atenti la detalii. Probabil acesta e si un efect al influentei imperiului austro-ungar. Din mosi-stramosi, s-a impamantenit aceasta mentalitate: daca nu muncesti, nu ai. Nimic. Nici macar familie. Or, in Ardeal, familia e de baza. Dar nimeni nu-si pune problema sa-si intemeieze o familie inainte sa se asigure ca are cu ce sa-si tina aceasta familie. Asa ca intai facem casa si-abia apoi ne luam sotie si asteptam si copiii. Si dupa ce toate astea s-au realizat, ardeleanul isi arata si partea aceea calda si afectuoasa. Ca are fata de cine. (rade) Ardeleanul are multa rabdare sa-si asculte atat partenerul de viata, cat si copiii. Or, a stii sa-i asculti, cu-adevarat, pe cei din jurul tau, e mare lucru. E chiar esential. Daca-l asculti pe celalalt, afli ce-l doare si daca afli ce-l doare, poti sa rezolvi cam orice problema.
Teatrul mare se muta in provincie
- Profesional, exista diferente intre Bucuresti si Cluj?
- Asta e o discutie foarte ramificata. In primul rand ca situatia s-a schimbat fata de cum era ea in vremea studentiei mele. In epoca aceea, in Ardeal se facea o scoala foarte buna, dar teatrul nu era, in general, de cel mai inalt nivel. Si se mergea mult pe teatrul experimental, ceea ce, dintr-o data, restrangea aria de adresabilitate. Apoi, dupa cum se stie, toti actorii si regizorii mari, in sensul de vizibilitate, erau in Bucuresti. Caci actori si regizori mari, ca talent, erau si in Ardeal, dar fie ca n-aveau fonduri, fie ca n-aveau echipa potrivita... Nu intotdeauna spectacolele erau niste succese. Si-apoi, sa nu uitam si elementul public: in provincie, publicul reprezinta o "cantitate" fixa. Venea lumea la premiera, mai venea la doua-trei-patru reprezentatii, dupa care nu mai avea cine sa vina! Se juca in fata unei sali pe jumatate sau chiar pe sfert ocupate ori mai veneau oamenii cu abonamente... Lipsa asta de miza, faptul ca, inca din faza de conceptie, vedeai deja sfarsitul spectacolului, taia din elan. Totusi eu continuu sa fiu partizanul "scolii actoricesti de provincie". Ce inseamna asta? Ca, in provincie, actorul tanar are ocazia sa prinda roluri principale, are ocazia "sa-si faca mana". Si mai are o sansa: aceea a intalnirii cu niste profesionisti - actori si regizori - care, spre deosebire de cei din Bucuresti, au si rabdarea, si timpul de a-i povatui, de a continua sa le cizeleze talentul. Dupa cum spuneam insa situatia s-a schimbat. Pentru ca de vreo doi-trei ani, Bucurestiul a devenit suprasaturat in zona asta artistica, din ce in ce mai multi actori si regizori au inceput sa migreze catre provincie: Iasi, Cluj, Timisoara, Craiova... Cam la toate aceste teatre au venit si directori de generatie tanara si, uite-asa, se intalnesc niste oameni pusi pe treaba, care doresc sa faca spectacole vii, spectacole cu care atrag atentia si care le aduc faima. In plus, si in provincie a inceput sa se mearga pe conceptul promovarii unor vedete. Adica, se ia un artist si se promoveaza, pana cand acesta ajunge sa devina un fel de locomotiva. Spectatorii vin la spectacol ca sa-l vada pe actorul X, despre care au tot auzit, sau vin la spectacolul montat de regizorul Y, despre care au tot auzit. Asa ca acum activitatea teatrala din provincie e foarte frenetica.
Primul din patru sute
- Sa revenim la momentul 2001, anul venirii dvs. in Bucuresti. Cum a fost?
- In 2001, intalnirea mea cu Bucurestiul a fost dorita. Deci, dintr-o data, elementele ecuatiei au fost altele fata de cele din copilarie. La un moment dat, am realizat ca, in provincie, cariera mea risca sa se sugrume. Cu toate ca eu o duceam foarte bine. Jucam la Teatrul National din Timisoara, la Teatrul Maghiar si la Opera. Eram considerat o mica vedeta, aveam posibilitatea sa-mi aleg rolurile si aveam si trei salarii, deci nici macar din punct de vedere financiar nu ma puteam plange. Voiam insa mai mult: voiam sa joc langa actori celebri, in spectacole mari... Asa ca mi-am facut un one-man-show, cu care am castigat "Gala Tanarului Actor", ceea ce m-a facut vizibil in ochii oamenilor din Bucuresti. Care au inceput sa ma piseze: "De ce nu vii in Bucuresti?". La care eu le raspundeam: "As incerca, dar sa fie un teatru care sa-mi faca bine". Intamplarea a facut ca in 2001 sa se organizeze un concurs pentru tineri actori la Teatrul Odeon. Au fost vreo 400 de candidati. Cand am ajuns acolo si-am vazut lista, m-am speriat: Florin Piersic Jr, Ada Milea etc. - o gramada de nume cu notorietate. Mi-am zis: "Asta-i concurs aranjat, nu mai vin". Prietena mea, Carmen Tanase, m-a luat insa de guler, metaforic vorbind, si mi-a spus: "Daca nu vii, te bat". Asa ca am venit, gandindu-ma ca tot n-am ce pierde. Ma puteam intoarce foarte bine la situatia mea de la Timisoara, care nu era de lepadat. Ei, tocmai asta cred ca a fost atuul meu: faptul c-am fost relaxat, nu incrancenat, ca majoritatea celorlalti. Concursul a fost castigat de patru tineri, de care nimeni nu auzise, printre care si eu. Ca atare, ca sa raspund la intrebare, dorinta si succesul acesta mi-au colorat Bucurestiul in nuante trandafirii. Plus ca, intr-un fel, eram deja acomodat cu el, fiindca inca din perioada facultatii veneam aici des, tot ca sa merg la teatru. Asta era debuseul meu si metoda mea de a-mi reincarca bateriile: cand simteam ca viata de provincie era pe punctul sa ma dezumfle de tot, veneam incoace, la teatru. Si asta se intampla cam o data la doua luni. Stateam aici o saptamana, vedeam cate spectacole incapeau, ma intorceam in Ardeal, si peste doua luni o luam de la capat. (rade) Eu tot timpul ma raportam la Bucuresti si asta ma tinea in viata.
- Din 2001 si pana acum, ati ramas fidel teatrului Odeon. De ce? Traim intr-o epoca in care a fi mercenar aproape ca s-a transformat intr-o virtute.
- Aici intervine vana mea de ardelean: eu sunt "fidea", cum se spune la noi. Pana in clipa in care sunt calcat in picioare, in care se arunca gunoi pe mine sau cand simt ca nu mai sunt dorit, raman fidel. In orice teatru sunt perioade mai bune si mai putin bune. Daca la prima greutate, tu dai bir cu fugitii, ce spune asta despre tine? Teatrul Odeon m-a primit cu incredere, desi nu m-a luat ca pe o vedeta. De unde, la Timisoara, aveam numai roluri principale, pe care mi le alegeam singur, aici am revenit la statutul de junior: rolurile mi se dadeau si erau roluri mici. Incet-incet, am crescut insa si aici, tocmai pentru ca mi s-a permis sa cresc. Iar eu nu pot sa uit asta. Si - sa va mai spun ceva - fidelitatea se rasplateste. Nu financiar, ma refer, ci la nivel uman si spiritual.
"Pavele, arunca-te in seriale!"
- Dar televiziunea cu ce v-a atras?
- In primul rand, televiziunea reprezenta o alta miza, acea miza pe care eu o asteptam. Cand am intrat la Odeon, am avut sansa sa intalnesc un om extraordinar: pe Sebastian Papaiani. Si dansul mi-a zis asa: "Pavele, noi am avut norocul, in tinerete, sa prindem BD-urile si toate celelalte filme. Tu trebuie sa te raportezi la ziua de azi. Si ce posibilitati mai ai in ziua de azi? Sa faci seriale. Ei, arunca-te! Fa si de-astea. Asa vei deveni cunoscut si dupa aceea iti vei putea folosi popularitatea in teatru. Si-ai sa vezi ce bine o sa fie. Numai sa nu renunti niciodata la teatru". Asa ca l-am ascultat pe domnul Papaiani: n-am renuntat la teatru, dar m-am aruncat si in barca asta a televiziunii. Plus ca, folosindu-ma si de palierul asta, tineam monstrul plafonarii la distanta. Daca in teatru am facut mult roluri serioase, cu greutate, in televiziune am mers mult pe partea comica, deci am lucrat in regim divers. Si, in afara de asta, as fi ipocrit sa nu recunosc ca tot televiziunea mi-a asigurat si decenta traiului.
- De dat, v-a dat. Dar de luat, v-a luat ceva?
- Timp! Mult timp. Numai sa faci drumul Buftea-Bucuresti presupune cel putin doua ore. Ce-as fi facut in alea doua ore? Habar n-am. Dar probabil altceva decat sa zac intr-o masina. Insa mi-am asumat acest dezavantaj. Nu pot sa blamez televiziunea pentru asta.
- In momentul de fata, luna martie, anul de gratie 2012, aveti un caiet de sarcini "beton": jucati in sase spectacole la teatrul Odeon, intr-unul la Opera Romana, prezentati doua emisiuni la Pro TV ("Romanii au talent" si "Vocea Romaniei"), apareti si in serialul "Las Fierbinti" si ati inceput repetitiile, cu Alexandru Dabija, pentru inca un spectacol, un "cocktail" Caragiale, tot la Odeon. Pentru sufletul dumneavoastra mai e loc pe lista de teme?
- Da, din fericire, am ajuns in punctul in care imi pot permite sa-mi fac din ce in ce mai mult timp pentru sufletul meu. Iar sufletul meu inseamna, in primul rand, familia. Ideea este ca, in primii ani de televiziune si teatru, aveam un soi de disperare nebuna: voiam sa fac si aia, si aia, si aia... Pentru ca trebuia sa-mi platesc si chiria, si lumina, apoi voiam sa-mi fac o casa si asa mai departe. Pe parcurs, lucrurile s-au asezat, atat din punctul de vedere al statutului profesional, cat si din punct de vedere financiar, si acum pot sa-mi ingadui sa fac selectii, si in teatru, si in televiziune, si sa-mi acord timp mai mult ca sa ma ocup de familie - sa-mi duc, de pilda, fetitele la scoala si sa le iau de la scoala, sa stau cu ele, sa vorbim sau sa ne jucam... In felul acesta, si sotia mea poate acum sa-si reia, intr-o anume masura, activitatea profesionala, fiindca, pana de curand, ea s-a ocupat exclusiv de familie. Daca noi avem o familie armonioasa si echilibrata, asta i se datoreaza sotiei mele, in primul rand. A sacrificat foarte mult, dar a izbutit sa creeze aceasta minune: o familie implinita si fericita.
- O concluzie, pentru final de interviu: sunteti multumit de viata pe care o duceti? Se potriveste cu primavara care ne bate in geam?
- Da. Si o spun cu convingere. Dar asta nu inseamna ca ma culc pe laurii acestei convingeri. Sunt multumit pentru ca am avut sansa sa intalnesc, in viata mea, oamenii potriviti la momentele potrivite, oameni care mi-au dat sfaturile potrivite acelor clipe, oameni care mi-au deschis ochii catre posibilitatile pe care le aveam la dispozitie. Nu ei mi-au aratat ce alegeri sa fac, dar mi-au aratat care mi-erau optiunile. Si sunt multumit ca eu am fost receptiv la sfaturile lor. Si-asa mi-am construit aceasta viata, de care sunt multumit, atat la nivel profesional, cat, mai ales, la nivel uman. Si tot ceea ce-mi mai pot dori acum este sa continui sa intalnesc astfel de oameni. Si sa am parte de sanatate. Ca daca eu si ai mei suntem sanatosi, restul le imbrobodesc eu cumva. (rade)
Foto: PRO TV