Sambata il gasesti pe scena, imbracat in frumosul costum popular al clujenilor, cantand doine si hore, cu glas puternic. Duminica il vezi slujind in biserica, in vesminte preotesti. Luni te va intampina in uniforma de politist. Nu e vorba despre un actor care trece abil dintr-un rol in altul, ci de o persoana cu care Dumnezeu a fost generos in daruri.
Parintele Marius Ciprian Pop este preot misionar al Patriarhiei Romane, interpret de muzica populara traditionala si director adjunct al Centrului Cultural al Ministerului de Interne. Nascut pe 1 septembrie 1976, la Cluj-Napoca, a crescut mai mult la bunicii materni, in satul Filea de Jos, dincolo de padurea Faget de la marginea capitalei Ardealului, ceea ce il face sa se declare, cu mandrie, taran. "In mine s-au intiparit toate mirosurile - de la cel al brazdei de pamant intoarsa de plug si cel al iernii, pana la cel de fan cosit proaspat si de stergare noi, prinse la icoana - si toate trairile profunde ale unui taran, cum e emotia nascuta de bataia unui clopot, care ii plange pe cei morti sau ii cheama la rugaciune pe cei vii". I-a placut viata la tara si iubeste muncile campului care sunt felul sau de a se regasi pe sine. "Ma intorc din tumultul Bucurestiului, pun mana pe o coasa sau pe o sapa si, lucrand, simt cum mi se spala sufletul si capat putere". La Filea de Jos a invatat sa se roage si sa cante, dar nu s-a imaginat nici preot, nici cantaret. Pentru el, rugaciunea si cantecul erau doar moduri de a-si manifesta dragostea pentru Dumnezeu si pentru neamul romanesc.
O lovitura de lumina si fericire
- Parinte, cum s-a hotarat sa devina preot un copil neastamparat, care s-a antrenat opt ani pentru pentru a ajunge mare fotbalist?
- Intr-adevar, am facut fotbal de performanta si nu eram nici un elev stralucit. Insa, in vacanta mare de dinaintea clasei a opta, pe cand adunam fan, parca i-a venit de Sus un gand bunicii mele, care a zis catre mama: "Ei, ce frumos ar fi ca Ciprian sa fie preot". Cred ca a fost o realitate dumnezeiasca. Am fost foarte marcat de cuvintele bunicii. Mergeam si pana atunci la biserica, ma rugam, cat se roaga un copil, dar nu eram din cale afara de evlavios. Dar cand am auzit-o pe bunica, am simtit ca se intampla ceva in viata mea. Dupa trei, patru saptamani, am mers in vacanta cu parintii la manastirile din Nordul Moldovei. Prima la care am ajuns, dupa ce am trecut Pasul Tihuta, a fost Moldovita. Era si prima manastire la care mergeam in viata mea. Ma emotioneaza si acum aceasta amintire. Am vizitat manastirea, m-am rugat in biserica, iar cand am iesit, le-am zis parintilor, cu o hotarare care i-a facut sa ma ia in serios: "Vreau sa ma fac preot".
- Dar ce anume v-a facut sa luati aceasta decizie?
- Dorinta mi-a izvorat din emotie, dintr-o stare sufleteasca aparte, care m-a umplut de bucurie, de liniste, de multumire - o stare care nu poate fi exprimata in cuvinte. Sunt sigur ca l-am intalnit pe Hristos. A fost ca o lovitura de lumina si de fericire. Si am vrut sa pastrez aceasta traire. M-am gandit ca numai ca preot voi putea sa nu ma mai lipsesc de bucuria asta. Nu mi-a venit gandul sa ma calugaresc, dar sa devin preot - da. Parintii mei au ramas socati. Tatal meu era militar de cariera, iar intentia mea nu dadea deloc bine la dosar, in acele vremuri comuniste. Insa ne iubea foarte mult pe noi, copiii, si a zis: "Cum va vrea Dumnezeu!". Era dispus sa renunte la cariera lui, ca sa ma vada fericit. Pe atunci, nu se preda religia in scoala. Asa ca am inceput sa ma pregatesc ca sa dau la seminar. M-a ajutat foarte mult parintele Mihai Mesesan, care mi-a devenit un fel de tata spiritual. Am lasat fotbalul si nimic n-a mai contat in afara de teologie. Eram incantat de tot ce aflam, si voiam sa spun si altora. Intr-o zi, eram deja dupa revolutie, m-a gasit diriginta in clasa, vorbindu-le colegilor despre existenta ingerilor. In pauza, m-a luat la cancelarie si, cu mare discretie, m-a intrebat de ce vorbesc despre lucrurile astea. I-am spus ca dau examen la seminar. "Si cum, tu chiar crezi ca exista ingeri?" - m-a chestionat. "Da, sunt si acum de fata si ne aud ce vorbim" - i-am raspuns. A doua zi, a chemat-o pe mama la scoala si a rugat-o sa-mi faca un control psihiatric. (Rade cu pofta.) Parintii s-au conformat si m-au dus la un medic. Am stat de vorba singur cu doctorul si cand am iesit de acolo, medicul le-a spus parintilor, de fata cu mine: "Nu stiu cat de credinciosi sunteti dvs., dar va sfatuiesc sa nu treaca nici o zi fara sa-i multumiti lui Dumnezeu pentru ce copil v-a dat!". Sigur ca mi-a crescut inima cat un bostan. Mi-a ajutat Dumnezeu si am intrat la seminar, desi era concurenta mare. Mi-a prins foarte bine seminarul, care m-a angajat intr-o lupta duhovniceasca apriga, cu ore de studiu, cu rugaciune dimineata, la pranz si seara, cu program aproape ca la manastire. Pe urma a fost Facultatea de Teologie...
"Inaltul Bartolomeu Anania m-a binecuvantat sa cant folclor"
- V-ati indreptat pe un drum care nu avea nici o legatura cu pasiunea pentru cantec. Cand v-ati descoperit vocatia de cantaret?
- In paralel, Dumnezeu a lucrat si altfel cu mine. Parintele Stanciu, profesor de muzica, si-a dat seama ca am voce, dar nu aud bine si de aceea falsez. Betesugul l-am capatat in copilarie, in urma unui tratament medical gresit pentru otita. Parintele profesor m-a trimis sa iau lectii de canto, asigurandu-ma ca, facand vocalize si exercitii, o sa-si revina auzul. Voind sa fiu un preot bun, cantaret bun la altar, m-am dus la Scoala Populara de Arta. M-a preluat d-l profesor Vasile Boldor, care, impresionat de vocea mea, a inceput sa lucreze cu mine gratuit, in fiecare zi. Mi s-a dezvoltat foarte bine vocea si mi s-a rezolvat si problema de auz. In 1996, Scoala a primit o invitatie la Festivalul de muzica traditionala "Cindrelul - Junii Sibiului". D-l profesor Boldor era suparat ca nu are cine sa participe la festival, pentru ca la clasa de folclor nu se inscrisese nimeni. M-am oferit sa particip. "Ciprian, e folclor, nu canto clasic" - a incercat dansul sa ma potoleasca. "Pai, stiu sa cant si folclor, ca la mine in familie toata lumea canta si am cantat pe la petreceri cu ai mei" - am zis. M-a trimis la concurs si am luat si un premiu. Am avut sansa sa o intalnesc atunci pe d-na Marioara Murarescu; dansa m-a indemnat sa fac imprimari audio si sa vin la televiziune. Eram in anul cinci de seminar si ma temeam ca o sa am probleme la scoala daca ma vad profesorii cantand pe scena. I-am spus d-nei Murarescu. Insa dansa mi-a explicat ca primii care au promovat valorile traditionale romanesti au fost preotii, ca nu gresesc cu nimic si ca isi asuma toata responsabilitatea pentru aparitia mea la televiziune. M-a convins. Dupa ce am intrat la Facultate, IPS Bartolomeu Anania, Dumnezeu sa-l odihneasca, mi-a propus sa-i fiu diacon. Eram incantat din cale afara, dar l-am intrebat daca nu intra in contradictie cantatul de muzica populara cu preotia. Inaltul mi-a tinut o prelegere de vreo doua ceasuri despre identitatea si spiritualitatea romaneasca si mi-a dat binecuvantare sa cant numai folclor romanesc. Ce mai, mi-a dat aripi! Asa mi-am inceput cariera artistica.
- Totusi, v-ati urmarit si visul de a va preoti.
- Era bine pe partea artistica, aveam multe aparitii publice, imprimasem si un compact disc, dar eram nemultumit sufleteste ca nu pot sluji la altar. IPS Bartolomeu nu m-a hirotonit diacon, pentru ca mi-a spus ca pe urma n-o sa mai am timp pentru cantat si ca e musai sa-mi folosesc "talantul". Dar pentru ca insistam sa ma preotesc, s-a gandit la un post de preot militar, care era vacant la Cluj si care imi conferea mai multa libertate decat o parohie. Inaltul m-a sustinut, am facut demersuri, m-am rugat, am facut metanii, si pana la urma a venit altcineva pe post, prin transfer. (Rade) Dupa alte zbateri, am gasit un alt post in Ministerul de Interne, la Sectia de Asistenta Religioasa din Bucuresti. Mi-am luat sotia si copila si am venit incoace. Am luat concursul, care n-a fost usor, iar Preasfintitul Galaction, episcopul Alexandriei si Teleormanului, m-a hirotonit preot. Ceva mai tarziu, am facut studii postuniversitare de Drept International, iar mai apoi, am fost activat ca ofiter si am fost numit sef de birou in cadrul Centrului Cultural al MAI. Fiind ofiter, a trebuit sa renunt la postul de preot in MAI, dar am ramas preot misionar. Nu mi-am dorit o pozitie de conducere, dar Dumnezeu a randuit sa fiu numit director adjunct al Centrului, in jurul caruia graviteaza vreo 10.000 de artisti politisti, jandarmi sau pompieri, care picteaza, scriu, danseaza, canta... Imi dau seama ca pentru unii e foarte mare sminteala: "Domne, asta e si preot, canta pe televizoare, ii mai trebuie si grade si functie in MAI?". Sper insa sa o combat prin fapte ziditoare.
"Comunicarea cu parintele Iustin e dincolo de cuvinte. Il vad, plang, si stiu ce am de facut"
- Cum va impartiti intre atatea activitati?
- Duminicile si sarbatorile merg la Academia de Politie, alaturi de un alt preot militar, parintele Felix. Avem acolo o capela, care devine neincapatoare la slujba. Studentii de la Academie sunt copii foarte buni, luminati si credinciosi. Avem si un cor care canta toata liturghia, iar de la el s-a transpus cantarea la toata suflarea din biserica, asa cum si trebuie. E un spectacol extraordinar sa vezi atatia politisti cantand si laudand pe Dumnezeu! Pentru activitatile culturale, am primit canon de la duhovnicii mei, parintele Iustin Parvu de la Manastirea Petru Voda si parintele Andrei de la Nicula, la care alerg cand nu mai pot. Comunicarea cu parintele Iustin e dincolo de cuvinte, merg si plang, imi da o binecuvantare si stiu ce am de facut.
- Ce relatie aveti cu colegii din Minister, se marturisesc si se impartasesc la sfintia voastra?
- Sunt unii, inclusiv generali mai tineri, oameni foarte credinciosi, care tin post nu numai miercurea si vinerea, ci si lunea, au duhovnicii lor si merg impreuna in pelerinaje, la manastiri din tara sau la Muntele Athos. Cu acestia am discutii teologice, dar nu si o relatie duhovniceasca propriu-zisa, cum am cu studentii de la Academie. O alta parte sunt superstitiosi. Ma solicita la o sfintire de casa sau de birou, la un parastas, cand dau de un necaz, ma cheama sa-i intaresc si sa le explic. Nu se spovedesc si nu se impartasesc, n-am reusit sa-i determin... Pe cativa i-am indreptat spre anumiti duhovnici, ca la mine nu voiau sa se spovedeasca, pentru ca sunt prea apropiat de ei, si mai tanar. Totusi, eu nu pierd nici un prilej sa-l introduc pe Hristos in sufletele lor, prin gesturi mici, de la daruitul unei iconite de calatorie, pana la un sfat si un cuvant de imbarbatare.
"Cantecul e precum rugaciunea"
- Vi s-a intamplat sa fiti tratat cu suspiciune ca preot, pentru ca sunteti si cantaret de muzica populara?
- Ei, sigur ca se uita unii cu neincredere. Dar si eu am avut framantarile mele. Insa eu nu ma consider artist. Pentru mine, cantecul e o conditie a trairii, precum rugaciunea. Nu te rogi pentru ca esti preot, te rogi pentru ca esti om. Ca si respiratia, rugaciunea trebuie sa fie o realitate a trairii tale. Iar cantecul nu il canti neaparat pentru ca esti artist, decat daca traiesti din asta, ci ca pe ceva ce vine din interiorul tau si trebuie impartasit lumii. Sufletul taranului era atat de plin de frumusete, incat trebuia sa se reverse. Si atunci, femeia a inceput sa-si puna sufletul pe camasile populare, intr-o virtute pe care nimeni nu o mai are astazi, cea a rabdarii, iar barbatul, cand tinea de coarnele plugului, a inceput sa cante: "Boii mei cand aud doina, ara tarina si moina, cand m-aud boii doinind, merg pe brazda rumegand"... Taranul nu s-a gandit sa cante ca sa fie aplaudat. Era felul lui de a trai, pe care eu, ca taran, cred ca am datoria sa-l duc mai departe.
- Au melodiile pe care le interpretati o substanta crestina?
- Nu toate. Incerc sa ma feresc de mesajele care pot sa sminteasca, pentru ca, sa fim sinceri, in folclorul romanesc sunt si versuri obscene. Insa eu vad altfel misiunea de preot promotor al folclorului, nu neaparat prin mesajul cantecelor.
Mi-am insusit aceasta perspectiva de la parintele duhovnic, care mi-a spus: "Te uiti pe un deal si vezi o turma de mioare. Atunci cand turma e pe drumul cel bun, pastorul sta in spatele ei si vegheaza. Cand turma a luat-o pe o directie gresita, pastorul trece in fata ei, ca sa-i arate calea. Asa se intampla si in relatia dintre romani si preot. Daca vi s-a dat sfintiei voastre sa cantati muzica traditionala, ca si altor preoti, este pentru ca Dumnezeu vrea sa aratati drumul bun. Daca ar fi cantat 100.000 de cantareti, muzica aceasta ar fi fost o forma de divertisment. Cand a iesit un preot in fata, inseamna ca traditia este in declin". Si cu adevarat, cand am inceput sa cant, traditia era in mare suferinta la noi. Acum au aparut multi tineri talentati, care vin in costume romanesti foarte frumoase si canta o muzica romaneasca autentica. S-ar putea ca, peste un timp, sa nu mai fie nevoie de mine sau de alti preoti care sa dea tonul. Atunci, nu voi mai canta in public, ci numai pentru mine, ca mosul meu odinioara.
Minunea Sfantului Gheorghe
- La inceputul dialogului nostru, ati povestit cum, printr-o "realitate dumnezeiasca", v-ati hotarat sa deveniti preot. Ati avut vreodata o mai puternica senzatie ca traiti o minune?
- Odata am scapat, impreuna cu familia, dintr-un accident de masina in Grecia. Eram in vacanta pe insula Tasos si, pentru ca m-a enervat unul in trafic, am apasat prea tare pe acceleratie, am pierdut controlul volanului, am intrat intr-o cabina telefonica, am rupt un stalp de electricitate si am scos un pom din radacina, oprindu-ma cu masina pe scarile unei biserici. N-am avut nici o zgarietura, nici eu, nici sotia, nici fiica mea, desi masina, care era una obisnuita, s-a facut praf. Dupa zece minute, a iesit din biserica un calugar mic de statura si l-a rugat pe politistul care cerceta accidentul sa ne spuna sa intram in biserica si sa-i multumim Sfantului Gheorghe, ca el ne-a salvat. Calugarul era la rugaciune si i s-a aratat Sf. Gheorghe, care i-a spus ca va fi un accident aici si ca o sa ne salveze. Am intrat, am multumit, iar cand ne-am intors la masina, sa ne luam bagajele, in spatele scaunului meu am gasit o icoana a Sf. Gheorghe. O cumparase fetita mea, Antonia, cu trei zile inainte, dintr-o manastire de acolo. Se inchinase la ea si o pusese in buzunarul scaunului.
- Aveati evlavie la Sf. Gheorghe?
- Imi placea Sf. Gheorghe, mai ales pentru reprezentarea lui pe cal, omorand balaurul, dar nu-i citeam acatistul, nu ma rugam la el in mod special. Imi explic insa altfel relatia aceasta. La un moment dat, din saracia mea, voiam sa fac un cadou cuiva si am luat o icoana de la un magazin bisericesc, din ultimii mei bani. Era o litografie in care Sf. Gheorghe este reprezentat cu o tava in maini pe care se afla capul sau, ca semn al muceniciei. Dar eu nu stiam ca este Sf. Gheorghe. Am luat-o pentru ca mi-a placut si costa exact cati bani mai aveam in buzunar. Nu m-am mai intalnit insa cu persoana careia voiam sa o daruiesc si am pus icoana pe perete, la mine in casa. Desi mai tarziu mi-am cumparat icoane pe lemn si sticla, mai frumoase si facute dupa toate canoanele, n-am inlaturat de pe perete iconita asta. Insa, abia dupa accident, parca mi s-au deschis ochii, m-am uitat mai bine la icoana, am descifrat ce scria pe ea si am vazut ca era Sf. Gheorghe. De atunci, am mare evlavie la el.