Dupa cum vedeti, si eu ma aflu printre acestia din urma. Intotdeauna, citind articolele dvs., am avut siguranta realitatii lor. Unele m-au impresionat prin necazurile oamenilor, prin suferinta lor, altele m-au facut sa vad ca exista oameni adevarati, care, poate din putinul lor, reusesc sa-si rupa de la gura pentru a da celor mai saraci ca ei, iar povestirile de prin diverse colturi pitoresti ale tarii si articolele cu tema religioasa te fac sa simti ca numai citindu-le ai reusit sa te mai inalti spiritual, macar 1 mm. Absolut fiecare pagina a revistei este un izvor de placere, placerea de a simti ca lumea asta e totusi frumoasa si ca ar trebui ca fiecare dintre noi sa nu deschida ochii dimineata, fara a-i multumi Bunului Dumnezeu ca se poate bucura de aceste minunatii ale vietii.
Dar scopul acestei scrisori este altul. In urma cu doua luni, dupa ce am citit de cateva ori, udand cu lacrimi foile revistei "Asul verde", articolul intitulat "Printesa cu ochi albastri", am avut impresia ca a fost scris special pentru mine. Si, poate, Dumnezeu a facut sa fie asa, pentru a ma convinge sa va scriu si eu despre printesa mea cu ochi albastri. Desi imi este foarte greu sa vorbesc despre ea, pentru ca acum nu mai este, simt totusi nevoia sa imi revars parca din suflet tot dorul ce ma cuprinde de cate ori vad cate o poza cu pisicute Birmaneze. Fotoliul pe care dormea, locul unde manca, fiecare coltisor in care statea. A venit la noi in casa (impotriva vointei tatalui meu, care a adorat-o insa dupa foarte putin timp), cand avea doar trei saptamani. Eu si mama ne-am dus s-o luam cu masina, pentru ca era deja o mica printesa. I-am dat sa manance lapte cu pipeta si adormea la mine in brate, iar eu nu mai conteneam sa o privesc. Am "botezat-o" Dona. Era extrem de curata, ascultatoare, dar, mai presus de toate, avea o sensibilitate fara margini. De cate ori tatal meu (care are probleme cardiace) se simtea rau, se aseza pe pat langa el, nu se misca pana ce tata nu-si revenea. A fost o dragoste imensa intre tata si ea, dragoste izvorata parca special din refuzul lui de a o accepta la noi in casa. A fost rasfatata si iubita de noi toti. Seara, cand parintii mei se asezau la masa (eu intre timp m-am casatorit si n-am mai stat cu parintii, dar mergeam aproape zilnic la ei, pentru ca stau foarte aproape), ea se aseza pe canapea, intre ei, si-i astepta sa vina, pentru "a se reuni familia". Cand copiii mei erau mici, bebelusi, si mergeam cu ei la parintii mei, ea statea la distanta de ei, parca pentru a ne asigura ca nu este un pericol pentru micul pui de om, si-i privea de acolo cu dragoste. Apoi, cand copiii au crescut, au inceput s-o iubeasca din ce in ce mai mult, asa incat, atunci cand ne intorceam din concedii, ii aduceam si ei un mic suvenir, iar Mos Craciun trebuia sa-i aduca si ei un cadou. Au trecut 17 ani, si mereu ne gandeam ca este "batranica" si, probabil, momentul greu al despartirii nu e departe. Acum imi dau seama ca oricat de departe l-am fi dorit sa fie, la un moment dat este aici, aproape, si nu putem sa-l evitam. Pentru mine a fost crunt acel moment, pentru ca eu nu eram langa ea. Eram plecati in vacanta, in afara tarii, si stiu ca toata viata am sa sufar pentru ca n-am putut s-o tin in brate atunci cand Dumnezeu mi-a luat-o. Ma duc zilnic la mormantul ei, i-am pus un buchetel de flori, pe care-l ud zilnic si cu cateva lacrimi, dar... ce folos? Printesa mea cu ochi albastri nu mai este. Si stiti de la ce venea Dona? De la Madonna. Pentru ca atat de frumoasa era...
Nu stiu daca imi veti publica mica scrisorica, dar va multumesc ca ati avut rabdarea s-o cititi, iar eu am putut sa spun cuiva imensa durere pe care nu vreau s-o arat intocmai celor din jurul meu. La ce ar folosi? Oricum, nu sunt singura care sufera, iar dragostea pentru ea va ramane in sufletul meu atat timp cat am sa traiesc.
Va multumesc,
DANA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
