- parintele romanilor din Siberia si Ucraina -
Preotul Sebastian Lican a plecat din Romania la chemarea inimii, pentru a sluji Biserica Ortodoxa si pe romanii aflati departe de tara. Dupa absolvirea Seminarului Teologic de la Suceava, in 2001, a slujit in comunitatile de romani din fostul Maramures istoric, de peste Tisa, din Ucraina. Timp de opt ani a luptat cu nepasarea si abandonarea romanilor din Transcarpatia, a luptat pentru pastrarea identitatii lor. Mai tarziu, s-a "autodeportat" pe meleagurile Orientului indepartat rusesc, tocmai in Siberia necrutatoare. Acolo, cu speranta, cu dragoste si cu entuziasm, parintele Sebastian cladeste o alta viata pentru romanii care au ajuns la mii de kilometri departare de casa. De cand locuieste in Siberia, vocatia de preot a fost dublata de cea de iconar. Prin picturile sale realizate pe sticla, parintele Sebastian ii cheama pe crestinii romani si rusi sa se bucure laolalta si sa se insenineze, alungand mahnirea si insingurarea. Cu modestie si simplitate, din banii obtinuti din vanzarea tablourilor organizeaza actiuni caritabile pentru copiii orfani, pentru cei bolnavi si neputinciosi. Dialogul cu el este o invatatura despre romanism, despre misiunea fiecaruia dintre noi, despre credinta si adevar.
"Pentru romanii din diaspora, Biserica este "acasa" lor"
- Parinte Sebastian, ce inseamna sa fii preot misionar in veacul al XXI-lea, cand totul se deruleaza sub scenariul pragmatismului si al consumismului exagerat, cand omenirea se indeparteaza de viata spirituala si de biserica?
- Fiecare preot in parohia sa este, de fapt, un misionar. Nu doar cel care este trimis in punctele cele mai fierbinti ale lumii are o misiune, misionar este si cel care slujeste in inima Bucurestiului. Pentru ca asta este misia: sa fii alaturi de cel aflat in nevoie. Trebuie sa te asezi langa el, sa ii asculti durerile, sa te identifici cu suferintele lui si sa il readuci pe calea cea luminata, intru zidirea vietii vesnice. Iar viata vesnica trebuie zidita oriunde, si acasa, si in Transcarpatia, si in Siberia. Eu spun parinte, nu preot. Un parinte trebuie sa iti fie si prieten, si frate, iar lui ii poti spune tot ce te impovareaza. Oamenii au nevoie de iubire si de intelegere, pentru ca blandetea este rodul Duhului Sfant, spre care tindem prin insasi alcatuirea sufletului nostru. Asta cred ca e misia mea, sa fiu alaturi de romanii de aici, din Siberia sau din Transcarpatia, sa ii unesc intru credinta, sa le ostoiesc dorul de familie. Parintele trebuie sa ii invete pe copiii sai duhovnicesti sa iubeasca si sa nu deznadajduiasca. Crestinii romani de aici se afla in primejdie sa-si piarda increderea. Caci, uneori, departarea de casa, de familie aduce instrainarea, dezradacinarea, pierderea apartenentei la ceva care ii defineste si este numai al lor. Oamenii pleaca la mii de kilometri distanta in speranta ca vor putea sa-si ajute mai lesne familia, iar aici descopera o lume dura, o lume aspra. Se poate intampla ca frigul asta patrunzator sa le intre in suflet si se pot pierde pe ei insisi. Sarcina mea este sa nu ii las sa ajunga coplesiti de starea asta apasatoare, caci deznadejdea este poate cel mai mare pacat al omului. Daca lumea lui devine una intunecata de deznadejde, atunci nu mai zideste nimic.
- Este Biserica un refugiu pentru omul care a fost smuls din matca sa si aruncat de nevoi pe meleaguri indepartate?
- Biserica este ca o mama care isi strange la piept toti copiii, fie ei fericiti si impliniti de viata pe care o au, fie ei urgisiti si surghiuniti. Pentru romanii din diaspora, Biserica a fost si va ramane mereu locul in care, cand pasesti, te simti despovarat, eliberat de haina grea a strainatatii. Biserica este "acasa" lor. Sprijinindu-ne unii de ceilalti, ca in orice familie, cu Dumnezeu Tatal veghindu-ne, ne incurajam, ne ajutam si mergem mai departe pe drumul ce ne-a fost oranduit. Mai glumim, ne mai dojenim unii pe altii, dar inaintam impreuna.
- Cu tot efortul pe care-l depuneti, strabatand spatii uriase pentru a ajunge la credinciosii romani, sunteti plin de entuziasm si de optimism. De unde vi se trage bucuria de a trai viata ca un copil?
- Mantuirea nu se face doar prin lacrimi si prin suferinta. Trebuie sa razi la Dumnezeu, sa te bucuri de viata pe care ti-a dat-o, si atunci, El, la randu-i, iti va zambi. Iar darul acesta divin este preaplin, daca stii sa il pretuiesti, este singurul lucru de care ai nevoie in viata, fie ca esti acasa si mai ales daca esti departe. Noi toti, prin darul lui Dumnezeu si prin lucrarea faptelor bune, putem ajunge la curatenia si inocenta pruncilor, mantuindu-ne, prin bucurie, catre imparatia cerurilor. Eu am primit aceasta bucurie si vreau sa ii indrum si pe ceilalti sa o gaseasca in sufletul lor. Eu consider ca uneori principiile si teoriile obligatorii indeparteaza de la adevarata viata crestina. Cand incepi sa te ocupi cu studiul teologiei, cand privesti viata duhovniceasca dintr-o perspectiva pur teoretica, atunci apare o ispita: incepi sa-ti pui prea multe intrebari. Din punctul meu de vedere, o singura rugaciune iti aduce mult mai multa bucurie. Toata iscusinta noastra aparenta, de a gandi si a talmaci cuvantul Domnului, vine doar de la Dumnezeu. Caci asa cum spune Biblia, "Slova ucide, dar duhul da viata"! Asadar, trebuie sa spun ca bucuria mea de a trai o simt din copilarie si incerc sa o pastrez curata pana voi muri.
- Cum au fost anii copilariei dvs. la Piatra Soimului, in judetul Neamt?
- Vai, copilaria a fost ca o imbratisare a lui Hristos! A fost ca pe vremea lui Creanga, plina de veselie si galagie! Am crescut nu departe de biserica cu hramul Nasterea Maicii Domnului, din Piatra Soimului. Ca toti copiii, alergam dintr-un capat al satului in celalalt, pe dealurile de la poalele Carpatilor Rasariteni. Imi placea indeosebi sa ma joc de-a preotul. Ingropam gainile sau orataniile care piereau, asa cum vazusem ca face preotul la biserica: cu prapuri din stergare, pe care pictam cate o cruce, cu clopote din oale de metal. Iar la sfarsit, ne buluceam la praznic! Pe la 6 ani, am fugit de-acasa, peste dealuri si prin padure, numai eu stiu cum, pana la Manastirea Nechit. Voiam sa ma calugaresc. Monahii au trimis vorba in sat si dupa vreo saptamana a venit mama si m-a luat. Atunci tipete si vaiete! Tin minte ca de cate ori ma intreba cineva ce vreau sa ma fac cand o sa fiu mare, spuneam ca "sfant". Se vede ca, pentru mine, a fi sfant era o profesie. Ii iubeam si ii invidiam pe sfintii zugraviti pe peretii bisericii. Se odihneau in nori, mereu alaturi de Iisus si de ingeri! Pentru mine, dorinta de a locui in biserica era echivalenta cu aceea de a trai ca in povesti, unde totul se sfarseste cu bine. Inca mai cred in aceasta poveste frumoasa, povestea mea, traita in Biserica, inconjurat de sfinti, imbratisat de Hristos!
Inca din copilarie am vrut sa cant "Iara si iara, cu pace Domnului sa ne rugam" si "antrenamentul" duhovnicesc mi l-a facut bunica mea, Elena. Era o femeie cu credinta, cu ea mergeam la biserica, la spovedanie si la impartasanie, cu ea am invatat rugaciunile de seara, in fata candelei mereu aprinse la icoana Sfintilor Constantin si Elena. Imi amintesc cum de Pasti se aduna intreaga familie in casuta ei. Veneau intai toate femeile sa coaca pasca si cozonacul si se umplea casa de miresme de coptura imbalsamata cu vanilie, lamaie si nuci. Se umplea casa de vorba si hohote de ras. Tin minte cum plecau seara tarziu, fiecare cu "zestrea" ei de copturi si de oua rosii in cos. Filmul se desfasura identic, an de an. In Saptamana Patimilor, casa noastra se umplea de lume, pentru ca numai noi aveam cuptor traditional cu lemne, facut de bunicul Costica! Vai Doamne, pentru mine, cand se adunau asa toti, era cea mai mare sarbatoare! Acum, desi suntem departe de acele zile pline de soare si de mireasma parinteasca, toti romanii de aici, din Siberia, ne intalnim in fiecare an la marile sarbatori, ca o familie.
A fi roman in Ucraina inseamna tradare de stat!
- Tot o familie a devenit si comunitatea de romani din Transcarpatia, din Ucraina, unde ati fost preot paroh. Cum ati ajuns acolo?
- Despre aceste comunitati romanesti din regiunea ucraineana Transcarpatia, multi nici nu stiu ca exista. Altii poate nu vor sa stie. Dar la numai cativa pasi de Maramuresul romanesc, la frontiera de nord-vest a Romaniei, aflate azi pe teritoriul Ucrainei, stau insirate, cu incapatanare, sate locuite aproape in exclusivitate de romani. Localitatile vechi, atestate din secolul al XIV-lea (Maramuresul istoric), adapostesc peste 40 de mii de suflete maramuresene. Peste acesti oameni au trecut, ca un tavalug, imperiile Regatului Maghiar, Habsburgic, Austro-Ungar si cel al Uniunii Sovietice, incercand sa franga orice urma de romanism. Dar nu au reusit! Au mai ramas inca manastirile si bisericile maramuresene din lemn, cimitirele vechi de sute de ani si cetatile dacice milenare, care stau drept marturie, ca un ghimpe, in coasta ucrainenilor. Au mai ramas miile de romani care sa le apere si sa le cinsteasca. Inca de cand eram elev la Seminarul Teologic de la Suceava, am fost preocupat de soarta romanilor de peste Tisa, din Ucraina. M-au impresionat oamenii aceia simpli, care isi aparau cu darzenie credinta stramoseasca si graiul romanesc. In ultimii 20 de ani, autoritatile ucrainene au dus o lupta inversunata de asimilare a acestor romani, prin presiuni si amenintari. Desi a fi roman in Ucraina inseamna aproape tradare de stat, maramuresenii din Transcarpatia au luptat mereu, izolati de patria-mama, pentru traditiile lor. Este impresionant sa vezi ca, la capataiul mortului, baba isi canta inca "versul". E nemaipomenit sa vezi ca dacii astia liberi si-au pastrat obiceiurile nealterate de duhul rau al Imperiului Rosu. Erau la un pas de Romania, dar nu o puteau vizita. Dimineata se auzeau de peste rau cocosii cantand parca romaneste, ne salutam unii pe altii peste apele Tisei, fara a putea sa ne strangem mainile. Pe noi, romani din stanga si din dreapta, ne despartea "doar" raul: de nepasare, de ignoranta, de uitare. I-am vizitat pentru prima oara, mergand la ei, cu daruri care sa le lumineze viata amara, carti romanesti cu grafie latina, manuale pentru copii, icoane. Imi crestea inima cand ii vedeam cum se tin aproape de altarul nostru, de Biserica si limba romaneasca. Oamenii m-au indragit repede, eram aproape un copil, energic, optimist, plin de entuziasm. Intr-o buna zi, in 1993, la poarta seminarului din Suceava s-a infiintat o ceata de maramureseni. Venisera sa-mi ceara a merge cu ei in Ucraina, ca sa le slujesc in biserica. Printre ei, imi amintesc perfect, erau parintele Dorin din Slatina, mosu' Nicorici Gheorghe din Apsa de Mijloc, Domnul sa-l hodineasca, si matusa Ileana. Toti venisera intr-un glas: "Asta-i popa al nost' si trebuie sa-l hirotonim si sa-l sfintim la noi". Si asa a fost. Dorinta si credinta oamenilor mi-au dat curaj si putere sa-mi parasesc tara si familia.
- Ati fost hirotonisit in Ucraina?
- A fost lucrarea lui Dumnezeu! Cand am ajuns acolo, in satul Apsa de Mijloc, din raionul Rahau, nu exista preot. La biserica cantau batranii satului. Dar asa cantau, ca le-am spus, voi nu cantati, voi strigati. Atata suflet puneau, ca nici ingerii nu aveau odihna si trebuiau sa le dea ascultare. In bisericuta cea de lemn, care vegheaza de pe deal, veche de la 1428, am fost intai hirotonit diacon. Dupa ce am absolvit Facultatea de Teologie din Muncaci (Mukacevo) din Transcarpatia, am fost preotit. Trebuie sa recunosc ca ma ispiteste un sentiment necumpatat de bucurie personala, ca am fost singurul preot care a primit, prin punerea mainilor si rugaciune, puterea de a propovadui cuvantul lui Dumnezeu de la adormitul in Domnul Evfimii, marele arhiereu de Mukacevo si Ujgorod. Apoi, credinciosii s-au adunat si mai multi "acasa", sub streasina bisericii. Impreuna am inviat, am odraslit biserica si am marit familia noastra crestina din Maramuresul ucrainean. De la ei am invatat multe, ei au facut din mine un misionar. Parohia il ridica si il transforma pe preot. Marturisesc ca in Apsa oamenii m-au inaltat, m-au intarit si m-au educat.
- Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost in intregime reconditionata, practic ati rezidit-o. Ati pictat icoanele pentru altar si ati facut schitele frescelor. Ati savarsit o adevarata minune, cum spun apsanii.
- Trebuie spus ca Biserica este singura scoala de limba romana din Maramuresul de dincolo de Tisa. Prin intermediul Bisericii se propovaduiesc credinta si nadejdea, datinile, cultura. Romanii din Transcarpatia au nevoie de biserici ortodoxe ca de aer! Si ei simteau aceasta nevoie patrunzator, dureros. M-au intampinat cu bucurie, cu paine si sare, asa cum numai romanii stiu, si m-au pus la lucru de indata. Constructia bisericii Adormirea Maicii Domnului a inceput prin anii '30, apoi asupra romanilor din dreapta Tisei s-au abatut in sir nenorocirile. Au venit comunistii si au transformat lacasul lor cel sfant intr-un spatiu de depozitare pentru cerealele colhozului. Ce le pasa muncitorilor stahanovisti de biserici, de credinta, de durerile bietelor suflete care se simteau ca aruncate intr-un hau?! In anul 1993, biserica ajunsese o epava, iar rezidirea ei era o urgenta. Am gandit intregul proiect si impreuna am reconditionat-o, au muncit toti, batrani si copii la un loc. Banii erau putini si trebuiau bine gospodariti, asa ca m-am apucat sa pictez eu singur frescele de pe pereti si cupola. Nu a fost usor, dar fiecare sfant ce se ivea din tencuiala rece a bisericii imi dadea aripi, putere de la Dumnezeu sa continui. Si asa, cu voia Celui de Sus, am mantuit, am reusit sa ridicam ceea ce altii au daramat si au blasfemiat. La slujbe, venea apoi tot satul, ba uneori chiar oameni din alte localitati. Alaturi de romani, veneau si ucraineni, si unguri, si rusi. Mi-era drag cand vedeam cum se strang in jurul meu si asculta cuvantul lui Dumnezeu cu ochii mari, cu sufletele deschise, de parca ar fi vrut sa cuprinda toate intelesurile ceresti. Veneau si credinciosi ai altor culte, pentru ca eu nu faceam deosebire intre ei, nu faceam nici politica, doar slujeam. Daca ii slujesti pe ai tai cum ei se asteapta, totul e ca in rai!
Am inceput sa ridic in localitatea Biserica Alba, tot din Transcarpatia, o alta biserica, si timpul a trecut in defavoarea noastra, iar lucrarea nu a fost finalizata. Am avut atatea promisiuni pentru fonduri, dar nimic nu s-a concretizat. Ce puteam sa fac cu o mana de oameni si bani putini?! Ma supara tare sufletul pentru raspunderea asta, pe care mi-am luat-o in fata lui Dumnezeu.
- Pe langa preotie, v-ati gandit sa organizati si un festival de folclor, pentru reinsufletirea traditiilor. Cum a inceput totul?
- Nici eu nu stiu cum! Se vede ca citeam in sufletele credinciosilor. Cand reusesti sa ii mobilizezi pe oameni, ramai uimit de cate resurse descoperi inlauntrul lor. Totul a decurs de la sine. Caci romanismul nu e un proces al educatiei, roman te nasti, cresti, traiesti, respiri, gandesti si adormi in Domnul! Asta te face sa nu ai stare, iar noi, acolo, impreuna, am pus totul la cale. Acum, anual, in luna mai, morosenii de peste Tisa organizeaza "Festivalul Creatiei Populare a Romanilor din Transcarpatia", care, prin rotatie, se tine in fiecare localitate din zona. Am aflat de la ai mei, din Apsa de Mijloc, ca in ultimii ani au inceput sa soseasca la festival chiar si romani din tarile invecinate, din Ungaria si din Serbia. Mi se umple sufletul de voiosie cand ma gandesc la ei si, ca romanul, cu un ochi rad si ma bucur, iar cu altul plang de dor!
In Siberia frigul ingheata raul iar binele face focul in vatra
- In anul 2001, ati ales sa plecati din comunitatea de romani din Maramuresul istoric si ati ajuns in Siberia, pe acel taram inghetat, unde romanii au calcat fara voia lor, deportati sub regimul cumplit al lui Stalin.
- In Siberia, satele sunt rasfirate la sute de kilometri unele de celelalte. Cele mai multe au fost ridicate de deportati, prin munca fortata. E greu sa gasesti aici oameni ai locului, cei mai multi "siberieni" sunt oameni dezradacinati. Dupa ce vremurile au devenit mai blande, oameni din mai multe colturi ale Europei, printre ei si romani, au venit aici, sa-si caute norocul. Pe cand eram in Transcarpatia, romanii plecati de acolo in Siberia, romani din stanga si din dreapta Tisei, ma rugau sa merg printre ei. Se simteau singuri printre straini, abandonati, fara familie si fara Biserica. Si atunci am zis, de ce nu, daca este nevoie de mine acolo, ma voi duce. Am fost de cateva ori in vizita la ei si am aflat ca acolo traiesc sute de romani, imprastiati in intreaga regiune, sute de suflete care au plecat in cautarea unui trai mai bun. M-au primit cu bucurie, cu speranta ca impreuna vom putea forma o comunitate unita. Am simtit ca este de datoria mea sa raman aici si sa incerc a forma o familie mare, familia romanilor din Siberia. Ajungand la Novosibirsk, am descoperit un oras imens, o capitala a culturii, cu teatre, opera, balet si muzee uimitoare, un centru universitar fabulos. Ma simteam naucit, ma asteptam sa gasesc un taram incremenit, arid, neprimitor. In schimb, am aflat ca dincolo de Ural, frigul ingheata raul si binele face focul in vatra. De cativa ani voiam sa imi continui studiile, sa urmez cursurile de doctorat, si aici mi s-a parut a fi locul cel mai potrivit. Pamantul acesta, semanat cu trupurile si oasele celor care au murit in numele credintei si al adevarului, m-a inspirat. Tema mea de doctorat se numeste "Despre estetica miresmei in viata bisericii crestine". Aici, in lacasurile de cult, aerul este daruitor de mireasma. Se simte aerul "sfintilor" omorati, nenumiti, de parca binele s-ar fi razvratit si ar fi adus, in sfarsit, dupa zeci de ani de negare inversunata, de prigonire si oprimare, crestinismul inapoi acasa.
- Ce forta a dobandit credinta aici, dupa aproape un secol de comunism salbatic, dupa ce Stalin a secerat toate bisericile de la Moscova si pana la granita cu Japonia? Vin romanii din Siberia la biserica?
- Am constatat cu bucurie ca exista chiar o inflorire a Bisericii. Viata in Siberia este dura, aspra ca gerurile, si de aceea oamenii aici sunt mai uniti, mai aproape unul de celalalt si de Biserica. Siberienii nu sunt inca "patati", "virusati" de civilizatia occidentala, sunt mai aproape de natura, duc o viata simpla si sanatoasa. Romanii de aici s-au lasat molipsiti de acest mod de trai, pleaca cate 6-8 luni in regiuni indepartate, dincolo de Cercul polar, ca lucratori in mine sau in pustietatea intinsa din taiga ca muncitori forestieri, numai ei si natura salbatica. Intorcandu-se acasa, in Novosibirsk, isi aduna puterile in sanul familiei. Eu as spune ca sunt ca pasarile calatoare. Pleaca toti odata si se intorc stoluri, stoluri. Tot asa vin si la cuibul lor, la biserica. Chiar daca slujba propriu-zisa nu se tine intotdeauna dupa cum mi-as dori, dupa toate canoanele si randuiala fireasca, chiar daca uneori suntem nevoiti sa purtam altarul din loc in loc, obligati de autoritati sa ne preumblam ca niste negustori ambulanti, romanii vin la biserica. De multe ori, oficiez slujba sub cerul liber, caci natura este tot creatia mainilor lui Dumnezeu. Mai tin slujbele si in salile de curs de la Universitatea Ruso-Germana. Rectorul, fiind si el un pribeag, ne-a ingaduit acest lucru. E greu cand nu ai biserica! Dar cu voia lui Dumnezeu si daca vom ramane tot ca fratii, vom ridica si aici o bisericuta. Ma doare sufletul cand vad ca alte state, precum Germania, Polonia, chiar si Bulgaria, ii ajuta foarte mult pe etnicii lor din Siberia. Noi, romanii, vorbim mult despre patriotism, dar numai atunci cand traiesti in strainatate, realizezi ca statul roman, din indiferenta sau reticenta, nu se implica mai deloc pentru a-si ajuta cetatenii pribegiti. Politicienii de la Bucuresti isi amintesc de romanii din fosta Uniune Sovietica doar cand pot castiga capital politic, pentru ca da bine in discursuri sa amintesti de romanii de peste granite. Iar aici, in Siberia, sunt multi romani, nu exista o statistica, dar cred ca sunt sute. Ne adunam de cate ori avem ocazia, iar de sarbatori, obligatoriu. Simtim cu totii nevoia de a ne auzi graiul matern, de a canta versuri romanesti, de-a juca cate-o hora. Si ce mai hore incingem uneori! Eu, ca parinte, cred ca este de datoria mea sa fac si asta, sa-i bucur pe oamenii acestia insingurati, sa-i alin. In Novosibirsk incercam acum sa organizam o asociatie a romanilor, "Luceafarul". Dar, deocamdata, este in stadiul de proiect, poate data viitoare va voi putea spune mai mult.
- In ultimii ani, ati inceput sa lucrati la un nou proiect: icoane pe sticla si tablouri care infatiseaza heruvimi si ingeri. Cum v-ati descoperit acest dar?
- Darul meu de a picta vine de Sus, eu nu sunt decat un simplu instrument, o pensula in mana Creatorului. Ma straduiesc sa fac ceva bun din asta. Banii obtinuti, practic, nu-mi apartin, de aceea datoria mea este sa-i impart mai departe celor care au nevoie. Imi rade sufletul cand vad ca pot ajuta copiii orfani, abandonati, suferinzi. Nu este meritul meu, este puterea lui Dumnezeu!