Cand am simtit pentru prima data fiorii dragostei, aveam vreo zece ani de abia impliniti. O copila cu bretonul ravasit peste ochi, catarata, cat era ziua de lunga, prin copacii si pe gardurile vecinilor. Purtam haine labartate, baietesti, care-mi acopereau vanataile, semne de buna purtare, capatate in lungile vacante petrecute la bunici, in muntii de la granita Maramuresului cu Ucraina. Daca ma priveai mai atent, observai cele doua codite impletite, pe care mi le aranjam singura in fiecare dimineata, inainte de a porni intr-o noua aventura, pe ulitele din sat (singurul amanunt care te facea sa te intrebi daca nu cumva sub hainele de baietandru se ascunde, timid, o fata). Imi placea sa cred despre mine ca sunt "omul muntelui", stapana peste dealuri si paduri, caci mai mereu, din grupul meu de prieteni, eu eram peste masura de curajoasa.
Imi petreceam fiecare zi cu cei doi vecini ai mei, Victor si Igor, frati dupa mama, dusi in vacante la bunici, ca si mine. Nu mi-e nici acum foarte clar cand a pornit prietenia dintre noi, care a fost inceputul aventurilor noastre copilaresti, fiindca mereu aveam impresia ca noi trei ne-am nascut deja mari, in aceeasi formula, am aparut pe lume cu tot cu arcurile de lemn in maini, ca trei muschetari, in acelasi loc, fiind predestinati sa imbatranim impreuna si cu singurul scop in viata de-a avea grija unul de celalalt.
Igor, desi mai mare ca varsta, era mai mic si mai pricajit decat fratele Victor, care avea o statura impresionanta, de barbat in devenire, mostenita din familie. Desi ne intelegeam in toate cele, distribuirea autoritatii intre noi era clara: eu il bateam fara probleme pe Victor, iar Igor ma batea fara probleme pe mine. Victor nu batea pe nimeni, el doar indeplinea muncile de jos, care presupuneau efort, iar pe Igor nu-l batea nimeni, caci el era cel mai mare dintre noi si, desi in mintea mea eu eram liderul neoficial si incontestabil al grupului nostru, lucrurile intre noi erau bine stabilite: cand vorbea Igor, lasam toti capul in jos, in semn de respect fata de el. Noi trei descopeream lumea impreuna, cat era ziua de lunga, in aventuri si scenarii de poveste, inconjurati de cazemate si castele impresionante, facute din crengi, lemne si bolovani, pe care ii caram de colo-colo, cu indarjirea de copii care isi indeplinesc o indatorire sfanta. Vara ne scaldam in apa rece de munte, strabateam coclaurile pana la lasarea serii si ne faceam planuri sa cucerim muntii, iar iarna ne imaginam si ne teleportam la marginea pamantului, in indepartata Antarctica, construind iglu-uri si vanand morse imaginare, inventand diverse ritualuri pentru aducerea ninsorii.
Dintre toate, primavara era intotdeauna anotimpul nostru preferat. Dupa o iarna lunga, in care eram monitorizati ceva mai atent de bunici, aflati in lipsa de ocupatie, la venirea primaverii, din cauza forfotei si a treburilor gospodaresti, eram brusc lasati liberi si cutreieram in voie imprejurimile. In plus, primavara - nu stiu cum se facea mereu -, Victor cadea la pat, doborat de viroze, raceli sau alte epidemii si boli ale copilariei, cu interdictie de a parasi casa bunicilor.
Asadar, in timp ce Victor ne privea in fiecare dimineata de la geam, primavara devenea anotimpul meu si al lui Igor. Ne plimbam amandoi prin padure, cautand urme de caprioare, ascultam si ghiceam pasarile care ne inconjurau in marea de sunete, ne vizitam vechile cazemate, ramase de cu un an in urma, si vorbeam. Zilele cu Igor erau pline de povesti. Povesti de copii, despre oameni fantastici, despre printese inchise in turnuri mai inalte decat norii, despre balauri care scoteau un fum gros prin toate narile, despre oameni care deveneau fantome, si caini care isi gaseau stapanii la mii de kilometri, peste mari si tari.
Imi aduc aminte ca in vacanta aceea de primavara ne plimbam intr-o zi, in turul nostru bine stabilit pe potecile cunoscute din padurea din apropierea satului. Fiind amandoi singuri, Igor isi modificase vocea usor, renuntand la aerul autoritar cu care ne obisnuise pe mine si pe Victor, si, cu un ton plapand, de copil, imi explica de ce unele plante sunt colorate, de ce unele ciuperci sunt otravitoare, de ce muschii cresc numai pe o parte a copacilor si ce se intampla cu soarele la echinoctiul de primavara. Eu il ascultam fascinata, intrebandu-ma in sinea mea de unde stie atat de multe cuvinte noi si, ca sa nu fiu mai prejos decat el, ii povesteam ce imi aminteam de prin carti, despre tipurile de nori, despre animale gigantice care traiesc in tari indepartate si de locuri misterioase, unde oamenii dispar fara urma.
In ziua aceea, in timp ce ne plimbam prin padure, Igor mi-a daruit doi ghiocei, pe care i-a cules din mers, fara sa-l observ. Cand l-am vazut cu mana intinsa spre mine, cu zambetul firav si cu ochii verzi, de copil pistruiat, m-am inrosit ca focul si am simtit o tiuitura puternica in urechi. Era pentru prima data cand simteam ca pamantul, care pana atunci fusese tare si stabil, caci doar construiseram pe el atatea cazemate, putea sa fuga de sub picioare. Mi-a zambit si mi-a spus doar atat: "Stii de ce-ti daruiesc doi ghiocei? Unul e pentru acum, sa te bucuri de el, si pe unul sa-l pastrezi pentru mai tarziu, peste ani, cand vom creste si vom uita de toate astea, cand iti va fi dor de padure, de primavara si de noi".
Eu stateam interzisa si imi era frica sa si respir, ca sa nu deranjez fluturii din stomac, care incepusera sa falfaie navalnic. Era o senzatie ciudata, de vina, de parca as fi facut ceva rau, amestecata cu un fior care imi strabatea tot corpul, de sub bretonul mereu ravasit, pana in varful talpilor. Ma facea sa raman nemiscata, uitandu-ma la el cum incepuse sa se zbenguiasca fara noima in fata mea, fara sa pot avea o reactie normala. Ma gandeam doar ca, la cat de tare ma luase ameteala, la cat de intens simteam totul, cand imi arunca o privire strengareasca, sigur urma sa ma imbolnavesc in scurt timp, sa patesc ceva rau sau chiar sa mor, caci stiam din povestile rusesti ca numai moartea mai putea fi simtita asa de intens. Stateam in mijlocul unei poieni, cu doi ghiocei deja ofiliti in mana, in timp ce pistruiatul de Igor radea.
Mai spre seara, pe drumul de intoarcere catre casa, m-a intrebat daca vreau sa fiu prietena lui, mai mult decat sunt prietena lui Victor. I-am acceptat propunerea fara sa stau pe ganduri, fiindca intotdeauna imi placuse mai mult de Igor si pentru ca Victor era prea bolnavicios primavara.
Cand am realizat, a doua zi, ca n-am sa mor, ca senzatiile intense simtite cu o seara in urma nu vor provoca nici pe departe vreo imbolnavire subita sau vreo crima, Igor a inceput sa-mi devina din ce in ce mai drag. De la tachinarile zilnice, in care ma tragea de cozi sau ma imbrancea in drumul nostru prin padure, am ajuns sa vorbim mai mult despre ce credeam noi, la varsta aceea, ca inseamna viata. Ma trezeam dimineata cu gandul la el, ne faceam mici cadouri, eu ii adunam pietre stralucitoare, care stiam ca ii plac, pe care le transformam in diverse coliere si bratari, el imi aducea in fiecare zi coaja proaspata de mesteacan, ba, uneori, chiar ii cedam parti considerabile din prajiturile puse la pachet de bunica.
Devenisem mai calma, mai adunata, ma convinsese sa renunt la hainele labartate si baietesti, spunandu-mi ca dintre toate fetele din lume pe care le vazuse eu am cei mai frumosi genunchi, in timp ce el devenise mai atent in miscari si in priviri, mai gentil si mai cuminte, cum ar fi spus bunica mea.
Intr-o alta zi, pe cand soarele disparea dupa dealuri, dupa jocurile si plimbarile noastre zilnice, mi-a soptit ca, daca am fi inconjurati de o haita de lupi, m-ar apara el, fara sa clipeasca. Am inceput sa rad de grozavia pe care o spusese, iar el, iritat de lipsa mea de afectiune, fara sa stea pe ganduri, ma prinse pe dupa mijloc si ma saruta apasat pe obraz. Printre lacrimi provocate mai mult de spaima, cu jumatate de gura, de teama cuvintelor pe care urma sa le spun, i-am marturisit lui Igor ca il iubesc si ca daca as sti cum sa opresc timpul pentru o secunda, l-as opri inainte de sfarsitul vacantei, ca sa fie mereu primavara pe pamant.
Au trecut zeci de ani de cand nu l-am mai vazut pe Igor cel pistruiat. Intre timp, eu am plecat departe de casa, intr-o tara in care nu exista primavara, intr-o tara in care oamenii au uitat sa rada si unde nu exista paduri.
Iti multumesc, dragul meu Igor, pentru ca am pandit impreuna primavara atatia ani, asteptand-o sa vina, fiindca m-ai invatat tainele florilor si mi-ai spus atatea povesti. Si iti mai multumesc, oriunde ai fi, pentru ghiocelul tau, care ma ajuta de fiecare data sa aduc mai aproape de suflet tara, padurile copilariei mele, dealurile, mirosul de pamant si de iarba proaspata, si care mi te readuce si pe tine, aievea, in viata mea, cand la marginea lumii isi face aparitia primavara.
IRINA - Emiratele Arabe Unite
BOGDAN LUPESCU
Un trecator "Te iubesc"
Tin minte doar ca ii aduceam, de fiecare data, fructe si o multime de discuri de vinil. Nici astazi nu-mi dau seama de ce. Gutui, zarzare, cirese, mere, pe care fie le furam de acasa, ori din curtile oamenilor, fie le cumparam de la aprozarul numit "Fortuna", platind bani destul de multi pentru vremea aceea. Plus discurile cu Beatles, Yes sau Sting, procurate de mama pe sub mana, din piata, de la rusi. Imi venea sa ii fac toate aceste cadouri ca un parinte fata de copilul sau, era ca un fel de dependenta nestavilita de-a o ocroti, de a-i face toate mofturile, de a-i darui orice ar putea-o bucura. Iar ei ii placea foarte mult muzica...
Ghiozdane intregi cu placi de muzica caram, zilnic, la iubita mea acasa, undeva la periferia orasului, spre strand, ca s-o incant. Pe ea o chema Beatrice si era o fata "bosumflata" - ziceam eu - adica cu obraji mari, sanatosi si rumeni, si cu niste ochi albastri care ma emotionau atat de mult, incat, uneori, atunci cand ii priveam, imi venea sa plang. Purta un breton negru, taiat neglijent, putin asimetric, insa armonizandu-se perfect cu chipul ei alb, acoperit spre maxilare de-un puf fin, si cu pistrui. Seara, acasa, la culcare, cand parintii mei stingeau lumina si eu ramaneam singur in camera, ma surprindeam rostindu-i in felurite intonatii numele, care mi se parea splendid: "Beatris!". Ea imi spusese intr-o zi ca ar dori "sa fim prieteni", m-a rugat asta, fara posibilitate de refuz, adica, cumva, sa fim iubiti. Ea mi-a propus, nu eu, caci nu indrazneam, desi doream mult. Poate ca nu am fost niciodata in viata mai fericit decat in acea zi. Aveam varsta de 16 ani si o saptamana, tin minte perfect, era inca martie, dupa ziua mea onomastica, de pe data de 15, si a fost prima oara cand am fost vazut iesind in oras cu "o prietena". Ea avea 13 ani si o tineam cu bratul peste umeri, fiindca ea insasi ma invatase ca asa se tine o fata, si nu de dupa sold, precum credeam cand plecasem in acea zi catre cinema, sa vedem filmul "Gara pentru doi". A fost frumos, un timp destul de lung. Aproape un an. Eram "un cuplu foarte reusit", se zicea in oraselul acela mic, de la poalele muntelui Rarau. Oamenii spuneau ca ne potrivim grozav, eu si ea. Iar eu nu traiam decat rugandu-l pe Dumnezeu sa imi mai dea inca o dimineata de viata, ca sa o mai vad cum iese din casa ei dinspre strand, voioasa si razand cu amandoi obrajii rumeni, fericita ca ma vede la poarta, dupa straturile de flori, in luna lui martie, anul 1987.
Si, ciudat, mereu ma intrebam de ce m-a ales tocmai pe mine, dintre toti. Ma uimea doar gandul, mi se parea ca-s nedemn, prea urat. Dar ea zambea, imbratisandu-ma si sarutandu-ma pe ochi. Asta imi amintesc: ca imi saruta ochii. In primul rand, ochii, pe rand. Apoi, ca isi punea palmele streasina la ochii ei albastri, infigandu-si fruntea in fruntea mea, si de acolo, din intuneric, imi soptea, constienta fiind ca ii simt respiratia fierbinte si dintii mari, albi, frumosi, un trecator: "te iubesc..." Nu ieseam vreodata in oras fara ea. De fapt, nici nu cred ca as fi putut concepe vreo zi fara dansa, asteptandu-ma diminetile, in capul scarilor, imbracata in uniforma albastra, de eleva, ea in clasa a saptea, eu intr-a noua, deja licean. Ne iubea lumea, pe strazi, numai privindu-ne, mergand catre scoala. Venea vara si ne intorceam spre casa ei, trecand apa Moldovei printr-un vad, calcand desculti prin valuri, tinandu-ne de mana, alunecand comic pe pietrele acoperite de matasea broastei si razand. Mai ales razand.
Dupa aceea, intr-o vreme, am sezut mult pe o bordura de vis-a-vis de casa ei mare, supraveghind noaptea, pana spre dimineata, singura fereastra luminata, in care traia mama ei fara sot, pe care o chema tot Beatrice. Doar asta faceam: veneam seara si ma uitam la dreptunghiul acela de lumina, gandindu-ma la ce-ar putea face ea, la ce-ar putea gandi ea, la cat de mult ar putea suferi ea, o mama singura. Pentru ca intre timp, Beatrice, fiica ei si cea dintai iubita din viata mea, tocmai fusese la un spital si murise.
MATEI FLORIAN
Nicoleta
Uneori, in serile acelea din ce in ce mai calde, dupa ce jucam fotbal si bubuiam spreiuri pe campul de gunoaie, ne adunam tacuti pe trotuare si asteptam sa bata vantul. Era o singura cismea, destul de departe de strada Unitatii - strada noastra cu blocuri de opt etaje - pe undeva prin spatele fabricii de ace, pe strazile cu visini si tigani, langa o biserica. Ni se parea capatul lumii acolo, transpiratia ni se lipea de asfalt si-l rugam atunci pe Marian sa nu fie nae si sa se duca el in casa, dupa o sticla de apa. Marian se intorcea scarbit cu apa, ne intreba cine retrogradeaza, ce face Steaua, daca jucam Pac-pac. N-aveam pistoale si eram obositi, de la etajul doi, pe balcon, aparea un pic Nicoleta, ne privea, aranja pe o sarma pantalonii lui taica-su', intra la loc in casa.
Atunci, in clasa a 3-a, am luat pentru prima si ultima oara premiul intai. Si asta, pentru ca mama m-a pus sa-i dau tovarasei invatatoare Budea Ioana o pereche de ciorapi negri de matase. Ciorapii erau nou-nouti, mama tocmai ii primise din Germania, de la sora ei, intr-o cutie pe care erau scrise tot felul de adrese ciudate. Imi imaginam cateodata fusta invatatoarei, peste ciorapii astia, bluza ei alba, buzele rujate, cuvintele din recreatie, cand isi aprindea cate o tigara. Dar de tovarasa nu-mi placea prea tare.
Ghetaru Alexandru s-a imbolnavit de otita, cu doua luni inainte de a se termina scoala, iar noi, colegii lui din a 3-a D, am fost la spital sa-l vedem. Poate ca n-avea otita. Tin minte doar ca Nicoleta avea tresa ei rosie de comandanta de grupa, ca doctorul ne-a aratat niste poze cu boli, ca ea si-a intors privirea de la ele si s-a uitat lung la mine, cu ochii ei verzi. Atunci m-am indragostit, iar ea a inceput sa priveasca in alta parte.
Timp de vreo doua saptamani, n-am mai bubuit spreiuri, iar fotbal jucam rar si prost. Alergam doar in jurul blocului si ma duceam de unul singur, spre inserare, sa beau apa de la cismeaua din curtea bisericii. Nimeni nu ma credea, nici macar cand veneam cu apa-n gura ca sa le arat, ziceau ca am intrat in bloc prin fata si-am luat liftul pana la trei, ca sa beau apa din casa. Nu mi se parea nicicum, ma asezam langa ei pe trotuar si ma uitam in gol. De la o vreme, au inceput sa mi se para prosti. Citeam toata ziua si omoram tantari, ieseam din cand in cand pe balcon si-l priveam pe tatal Nicoletei, jucand table de unul singur. Intr-o zi, era doar ea, m-a privit cu ochii ei verzi si m-a intrebat daca poate sa vina la mine sa imprumute niste carti. Nu se juca nimeni afara, n-am auzit-o decat eu. Am asteptat-o mult, foarte mult, cu "O mie si una de nopti" in mana, inima imi zgaltaia in piept, cand a sunat, am deschis usa, i-am dat cartea si i-am spus pa". Peste doua zile o citise, era "Povestea hamalului si a celor trei fecioare", vroia alta. Am privit-o mult atunci, mama i-a spus sa intre, era in slapi, avea parul negru prins in niste clame, o fustita cu buline verzi pe care intr-o zi i-a ridicat-o vantul, unghiile de la maini si de la picioare date cu oja sau colorate cu carioca. Avea niste unghii mici Nicoleta, taiate aproape pana la carne, in unele locuri oja sau carioca incepuse sa se decoloreze. In seara aia am iesit la fotbal si am dat patru goluri, unul cu capul, batea vantul, am ramas pe trotuar pana seara tarziu, doar cu Horia si Dragos, gemenii. Campionatul se terminase, unul dintre felinare palpaia in fata noastra, am inceput sa povestim, iar eu le-am spus ca o iubesc pe Nicoleta. A doua zi, toata strada radea de mine: si Emil, si Marian, si Viorel, si Adi. As fi vrut sa-i bat pe Horia si Dragos, dar erau doi si stiau karate.
Nicoleta a mai imprumutat niste Jules Verne, se facea ca nu stie nimic. Am intrebat-o daca o sa vina in tabara cu tovarasa la Piscul Cainelui si-a zis ca asa crede. N-a venit. Tovarasa Budea Ioana m-a intrebat de ce si eu i-am spus ca n-a lasat-o tatal ei. In aceeasi vara, m-am mutat de pe strada Unitatii, am schimbat si scoala, am fost la munte si am baut ceai de rododendron.
In clasa a 4-a am luat mentiune si m-am indragostit de Alexandra.