IOAN ES. POP - "Poezia e drumul cel mai scurt de la cele vazute la cele nevazute"

Dia Radu
- De la debutul din 1994, cu "Ieudul fara iesire", o carte care a facut istorie, a luat de trei ori premiul Uniunii Scriitorilor si a fost tradus in patru limbi. Mai importanta insa decat recunoasterea oficiala e cealalta recunoastere, a cititorilor. Ioan Es. Pop nu e doar un poet foarte bun, ci si un poet foarte iubit. Caldura cu care sta de vorba si prezenta lui discreta sunt dovada vie a harului cu care a fost daruit -

Gradina cu minuni

- Se spune ca literatura se naste, adesea, tot din literatura. Dvs. cum ati descoperit bucuria cititului?

- Uf, cat de departe in trecut trebuie sa merg ca sa ajung la primele carti. De fapt, sa ma intorc in timp inainte de prima carte citita. In serile lungi de iarna, de pe vremea cand aveam cinci-sase ani, tatal meu, care era si este un cititor impatimit, le citea catorva vecini adunati la noi in casa lungi fragmente din Alexandre Dumas, Mihail Sadoveanu sau chiar din Lev Tolstoi ori Dostoievski. Lampa ramanea aprinsa pana inspre miezul noptii, iar eu ascultam si visam. Noptile de atunci, cufundate intr-o bezna grea si aproape nesfarsite, nu mai exista astazi, nici macar in Varai - satul meu de bastina, situat undeva la granita Maramuresului cu Salajul -, daramite in orase! ...Iar apoi, cand am invatat sa citesc, prima pe care am buchisit-o a fost o povestire a lui Ion Creanga. Dupa aceea, nu m-am mai putut opri. Am inlocuit lumea reala cu lumea din carti. Lumea reala era dura si rea. Lumea dintre pagini era, chiar si atunci cand vorbea despre suferinta, o lume mantuita si mantuitoare. Pana la urma, insa, lumea reala s-a razbunat: cufundandu-ma tot mai mult in reveria cartilor, am uitat sa invat fix la... limba romana, motiv pentru care, in clasa a sasea, am ramas corigent si apoi repetent, cu gigantica medie 2,93. De carti, insa, nu m-am dezvatat. Si cata vreme am fost prins in mreaja citirii lor din pura placere, nu mi-am dorit sa scriu eu insumi.

- Seri de iarna la lumina lampii, coborate parca din filmele rusesti. Ce a mai ramas din povestile de altadata ale copilariei?

- Imi amintesc asa: eram in casa unchiului meu din partea tatei si a sotiei lui. Aveam intre patru si cinci ani. Imi puneam pe umeri o naframa neagra, luam clestele de la soba si aleluiam. Eram popa. Voiam sa alung cilihoaia care tipa noaptea in gradina si nu ma lasa sa dorm. Si, cam tot pe la aceeasi varsta, ma regasesc in curtea bunicilor mei din partea mamei. O curte uriasa, in care vara venea o multime de lume, pentru ca bunicul meu era achizitor de minunatii de-ale padurii: mure, coarne, zmeura, bureti, hribe. Si cum pe vremea aceea banii erau rari si putini, oamenii veneau din toate satele de primprejur, cu cosurile pline in spate, sa vanda minuni si sa cumpere bani. Era multa larma si multa vanzoleala, dar eu imi construisem dintr-o lada, intr-o margine a curtii, o casa langa care stateam ceasuri intregi. Nu, nu era casa mea, era casa unui cap de papusa din gips, caruia ii atasasem niste bete in loc de trup, iar pe acestea le imbracasem in carpe. Acel cap de papusa era de o frumusete extraordinara. Nu depasea marimea unui bot de miel, insa alaturi de el am trait cele mai incantatoare clipe ale copilariei mele. Sunt sigur ca era ingerul meu. Cand l-am pierdut, absolut inexplicabil pentru mine chiar si astazi, am suferit ingrozitor.

- Tara Chioarului este o zona cu o foarte puternica traditie magica. Credeti ca s-a transmis ceva din magia locului si in poezia dvs?

- De indata ce am iesit din satul Varai, mi-am dat seama ca acesta se deosebea foarte tare de alte localitati din Tara Chioarului. In timp ce majoritatea asezarilor pomenite se insira de-a lungul unui drum national si se expun vederii fara prea multe limitari datorate reliefului, Varaiul seamana cu un fund de lume: mergi patru kilometri pe un drum pustiu pana ajungi la prima casa, satul se afla ingropat ca intr-un uter intre dealuri abrupte, iar dealul compact de la miazazi, care inchide orice iesire a ochiului spre alte posibile orizonturi, este atat de sumbru pe vreme de furtuna, incat ai zice ca dincolo de el nu mai exista nimic. Se spune ca, in urma cu doua sute de ani, nici dinspre Valea Chioarului nu exista drum pana in Varai, toata intinderea celor patru kilometri fiind acoperita de paduri. La fel de teribile erau si povestile care mi se spuneau in copilarie. Nu toate, dar unele erau infricosatoare, iar personajele lor se strecurau noaptea nu doar in ograda din spatele casei, ci si in somnul meu.

- Va lipseste azi Maramuresul?

- Am trei Maramuresuri: Maramuresul din Varaiul copilariei, care n-a fost tocmai Maramures, pentru ca zonei acesteia i se spune Tara Chioarului; Maramuresul Baii Mari, unde am fost student; si Maramuresul adevarat, cel cu care m-am intalnit la Ieud, unde am fost repartizat ca profesor de limba si literatura romana. Acel al treilea Maramures, care aduna Vaile Izei, Marei si Viseului, a fost, vreme de sase ani cat am stat acolo (1983-1989), o continua descoperire vrajita. Dupa 1990, cand l-am parasit, adus la Bucuresti cu masina de Stefan Hrusca, m-am mai intors in zona doar o singura data. Era un alt Maramures. Lemnul plecase in pribegie, si din porti, si din peretii caselor, si de pe acoperisuri, si din crucile de pe morminte.

Sangele stelar al rugaciunii

- Maramuresul a fost si martorul tineretii dvs. Despre care eram gata sa va intreb, daca nu mi-as fi amintit o declaratie pe care ati facut-o nu demult: "Eu nu am fost niciodata tanar". Cum asa?

- Voiam sa fiu ca toti ceilalti de varsta mea si nu eram in stare. Aveam doua maini stangi. Mi-era rusine ca eram trist. Mi-era rusine ca nu stiam dansa. Mi-era rusine ca fetele nu se uitau la mine, pentru ca nu ma stiam da barbat. Mi-a fost rusine din clasa a sasea si pana in facultate de faptul ca eram mai mare cu un an decat colegii mei, din cauza repetentiei suferite atunci. Eram atroce de lucid si excesiv de sensibil. Luciditatea imi ardea inima, imi inabusea avanturile, ma facea sa ma simt batran si chiar sa ma comport de parca as fi fost asa.

- Un "vaz enorm" si-un "simt monstruos". Ele v-au apropiat de scris?

- "Ti-am spus la plecare: incuie usa, vreau sa dorm./ Si nu ma mai trezi, arunca cheia./ Nu pot trai, dar am sa mor enorm". Desigur, versurile acestea nu sunt scrise atunci, la inceputuri, ci mai incoace, spre 1997, dar ele contureaza cumva ceea ce mi se intampla pe la 21-22 de ani, cand am alunecat in plina criza metafizica. Ma urmarea inca obsesia somnului din poezia lui Lucian Blaga, de moarte eram obsedat inca de mic, traiam instrainarea, deceptia si singuratatea varstei cu o intensitate maxima. Anterior, imi confundasem somnul cu "somnul dulce" al lui Eminescu. Acum, veneau somnul-cosmar, somnul-spaima, somnul-care-nu-putea-fi-dormit. Si l-am "scris" in toate felurile imaginabile, la toate varstele de-atunci incoace, iar martor imi sta ultimul volum: "Unelte de dormit". Cel mai scurt poem de acolo suna asa: "Dorm de doua zile. M-am trezit degeaba:/ E tot azi".

- De unde vine poezia?

- Nu pot sa nu reiau un foarte scurt raspuns pe care l-am dat de curand: poezia este calea intuitiei. Adica drumul cel mai scurt de la cele vazute la cele nevazute, de la trecut la viitor, de afara inauntru. Este matematica fara cifre pe care au folosit-o oamenii pana ce au descoperit cifrele. Candva, la inceputuri, cred ca a fost una cu rugaciunea si ca rugaciunea si poezia au mers o vreme alaturi (uneori mai merg si azi). S-au despartit probabil atunci cand poezia a inceput sa carteasca, sa se indoiasca, sa se dezica de autoritate, sa blesteme, sa ia in desert numele Creatorului. Dar si asa, prin venele ei curge si astazi ceva din sangele stelar al rugaciunii. Si iar repet, nu poetul e cel care scrie poezia, ci poezia il scrie pe el. Desigur, cu consimtamantul si stradania amandurora.

- V-am auzit adesea vorbind de frica. Ea cum s-a nascut?

- Cand tocmai mi se pare ca pricep ceva din lumea asta, lucrurile se intorc pe dos si ma arunca in plin necunoscut. In necunoscut, singurele sentimente care functioneaza sunt frica si panda. M-am convins inca o data de faptul ca frica bate orice, pe la 12 ani. Eram mai multi copii cu vitele la pasune, departe de sat. Dintr-o pricina de care nu-mi aduc aminte, am fost starnit sa ma bat cu unul cu vreun an mai mic decat mine si mult mai firav. M-a facut praf. Am inteles mai tarziu ca nu corpurile lupta, ci energiile lor. De atunci, dar si de dinainte, am tot pierdut. Cand te faci mare, asta se numeste lasitate, tradare, lipsa de vointa. De asta, poate, "cand eram mic, visam sa fiu si mai mic".

Pop de zi si Pop de noapte

- De ani buni de zile impartiti poezia cu jurnalismul sau cu munca de editor. Sunteti un poet foarte "disciplinat".

- Pentru ca n-am putut scrie literatura la modul profesionist si pentru ca am ramas la paguboasa prejudecata ca scrisul presupune o stare de gratie pe care nu ti-o dai tu atunci cand vrei si nici n-o poti intretine cat vrei, dar si pentru ca, da, trebuia sa hranesc mai multe guri, dintre care doua erau ale mele - una pentru mancare, pentru Pop cel de zi, si una pentru bautura si tutun, pentru Pop cel de noapte -, am convenit o intelegere intre cei doi: primul nu bea, nu fumeaza, nu face prostii pe timpul zilei, ba mai mult, munceste pe rupte, gandeste limpede si e disciplinat ca un robot; celalalt nu isi incepe viata decat la lasarea serii, cand se poate umple de bezna cat vrea el, pentru ca in intuneric bezna nu se vede, poate bate toate carciumile din cartier si se poate cutremura cat il tin puterile, ba poate sa si scrie, pentru ca, de fapt, el este poetul, dar numai in masura in care dispare inainte de urmatorul rasarit de Soare, pentru a-i ceda locul omului de zi cu zi.

- Prin urmare, scrieti doar noaptea?

- Pe vremuri, scriam tot timpul si in orice loc: acasa, pe strada, la crasma, in autobuz. Acum, o fac cel mai adesea noaptea, acasa, dar nu la vreun birou, ca n-am asa ceva, ci pe genunchi, in pat, sau pe un colt de masa, in bucatarie, cu niste beri la capul patului sau la piciorul mesei. Fara nici un ritual pregatitor. Cand vine, vine. Cand nu, nu fortez. A doua zi dimineata, imi dau seama daca lucrurile scrise peste noapte merita continuate sau abandonate. Am scris unul dintre cele mai bune versuri ale mele - "aici viata se bea si moartea se uita" - intr-o "mansarda" de doi metri pe unu saptezeci din Piata Lahovary, pe care o imparteam, din cand in cand, cu poetul Lucian Vasilescu. Se intampla prin 1990 sau 1991. Mi-as dori sa se mai intample, numai ca revelatiile sunt din ce in ce mai rare.

- Care sunt bucuriile diurne ale lui Ioan Es. Pop?

- Pana la bucurii e-o cale lunga, iar placerile, dupa o anumita varsta, sunt cam toate vinovate, pentru ca le constientizezi ca atare. Dar sa nu vorbesc vorba nedreapta: nu chiar totul e pedeapsa pe lumea asta. Uneori nu poti sa nu simti ca esti ajutat. De cineva prin oameni sau de oamenii insisi. Si simtind acest lucru, te straduiesti sa iti deschizi ochii mai bine. Si sa vezi ca acolo unde pana mai ieri era numai abis, disperare si esec, a inceput sa se astearna un strat subtire-subtire de speranta. Iar dupa ce vezi asta, iti dai seama ca la speranta s-a adaugat si putin noroc. Si putina minte. Si un pic de cumpatare. De unde? De acolo de unde raspunsul este intrebare, iar intrebarea este raspuns. Bun! Si totusi: sambata si duminica sunt ele insele bucurii diurne. Ador sa merg la piata, sa fac piata, sa ma opresc o jumatate de ora la birtul aceleiasi piete. Sau sa umblu pe jos, pur si simplu. Sa traversez, fara nici o tinta, Parcul Titan. Sa ma intalnesc cu fostii colegi de Cenaclu Universitas. Sa cobor din cand in cand la "Groapa" - cafeneaua de la Muzeul Literaturii Romane, unde nu doar se bea, ci mai si au loc niste recitaluri de poezie si muzica grozave. Pai, unde altundeva sa-i intalnesti adunati la un loc pe Mircia Dumitrescu, Paul Vinicius, Eugen Suciu, Mircea Tiberian, Ioan Grosan, Ioan Buduca, Ion Muresan, Ioan Bolborea, Marcel Bunea si pe altii asemenea?

- Aproape dintotdeauna, poetii au facut din carciuma un loc de predilectie. Cum se explica atractia pe care o exercita asupra lor?

- Anii trecuti, am citit pagini dintr-un caiet in care preotul satului nostru din urma cu peste saizeci de ani scria, pe la 1946, ca varaienii sunt oameni gospodari, dar ca le place prea mult horinca si ca, dupa ce o beau, devin excesiv de fuduli. Te nasti si cu acest risc: in jurul tau, toata lumea bea la toate ocaziile si vezi ca bautura te poate despovara si insenina. Pana la urma, drumurile mele prin viata ar putea fi descrise si asa: de la o carciuma in Varai la doua carciumi in Somcuta, la trei carciumi in Baia Mare, la patru carciumi in Ieud si pe Valea Izei, la cinci carciumi in Cluj si la sase carciumi in Bucuresti. Pline de toti oamenii pe care i-am intalnit "zavorati" aici, in aceste chilii ale disperarii si ale refacerii sperantei.

O palpaire cat soarele la amiaza

- Nu vorbiti aproape niciodata de dragoste. Din pudoare sau din dezinteres? N-au scriitorii mai mare nevoie de ea decat oamenii de rand?

- Nu vorbesc niciodata despre dragoste, dar vorbesc mereu despre primejduirea ei. Spaima si moartea sunt doua dintre aceste primejdii, iar eu ma zbat sa le fac fata, tocmai ca sa apar acea mica palpaire discreta pe care eu o percep ca dragoste. O feresc de prea multa expunere la lumina, pentru ca lumina prea puternica ar putea-o face sa para, prin contrast, o boaba de intuneric. Un felinar stins. Pe cand ea e vie, si in lumea ei, palpairea ii sta cel mai bine, deoarece acolo aceasta mica palpaire echivaleaza cu stralucirea soarelui la amiaza.

- Din tot ce spuneti si scrieti razbate, cumva, tristete... E Ioan Es. Pop un om trist?

- Nu, nu-i vorba de tristete, nu o sa ma vedeti umbland toata ziua, buna ziua, cu ochii-n pamant si cu colturile gurii lasate. Este vorba despre constiinta unui rau, a unei neputinte, a unui esec de lung parcurs. Vedeti vreo tristete in intrebarea mea "pamant al blestematilor, ce caut eu aici/ de unde nimeni n-a scapat vreodata"?

- Am inceput dialogul vorbind de carti. Sa-l incheiem rotund. Mai resimtiti si azi aceeasi emotie cand cititi o carte?

- Cititorul iubitor din mine n-a disparut nici astazi, desi, dupa desteptarea ochiului critic, multe dintre cartile citite in copilarie mi s-au parut... copilaresti. Astazi, citesc, simultan, cu mintea si cu inima. Trebuie sa inteleg, nu doar sa visez. Trebuie sa inteleg ce este si ce nu este specific literaturii de valoare. Dar si asa, traiesc mici revelatii. Am descoperit, de curand, doi tineri prozatori pe care i-am citit pe nerasuflate. Am descoperit in ultimii ani multi tineri poeti redutabili. Am ramas totusi la parerea ca literatura nu este un domeniu exclusivist si inaccesibil celor multi. Si, cu mintea mea de azi, as zice nu numai ca o carte adauga un spor fiintei noastre, ci si ca ne ajuta, atunci cand este puternica si autentica, sa intelegem ca revelatiile nu ne sunt interzise. Cititul poate insemna nu doar evadare, ci si iluminare. In ultimul an, si ca sarcina de serviciu, dar si pentru ca se potriveau intrebarilor, nelinistilor si asteptarilor mele, am citit niste carti extraordinare. Parca veneau in intampinarea mea pentru a-mi spune: "Stiam ca vei ajunge la noi, pentru ca ai suferit mult, voiai sa te vindeci si noi o putem face".

Foto: ION CUCU

________________________________

cand eram mic, visam sa fiu si mai mic.

mai mic decat masa, mai mic decat scaunul,
mai mic decat cizmele mari ale tatalui.
cat un cartof, atata ma visam.
pentru ca primavara pe cartofi ii pu-
neau in pamant si gata,
pana toamna nu-i mai necajeau.

ma visam in cuib, printre ei,
dormind cu dulceata-n intuneric,
intorcandu-ma pe-o parte si pe alta vara
iar apoi cazand din nou in somn.

si toamna sa ma trezesc tot nedormit
si tot nespalat ca fratii mei
si cand sa dea cu sapa-n noi, sa sar deasupra
si sa le strig: nu mai sapati, nu mai sapati,
caci vin acasa de bunavoie,
daca-n primavara ma puneti la loc

si primavara sa fiu primul pe care
il arunca inapoi in cuib
si tot asa, sa raman sa dorm mereu,
din cuib in pivnita si din pivnita in cuib,
ani multi, neintors si uitat.

***

ma intorc acasa dupa ani si ani de umblat prin bucuresti

si ma intorc cu o plasa goala in mana
si iese ea la poarta si imi zice pai,
dragul nostru, parca ai zis ca mergi la castig,
parca ziceai ca tu, in doi ani, o sa castigi cat altii in patru
si uite ca acum n-aduci nimic.

ba, uite, dragilor, chiar nimic am castigat.
si aduc acasa atata nimic cat n-a putut aduna
nimeni in astia doi ani.
nici n-am putut cara de unul singur atata
nimic cat am castigat.

in urma mea vin carele-ncarcate cu nimic,
gata sa se rupa sub greutate.
cand or sa se desarte toate-n curtea noastra,
nimeni n-o sa aiba atata nimic ca si noi.

intr-un an, doi, o sa fie mai cautat decat aurul.
o sa vindem din el numai cand va fi la mare pret.
fiti siguri, dragilor, atata nimic n-are nimeni.
doi ani am tot adunat numai cu gandul la voi.