- "Vine, vine, primavara"... Desi anul asta pare sa aiba mai mult de furca cu iarna, primii ei vestitori au sosit: soarele si cerul albastru. Te mai atinge, oare, acest anotimp? Te mai bucura?
- Marturisesc ca anotimpul meu preferat e toamna. Toamna cu culorile ei... Probabil ca o anume insemnatate o are si faptul ca sunt nascuta in toamna. De aceea nici nu gasesc ca acest anotimp e sinonim cu tristetea. Dar si primavara mi-e foarte draga. Si o astept in fiecare an cu un frison special. Din pacate, anul acesta se pare ca primavara doreste sa fie chemata de mai multe ori la scena. N-a venit asa, din prima. Iar eu m-am saturat de troienele de zapada impietrite inca pe trotuare, m-am saturat sa-mi curat masina de chiciura, dimineata, si abia astept sa-mi vad ghioceii rasarind in gradina.
- "Primul ghiocel, prima iubire, primul sarut", suna un cantec din copilaria mea. Ti se mai potriveste macar vreunul dintre cuvinte? Iti simti si tu sufletul inflorind?
- Oh, da, simt asta din plin. Numai ca emotiile si bucuriile pe care le traiesc in primavara asta care vine asa de greu tin, mai degraba, de meserie, de actrita din mine. Am inceput proiecte noi, ceea ce ma face sa plutesc pe aripa sperantei, mai ales ca am trecut printr-o perioada destul de lunga de pauza in teatru. Cu toate ca sunt in plina forma. Cand se maturizeaza, o femeie simte cu atat mai mult nevoia sa se exprime, sa-si descatuseze din plin energiile. La mine, maturizarea a intervenit dupa patruzeci de ani, iar artistic vorbind, sunt marcata de necesitatea aceasta de a ma exprima in feluri care pana acum imi erau inaccesibile, fiindca eram prea tanara. E drept ca in acest rastimp am facut un film, am pus voci in televiziune si pentru diverse reclame, am tradus cateva piese de teatru, dar activitatea aceasta mi se parea a fi doar o picatura intr-un ocean si ma simteam foarte frustrata. Iata insa ca primavara a venit cu bagheta ei magica si, dintr-o data, programul actritei Catalina Mustata s-a aglomerat. Acum repet, impreuna cu Ioana Flora si Clara Flores, un text in trei personaje, scris tot de o actrita (foarte talentata) - Tony Zaharia. Tony face si regia spectacolului si uite-asa, ne-am reunit patru femei care muncesc cu sarg la acest "Ciao, Bella!", de care ne-am atasat incredibil. Premiera o vom avea pe 22 aprilie, la Godot Cafe. In continuare, voi incepe sa lucrez cu Theo Herghelegiu o piesa frantuzeasca, pe care o vom juca in sala de jos a teatrului Odeon si in care eu va trebui sa cant si sa dansez, ceea ce mi se pare foarte interesant. Gelu Colceag m-a cooptat intr-un alt proiect: o piesa de Eric Bogosian, in cinci personaje, care e absolut splendida. Iar pentru toamna, ma asteapta o alta mare bucurie: Mara Rosu, o regizoare cu masterat la Sorbona, a propus un text la teatrul Odeon, un text care se numeste "Doa Juana" si care are ca personaj principal o varianta feminina a lui Don Juan. Propunerea ei a primit unda verde, iar eu am primit rolul Doa Juana. O provocare pe care o astept cu nerabdare. Si, bineinteles, tot in aprilie, voi avea premiera filmului despre care am pomenit mai devreme. E vorba despre un film in regia lui Andrei Zinca - "Puzzle pentru orbi" -, iar distributia e de zile mari: Dan Nutu (care revine la actorie, dupa atatia ani de absenta), Ioana Pavelescu, Adrian Titieni, Tunde Skovran si Rodica Mandache. Dar sa ne intoarcem la ghiocei si la inima...
- La inima si la primele iubiri care deseori infloresc primavara. Ti le mai amintesti?
- Mi le amintesc cu dulceata, cu nostalgie si cu un soi de bucurie care se naste din decantarea amanuntelor, a acelor gesturi mici, care picteaza tabloul cel mare. Iar dintre toate aceste tablouri de inceput, cel mai emotionant este - evident - acela al primei mele iubiri, o iubire platonica, de adolescenta, curata si alba ca un ghiocel. Povestea este asa: in clasa a VI-a, m-am mutat la scoala de arte plastice, unde mediul era oarecum mai relaxat, atmosfera generala era una care se incadra in sfera boemului. Eu veneam de la o scoala normala, cu toate rigorile cunoscute, inclusiv la nivelul tinutei. In plus, mama mea, o femeie extrem de cocheta, ma purta cu gulerase tricotate si apretate si funde mari si albe pe cap. Ei, in prima zi, la scoala cea noua, eu m-am prezentat conform "normei", numai ca efectul n-a fost cel scontat. Colegii, care nici n-auzisera de bentita, la fete, sau de par tuns scurt, la baieti, s-au amuzat copios pe seama mea. Si cine a ras cel mai tare? Un baiat cu ochi albastri, cu buze senzuale, un par negru-negru si piele alba... Ce mai! Era Fat-Frumos cel din basme. Unde mai pui ca Fat-Frumos era si sclipitor de inteligent! Vorbea fluent engleza si franceza, iar la matematica, daca in manual existau doua posibile rezolvari ale unei probleme, el, cu siguranta, o gasea si pe a treia! Era realmente uimitor, inclusiv pentru profesorii nostri, care il trecusera in categoria geniilor. Asadar, in ciuda supararii pe care mi-a provocat-o initial, am ajuns sa-l descopar si chiar sa-l indragesc. Sentiment care, dupa cum s-a dovedit, era impartasit. Eu insa ma tineam tare pe pozitii si nu voiam sa ma dau in vileag. Bref, in urmatoarea vacanta de vara, Mircea a inceput sa ma sune si sa ma invite la film. Si, dupa ce l-am refuzat de cinci ori, a sasea oara am zis: "Bine". Cand am ajuns in fata cinematografului, el era deja acolo - imbracat superb, cu o camasa alba, cu maneci largi si cu un buchet urias de trandafiri rosii in brate. La film, m-a luat pentru prima data de mana... Si, in continuare, lucrurile au decurs la fel de minunat. Mircea era tot timpul atent cu mine, era curtenitor, prevenitor si cu maniere impecabile. Si ma rasfata mai ceva ca pe o printesa: in fiecare zi, cand ajungeam la scoala, gaseam in pupitru un cadou - cate-o papusica, cate-un soricel de jucarie, cate-o portocala cu un abtibild haios... De ziua mea, mi-a adus un urs mare si catifelat. Plus ca imi scria si poezii. Era gentlemanul perfect! Motiv pentru care toate colegele ma invidiau groaznic. (rade) Tin minte ca odata s-a dat o petrecere in scoala, la care eu m-am dus imbracata intr-o rochie albastra, tricotata de mama, care-mi venea foarte bine. Cum am intrat pe usa, Mircea a si venit la mine, mi-a facut toate complimentele de pe lume, apoi am inceput sa dansam. Dupa cateva melodii, i-am spus sa se duca sa mai invite si alte fete. La care el mi-a raspuns: "Intai dansez cu Katy (asa mi se spunea mie pe vremea aia), pe urma dansez cu Katy si dupa aceea tot cu Katy". Adorabil, nu? Timpul a trecut, si in clasa a VIII-a ne-am certat, din cauza mea. Nu eram de acord sub nici o forma sa merg cu el de mana pe strada si sa ne sarutam. El imi tot arata alti tineri care faceau lucrurile astea, dar eu nu si nu. Doar pe la cinema mai acceptam sa ne pupam. (rade) Ideea era ca mama era invatatoare in aceeasi scoala, iar eu ma temeam sa nu ma vada cineva, sa se vorbeasca despre asta... Consideram ca trebuia sa pastrez aparentele. Asa s-a incheiat povestea noastra. Cand si-a dat seama ca nu mai are sorti de izbanda, m-a oprit intr-o zi si mi-a spus: "Katy, sa nu dea Dumnezeu sa iubesti pe cineva si acel cineva sa nu te iubeasca".
- Te-ai mai reintalnit vreodata cu el?
- Da, ne-am revazut la reuniunea de douazeci de ani de la terminarea liceului. Mircea s-a schimbat mult fizic, dar a ramas acelasi om deosebit si a fost o bucurie sa-l regasesc. Azi, el e un tata fericit, are doi copii si locuieste in Brasov. Si, din cate am inteles, cei doi baieti ai lui i-au mostenit inteligenta iesita din comun.
- Rareori se intampla ca prima poveste de dragoste sa fie si ultima. Cu toate astea, pornim la drum cu acelasi entuziasm. Il mai ai in bagaje? La 40 de ani iubirea e tot ca la 20?
- Pentru mine, iubirea continua sa insemne romantism, delicatete si sinceritate. Si asta probabil pentru ca eu nu m-am modificat prea mult in interior. Sufletul si inima mi-au ramas cam pe la varsta de cincisprezece ani. Ca m-am maturizat si percep poate mai multe nuante, asta e altceva! Sentimentul de iubire il vad insa la fel si il simt la fel de necesar in existenta mea ca atunci, imediat dupa ce l-am descoperit pentru prima data. Iubirea ma hraneste intru totul, ma potenteaza ca fiinta.
- Din nefericire, biletelele cu poezii si plimbarile mana in mana par sa fi pierdut batalia in fata sms-urilor si a declaratiilor de amor pe internet. Te sperie aceasta virtualizare a iubirii?
- Da, e foarte grav ceea ce se intampla si, realmente, sunt speriata de modul in care au evoluat sau, de fapt, au involuat lucrurile. Am atins putin acest aspect si in teza mea de doctorat - "Teatrul si globalizarea". Am vorbit acolo de felul in care ne-am rupt de maslin, maslinul care este simbolul traditiei si al personalitatii unui popor. Am intrat intr-o automatizare, intr-un soi de robotizare. Maslinul nu doar ca s-a uscat, dar nimanui nici nu-i mai pasa de el. In urma cu ceva timp, l-am intrebat pe nepotul meu, Alexandru, care avea atunci noua ani: "Cum e mai usor: in virtual sau in real?". Iar el mi-a raspuns: "In virtual, nasa. Pentru ca acolo poti sa faci ceea ce nu poti sa faci in real". Asadar, aceasta este problema: ca oamenii au cazut in patima acestui alter ego virtual, au ajuns sa creada ca minciuna, de orice fel, e de preferat adevarului. Se ascund in spatele unor masti, fara sa-si dea seama ca, incet-incet, se pierd pe ei, cei adevarati.
Zidul familiei
- Iradiezi o vitalitate de exceptie! Cum ti-o pastrezi, in contextul acesta asa de robotizat?
- Cred ca sistemul meu de aparare rezida in felul in care gandesc si in dorinta mea de a ramane vie, vie in individualitatea mea. Nu vreau sa devin un element dintr-un puzzle. Nu sunt genul de personalitate care se supune regulilor impuse din exterior. Consider ca fiecare om isi creeaza propriile reguli si ca acelea sunt regulile pe care trebuie sa le respecte. Fireste, niste reguli care sa nu-i lezeze pe cei din jur. Si cu totii ar trebui sa ne pastram dreptul la optiune. Normal, azi nu te mai poti rupe complet de tot ceea ce inseamna calculatoare si informatie in timp real. Societatea nu-ti mai permite sa traiesti complet in afara acestui sistem. E obligatoriu sa intri in burta balenei. In schimb, poti sa alegi sa te rezumi la un minimum absolut necesar de integrare in sistem, poti sa alegi sa nu te muti cu totul in cetaceu. In plus, din fericire, eu il am si pe sotul meu, actorul Florin Zamfirescu, si intreaga noastra familie. Ei fac zid in jurul meu, ei ma apara de alienare. Fara acesti oameni care imi sustin moralul, care-mi daruiesc afectiune la modul real, nu as putea sa functionez. Stiu, exista persoane care cred ca nu au nevoie de nimeni. Eu insa deplang aceste persoane. Fiindca nu realizeaza ca-si ucid sufletele. Mai mult decat oricand, azi e crucial sa cauti sufletul din tine si sufletul din ceilalti. Asta e singura salvare a umanitatii. Iar primul pas este acela de a nu te (mai) minti pe tine insuti. A cauta sa te intovarasesti spiritual cu alti oameni nu e o dovada de slabiciune, ci de putere.
- Mai dezvaluie-ne si alte ingrediente ale bucuriei tale de a trai. Molipseste-ne si pe noi de drag de viata.
- Fac numai lucruri care-mi plac. Fie ca asta inseamna sa ies la o cafea cu o prietena adevarata, fie ca inseamna sa merg la piscina ori sa ma arunc intr-un nou proiect profesional. Caci in acest ultim caz, nu e vorba doar de actorie, ci e vorba de faptul ca eu interactionez cu niste oameni cu care rezonez la nivel profund si a caror apropiere imi face bine. Vezi, pana la urma, totul se reduce tot la spirit si la suflet. Si ce alt tonic mai bun poate sa existe pentru suflet decat tot un suflet dornic de empatie?
Despre botox si alte zadarnicii
- In occident, la 40 de ani, o actrita incepe sa intre, incet, in umbra. Mediul nostru artistic pare mai tolerant. In ce te priveste, ai temeri legate de inaintarea in varsta, de transformarile fizice pe care, orice ai face, nu poti sa le impiedici total?
- Pe mine ideea imbatranirii nu ma sperie. Ridurile nu reprezinta pentru mine o trauma. Asta pentru ca eu niciodata n-am pus accent pe cum arat. Eu am pus si pun accent pe ceea ce simt si pe ceea ce gandesc. Nu am infatuarea frumusetii fizice. Pentru mine nu conteaza decat frumusetea interioara. Am cunoscut persoane urate la exterior, dar atat de minunate sufleteste, incat intru totul erau absolut adorabile. La acest capitol, sunt in aceeasi tabara cu Anna Magnani. Ea a debutat tarziu in film si nu era prea frumusica. La o filmare, a adormit in cabina de machiaj. Atunci, una dintre machioze, o pustoaica, s-a apucat si, cu mare grija, a retusat-o, a pomadat-o, i-a pictat fiecare ridulet si a aranjat-o cum i s-a parut ei mai bine, astfel incat s-o faca sa arate mai tanara. Cand Anna Magnani s-a trezit si s-a vazut in oglinda, a zis: "Nenorocito, ce-ai facut? Pai, eu muncesc la ridurile astea de cincizeci de ani si tu mi le estompezi?". Asa si eu. Ridurile sunt si ele parte din mine. Am, intr-adevar, colege care sunt obsedate sa-si prezerve tineretea fizica: incearca botox, incearca tot felul de proceduri estetice... Eu nu sunt adepta unor astfel de interventii si fiecare varsta am de gand sa mi-o port cu demnitate si sa mi-o asum, pentru ca fiecare etapa de viata are frumusetea ei.
- Ai adoptat un anume stil de viata care sa te sprijine in competitia aceasta necrutatoare cu timpul?
- Da, merg des si inot. Mai demult, mergeam si la sala, la aparate, dar m-am plictisit, asa ca le-am inlocuit cu trebaluiala prin gradina. In functie de anotimp, sap, plivesc, strang frunzele moarte, dau zapada, culeg fructele si legumele etc. Apoi, sunt foarte interesata de nutritie si de homeopatie. Mi-am cumparat carti din strainatate si, de cativa ani, studiez intens. Si, fireste, aplic o seama de principii pe care eu le consider sanatoase in viata de zi cu zi. De pilda, dimineata mananc o banana si-mi prepar "bautura verde". Ce e "bautura verde"? Pulbere de orz amestecata cu suc de grepfruit, suc de lamaie si putina miere. Iar peste vreo ora, mai mananc niste oua (de la propriile mele gaini) sau niste branza sau mai beau niste lapte. In ultima vreme, nu-mi prea mai place carnea. In schimb, peste mananc cat cuprinde.
- Ultima intrebare, Catalina: dincolo de izbanzile de natura profesionala, care e cea mai mare bucurie a ta in aceasta primavara?
- A, raspunsul asta e chiar simplu: bucuria mea cea mai mare din primavara asta este aceea ca nepotelul meu, Alexandru, va avea, foarte curand, prima lui expozitie de pictura. Sunt foarte mandra de el! Alex e singurul nepot din familia noastra, iar eu il iubesc ca si cum ar fi fiul meu. Deci, bietul de el s-a ales cu doua mamici: cea naturala, sora mea, si eu.