Cantec de primavara

Otilia Teposu
Cand vine Primavara, de fiecare data, pamantul invata iar si iar sa zboare. O ia mereu de la capat, cu o putere si o rabdare care ma intimideaza si ma face sa ma intorc la primii mei ani si la padurea langa care am crescut.

Atunci, demult, in vremea aceea fara timp precis, la fel ca florile, copacii si gazele, ma trezeam si eu din adormirea iernii, in bucuria razelor de soare ce alungau inghetul. Diminetile erau mereu scaldate in lumina, ca si cum pamantul intreg ar fi fost inchis intr-un glob auriu. Nicicand mirosurile, gusturile si culorile n-au fost mai intens asteptate, incercate si traite. Lumea intreaga mi se facea cunoscuta dintr-o data prin ele. Simteam cum vine primavara, dupa cum mirosea aerul de dimineata. Si nici nu se putea altfel, cata vreme mai mereu eram pe-afara, flamanda de mugurii acrisori, de leurda usturoiata, ori de macrisul verzui. Cautam pentru joaca racoarea muschiului crud, intunecat, pipaiam ghioceii firavi, abia iesiti de sub stratul de frunze, incercam fara spor, zile in sir, sa prind clipa in care se deschideau brebeneii si secunda in care mugurii izbucneau cu pocnete moi in flori delicate. Dupa mirosul aspru si maret al zapezilor, Primavara venea mereu ca o descatusare a simturilor si a starilor inefabile, nelamurite, stravezii, precum aripile de libelule. Cu siguranta ca de aceea, din torentele ei de culori, parfumuri, muzici si lumini, au putut sa infloreasca intotdeauna atatea povesti si amintiri. Acum, la multi ani de cand am vazut pentru prima oara cum vine primavara, ele s-au mai nuantat si uneori sunt atat de straine, incat ma intreb mirata, oare chiar eu am fost personajul uneia sau alteia dintre intamplari sau altcineva? Poate ca doar am auzit, demult, un cantec straniu, al altcuiva, si fara sa-mi dau seama, l-am invatat si pot acum sa-l cant si eu.

Cucul verde

Era o pasaruica nitel trista si-o purtam legata de gat cu o sfoara, de cum se ducea zapada si pana cand toamna se muta iarasi in iarna. Era din lut, nu mai mare decat o nuca din acelea oltoane, si era vopsita ca verdele ierbii de vara. Avea capul mic si doi ochi intunecati, unul dintre ei un pic lasat intr-o parte, asa ca din orice pozitie te uitai la ea, ti se parea ca te priveste un pic gales. Coada se termina in trei pene ridicate, ce se adunau intr-un fel de fluierice rotunjita, ce avea o gaurica deasupra. Pentru fluiericea aceea am primit eu in dar de la tata pasaruica verde, intr-o dimineata de demult, cand am si botezat-o: "Cucul verde", caci in ziua aceea, tocmai auzisem pentru intaia oara in an un cuc cantand in nucul din spatele casei. Tata m-a invatat sa suflu in fluierice din cand in cand, ca sa ma poata gasi la nevoie, dupa sunetul ei, caci mai mereu fugeam de-acasa. Mi-a placut cucul, de cum l-am vazut. Asa ca n-a fost greu sa fiu pacalita. In scurta vreme, am invatat sa cant la fluierice cum nimeni nu mai auzise vreodata pe ulita noastra si toata lumea era multumita. Ai mei stiau pe unde ma poarta cararile, iar eu eram mandra si mareata, nevoie mare, ca un general de trupe. Nu-mi incapeam in piele de bucurie dimineata, cand, dupa ce ma imbracam, Buna imi agata de gat cucul si ma poftea afara, la joaca. De cum ieseam in curte, coborand scarile mari de lemn batatorit, imi umflam obrajii de aer si-apoi il lasam sa alunece prin gauricea fluiericii, cateodata repede, repede, ca o sirena, alteori incet si modulat, de parea ca tocmai a prins viata pasaruica de lut si ca e gata, gata sa se inalte, cu mine cu tot, legata de sfoara ei, catre cerul tot mai albastru si cald. Parea ca pamantul intreg, cu casa Bunii cu tot, cu ulita, cu gardurile de lemn, cu piatra mare si incalzita de soare, cu toate cate erau pe el, se misca, tresalta, se legana si traia in ritmul fluiericii. Si mai simteam ca si Primavara parca venea mai repede, chemata de fluierul meu.
Cucul verde a fost tovarasul meu vreo doi ani, apoi a disparut dintr-o data. Cred ca nici nu mi-am dat seama ca nu-l mai am. Pur si simplu, am crescut si ajunsesem sa am alte "intelegeri si conventii" cu Buna, cu Mama si cu Tata. Dar tin bine minte ca spre sfarsitul primului an de "cucarit", eram deja maestra in suflatul fluiericii din coada lui. Uneori, raspundeam la intrebari tot cu fluiericea, lin, usor si linistit sau repede, tremurat si saltaret, dupa cum ar fi trebuit sa-mi fie vorbele. Nu mai vorbeam ca oamenii decat rareori, si tare des Buna ma trimitea in gradina, sa fluier la merii si la perii infloriti, ca sa scape de fluieratul meu si sa aiba liniste. Anii au trecut, cucul verde a ramas in gandurile mele, oarecum legat de primavara, tovaras credincios al incursiunilor de la marginea padurii. L-am crezut pierdut pentru totdeauna, dar intr-o alta dimineata, dintr-o alta primavara, mai aproape de zilele de acum, mare mi-a fost bucuria cand Luca, nepotul meu, care a avut norocul sa creasca si el in casa copilariei mele, l-a descoperit ingropat in pamant, cand sapa o groapa, pentru a planta un cires. Ce bucurie nesperata! Nici nu se poate povesti! L-am luat, l-am curatat de pamant si i-am gasit loc pe masa mea de lucru. Nu m-am mai despartit de el de-atunci. Din cand in cand, cateodata, cand sunt mai singura, suflu incet in fluierice, chiar daca glasul lui e un pic ragusit, poate de cum a stat in pamant. Si-atuncea simt cu adevarat ca, orice s-ar intampla, oricat de sinuos ar fi drumul si oricat de greu as fi fost incercata de iernile ce mi-au inghetat sufletul, in fiecare primavara, pamantul, cu tot ceea ce este pe el, vietati necuvantatoare si oameni, laolalta, invata, iar si iar, sa zboare, in ritmul unei simfonii secrete in care, din cand in cand, se strecoara si chemarea unei fluierici ragusite de lut.

Pastravoaica

In vremea aceea, adica atunci cand plecam in lume de gat cu cucul verde, mi se spunea "Pastravoaica". Mai intai m-a strigat asa Buna si nu stiu cum s-a intamplat de au aflat apoi porecla asta toti copiii. Cred ca a fost destul s-o auda o singura data Virgil, si toata ulita a luat-o-n primire, si asa am ramas pentru multi ani in vorbele lor. Asa mi-a ramas numele, pana am mai crescut, si asta din cauza ca atunci cand venea primavara si cand soarele intarzia tot mai mult in lume, pe obraji, mai ales pe nas, pe umerii obrajilor si pe sub ochi, imi infloreau pistruii, "buretii", cum li se mai spunea. Buretii pastravi. "Du-te si stai la soare, ca sa-ti iasa pastravii", imi spunea Buna cand imi dadea drumul la joaca. "Stai la soare, sa-ti iasa buretii din piele si rautatea din cap". Nu prea intelegeam ce au "buretii" astia cu rautatea mea din cap si nici nu pricepeam la ce rautate se gandea Buna cand vorbea asa despre mine. Poate ca "rautate" insemna faptul ca ma ascundeam de ea si nu-i raspundeam cand ma striga, ori poate ca "rautate" era si fuga zilnica de-acasa, pentru ca nu aveam cu cine sa ma joc. Cine mai stie? Dar de acolo, de la acele pete mici, rotunde, aurii, care-mi ieseau pe obraz si ma insoteau cat tinea vremea calda, pentru a se stinge si a disparea apoi in ceturile de toamna, de acolo, de la ele, mi s-a tras porecla Pastravoaica si ea a disparut treptat, incet, in cativa ani, asa precum au disparut si pistruii.

Cacao kremmel si lapte de pasare

Pe la inceputul lunii mai, mai ieseam pentru prima oara in padure, cu tot familionul. Urcam pe drumul vechi, forestier, si tineam firul repezit al apei, pana ajungeam in umbra muntelui. Acolo ne asezam intr-o poiana in care razbeau razele soarelui printre crengile brazilor uriasi, si cati eram, in afara de Buna, care era femeie serioasa si nu-si punea mintea cu noi, incercam toti, cateva ceasuri, sa prindem pesti. Pastravi din aceia de-adevaratelea, nu vorbesc acum de pistrui. N-aveam undite, ne chinuiam cu cosurile in care duceam merindea si ne luptam cu iuteala pestilor si cu raceala de gheata a apelor, care parca te frigea pe piele. N-am prins niciodata nimic, nici un pastrav, desi ii visam in fiecare an, tot mai mari si mai colorati, asteptandu-ne ca sa-si rada de noi, ascunsi pe sub pietrele vinetii. Cata vreme noi pandeam pestii, care sagetau apa cu zvacniri neasteptate, Buna isi desfasura bunataturile aduse in cos. Disparea apoi o vreme si cand se intorcea ne striga bucuroasa la "cacao kremmel" si la "lapte de pasare". Prima era un fel de inghetata pe care o facea din lapte gros, de bivolita, in care amesteca oua, nuci, miere si cacao. Aproape de locul in care ne asezam, era o vale ingusta si intunecata, umbrita de niste stanci. Intotdeauna, cat a fost copilaria de lunga, tin minte ca de fiecare data, la inceputul lui mai, inca mai erau in valea aceea locuri cu zapada netopita. Buna cauta un asemenea loc in care punea la inghetat amestecul parfumat si, pana sa ne plictisim noi de prins pesti, inghetata era gata. Era o minunatie, pe care n-am mai regasit-o in nici unele din preparatele cofetariilor sofisticate de pe unde am umblat. Avea Buna un mestesug al ei si, dincolo de asta, avea o mare bunavointa de a ne bucura cu tot felul de bunatati. Traista ei nu se golea niciodata. Avea mereu cate ceva bun pus deoparte, ca sa usureze mahnirea unui prunc. Gata era si suplimentul din "lapte de pasare" pe care-l fierbea intr-un ceaun urias, dupa ce desfacea acolo o pastaie mare de vanilie, care-i dadea un miros de innebuneai, nu altceva. Lasai si cosuri si pesti in plata lor, ca sa ajungi mai repede langa foc, sa-ti primesti portia. "Dar unde-i pasarea care ti-a dat laptele?", o intrebam si Buna ne trimitea razand s-o cautam printre crengile inmugurite ale copacilor. Si acolo mancam si "garnitura" din muguri proaspeti de brad. Asta era prima sarbatoare din an petrecuta in padure si intotdeauna pe marginea cararilor erau infloriti brebeneii, macrisul iepurelui, tata vacii, ciubotica cucului si malinul salbatic. Pe crestele muntelui era uneori zapada, dar langa noi aerul era moale si firav, de-abia incalzit de soare.

Lectia de zbor

Primavara era anotimpul puilor. Toate vietatile faceau pui. Matele fatau care mai de care prin podul cu fan, clostele asteptau cuminti pe cuibare, infoindu-se ca niste curcani daca le treceai cumva pe dinainte, iar pe vecina Bunii, Vilma, iar o aducea barbatul acasa, dupa cate o saptamana de stat in spital, cu cate un prunc nou in brate. Unde te intorceai, peste tot, in curte, pe ulita, prin soproane, pe langa garduri, printre ierburi, misunau animale mici si pui de tot felul, gaze si gandacei care se bucurau de lumina, vacile Domnului, nenumarate, furnici cu aripi, ori fluturi zapaciti inca de frig. Fereasca Dumnezeu sa fi omorat vreo vietate din nebagare de seama, ori graba, ori prea mare incredere! In lumea copilariei mele nu era pacat mai mare decat asta. Erai silit sa stai langa vietatea respectiva pana apunea soarele, caci asa stiam, ca numai la asfintit sufletul ei putea sa-si ia zborul spre alta lume. Trebuia sa veghezi toata ziua, ori daca nu, macar sa te intorci din cand in cand langa vietatea calcata din greseala, ca sa fii sigur ca asfintitul se asterne peste un trup intepenit.
Intr-un an, sub paltinul de langa cuptor, am gasit un pui de pasare fara pene, cazut din cuib. Doamne, cat de urat era si ce gura mare deschidea ca sa-si planga durerea si nefericirea despartirii de-ai lui. Am crezut ca va muri si l-am pazit toata ziua, l-am pandit si l-am urmarit, ca nu cumva sa vina asfintitul si sa nu vad cum i se duce sufletul in raiul pasarilor. Numai ca asfintitul a venit si puiul inca misca, au rasarit si stelele si el mai avea putere sa planga dupa mama lui si-atunci, daca am vazut ca se intampla asa, am inteles ca el nici nu va mai muri. L-am pus cu Buna intr-o sita veche plina de pene de gaina, deasupra sobei, ca sa-i fie cald. L-am hranit si l-am ingrijit poate mai bine decat ar fi facut-o mama lui care, oricum, mai avea vreo doi pui plangaciosi in cuib, si asta mi-a luat aproape o jumatate de primavara. Puiul a crescut, s-a imbracat cu pene moi, cenusiu-albastrii. Casa lui era tot in sita cu pene, pe vremea noptii, dar ziua il scoteam pe-afara, ca sa-i arat lumea si sa-l invat sa zboare. Il aruncam in sus, cat puteam, si el isi desfacea aripile neputincioase, dadea din ele de cateva ori si-apoi nu mai putea, se rostogolea in plasa de prins fluturi cu care-l prindeam sa nu cada la pamant. "Hai! Hai! Da din aripi! Nu sta!", ii strigam cu disperare si eram gata sa dau si eu din maini ca sa-i arat cum se face, si cred ca am si facut-o, atat de mult as fi vrut sa-l ajut sa zboare mai repede, sa se inalte si sa ramana cat mai mult acolo in aer. Si eram atat de convinsa ca prin tot ceea ce fac il ajut, ca ma mir si astazi cum de n-am inceput sa plutesc de la o vreme si eu pe langa el.
Intr-o zi, puiul meu a stat mai mult in aer, dar s-a intors singur in cuibul din sita. In alta zi, a zburat pana pe creanga visinului si-apoi in alta, mai calda si mai insorita decat celelalte, s-a oprit pe streasina casei. Si de acolo a tras cea mai grozava cantare pe care am auzit-o eu de la o pasare. Atunci am stiut ca nu-l voi mai vedea. Imi parea bine si-mi parea rau. Imi venea sa plang si radeam. Primavara era aproape pe terminate si eu mai crescusem cu un an. De atunci, ori de cate ori aud pasari cantand primavara, imi este dor de el.

Prunul din bucatarie

In bucataria casei in care am copilarit creste un prun. E fratele meu de multi ani. Din primavara in care tata l-a taiat, ca sa poata mari casa cu cativa metri. Am trecut inainte de asta de atatea ori pe langa el fara sa-l bag in seama, iar el, tacut, a fost martorul primelor mele jocuri. Niciodata nu am vorbit cu el pana atunci, nu l-am chemat de tovaras la nici o poveste pe care le-o spuneam jucariilor, nu m-am sprijinit nicicand de el, ca sa privesc mai bine cerul sau ca sa pot prinde bondari verzi si radaste cu coarne uriase. Cred ca nici n-am stiut ca exista pana in ziua in care l-am vazut pe tata ca-si ascute sirisaul si-l cheama pe cumnatul lui sa-l ajute la taiat. Abia atunci am inteles ce urmeaza sa se intample. Abia atunci am vazut cat este de frumos, incarcat de florile albe, galbui, racoroase cumva. Abia atunci l-am cunoscut, ca si cum mi s-ar fi dat jos de pe ochi un val de ceata. M-am prins de el cu maini si cu picioare, ca sa-l apar, m-am lipit de scoarta lui cu obrajii inlacrimati de neputinta si nu m-am lasat dusa in casa pana cand sirisaul a fost pus la locul lui in magazie si barbatii s-au asezat la povesti, razand manzeste, hoteste, pe laita de afara. Cat am dormit eu de amiaza, somn mincinos, somn tradator, ei l-au taiat. Ma mir si azi cum de nu i-am auzit, cum de n-a ajuns pana la mine strigatul tot mai firav al prunului, cum m-am putut lasa inselata de promisiunile lor mincinoase! De-atunci, in bucataria casei in care am copilarit, tot creste un prun. Si de la o vreme, simt ca s-a mutat si in casa in care stau eu acum. De la an la an, e tot mai inalt si mai puternic, de la an la an e tot mai plin de flori. Uneori, aud cum trece vantul iernii prin crengile lui inghetate, alteori stau in umbra lui si mananc prune zemoase, brumate de vant, dar cel mai adesea imi place sa ascult langa trunchiul lui cum vine primavara. Cu miros de ierburi crude, cu zgomot zglobiu de ape care curg, cu bucuria unui falfait de aripi in zbor.