- Am aflat din ziare ca anul acesta v-ati intalnit cu primavara in Germania. E mai frumoasa acolo decat la noi?
- Inainte de a pleca in Germania, m-am dus pana in Bulgaria, intr-un orasel in care am descoperit ca ma simt foarte bine si de unde imi fac cumparaturi ieftine si frumoase. E aproape, ma duc cu masina... De-acolo am mers si pana la Nisipurile de Aur, ca sa le vad si iarna. Numai ca tocmai in ziua aceea a venit primavara. Deci, adevarata mea intalnire cu anotimpul ghioceilor s-a petrecut acolo, in Bulgaria. Si a fost minunat! Pentru ca era soare, era relativ cald, iar bulgarii se apucasera gospodareste de treaba: pregateau deja pontoanele, reparau si vopseau cladirile, hotelurile... Atat doar ca, fiind in extra-sezon, toate magazinele erau inchise. (rade) Apoi am plecat in Germania, intr-un turneu pentru diaspora. Am cantat intr-o sumedenie de restaurante tinute de romani, care ne asteapta de fiecare data cu bratele deschise. Dovada ca, in pauzele din spectacol, oamenii vin in numar foarte mare sa faca poze si sa stea de vorba cu artistii. Ceea ce ma uimeste pe mine este insa ca tineri in jurul varstei de treizeci de ani ne iubesc atat de mult pe noi, artistii care avem dublul varstei lor! Inca nu inteleg fenomenul. Vin fete de treizeci de ani, care ma imbratiseaza si-mi spun: "Sunteti un model pentru mine. Ce n-as da sa fiu si eu ca dumneavoastra, la saizeci de ani". Sigur ca dovezile acestea de afectiune ma flateaza si ma emotioneaza profund, dar, repet, fenomenul ma uimeste. Mai ales ca il intalnesc si in Romania. E adevarat ca si eu, cand aveam douazeci de ani, admiram artisti care erau mai in varsta ca mine. De exemplu, eu m-am visat actrita din cauza doamnei Carmen Stanescu, pe care am adorat-o si o ador si azi. Ulterior, am ajuns s-o si cunosc si intotdeauna cand vorbesc cu dansa, ii spun "saru' mana", asa cum ii spuneam si bunicii, dar nu din pricina varstei, ci dintr-un preaplin de dragoste, ceea ce e mai mult decat respect. Oare aceasta sa fie explicatia si pentru ceea ce ni se intampla azi mie si colegilor mei de generatie? Ar fi frumos, dar as dori sa fiu sigura, pentru ca, in felul asta, as sti cu ce le-as putea fi de folos acestor tineri. Pe de alta parte, stau si ma gandesc ca eu, ca Scorpion, sunt ascunsa, sunt foarte posesiva cu viata mea personala, imi apar micile-marile mele secrete, dar, pe scena, imi permit sa fiu eu, pe deplin, deschisa. In general, sunt o persoana comunicativa, dar pe scena imi deschid tot sufletul si poate ca asta e ceea ce fetele acestea simt, poate ca de asta se ataseaza in asemenea masura de mine, poate ca-si dau seama ca, macar in principiu, le cunosc problemele, ca le inteleg tristetile si singuratatea - sunt multe fete care vin la restaurant cu cateva prietene si danseaza ele intre ele - ma revad pe mine la varsta lor si, punandu-ma in locul lor, am o capacitate crescuta de a empatiza cu ele. Simt pentru ele o mare compasiune. Compasiune nu in sensul jignitor, nu in sensul de mila, ci in sensul de "stiu cum este". Poate ca asta e explicatia... Sau poate ca e vorba de faptul ca fetele acestea ma simt de varsta lor. Pentru ca eu nu am o varsta anume. Sunt zile cand simt ca am saisprezece ani, sunt zile cand simt ca am douazeci si opt de ani si, foarte rar, ca am patruzeci si cinci de ani. Despre saizeci de ani insa nici nu discutam! Varsta asta n-o cunosc, nu mi-a fost prezentata. Si nici nu vreau s-o cunosc. (rade) Mie nu-mi spune nimic aceasta varsta: saizeci de ani. Imi induce o stare de respingere, de refuz categoric, si nu simt nimic din ceea ce poate ca altii simt la varsta asta. Traind cam o jumatate din viata in strainatate, mi-am insusit mentalitatea aceea conform careia nu exista varsta sau batranete, atat timp cat Dumnezeu te tine sanatos si cat ai puterea emotionala si mentala de a face lucruri utile. Intotdeauna eu m-am simtit intr-un soi de primavara interioara eterna. Nu stiu daca asta tine de forta, de incapatanare sau de un "talent" nativ de a fi un supravietuitor. Chiar ma gandeam ca daca vreodata o sa reusesc sa-mi termin de scris amintirile, care sunt multe si care - asta e marea greutate! - ma obliga sa le retraiesc pentru a le asterne pe hartie la modul credibil, asadar, daca voi izbuti sa sfarsesc aceasta carte, atunci probabil ca ea se va numi "Eu sunt un Celacanto". Celacanto este un peste preistoric, care a aparut pe pamant in urma cu 350 de milioane de ani si care a reusit sa supravietuiasca pana in zilele noastre datorita felului in care isi protejeaza urmasii: dupa ce-si depune icrele, le pazeste. Apoi, odata aparuti mormolocii, mama ii ia intre falci - gura are un sistem de inchidere perfect etans - si ii tine cu ea pana cand acestia sunt suficient de mari incat sa se descurce singuri, incat sa poata sa paraseasca, in siguranta, "cuibul". Povestea acestui peste am aflat-o intr-o perioada in care sufeream de depresie si stateam inchisa in casa, iar singurul lucru care-mi ajuta creierul sa se mai gandeasca si la altceva decat la propriile angoase era urmaritul de documentare la televizor. Asa l-am descoperit pe Celacanto... Si mi-am dat seama ca eu si pestele asta nu suntem deloc diferiti. Si eu, si el, am izbutit sa supravietuim, in pofida asteptarilor. Si in pofida etichetarii pe care nu doar eu, dar toti artistii din generatia mea, am primit-o, si anume aceea de "dinozauri". Ei, uite ca dinozaurii astia inca traiesc si sunt iubiti. (rade) Si-n sufletul lor e inca primavara. Eu am o vorba: "Lui Dumnezeu ii plac invingatorii". Asa cred eu. Atat doar, ca nu ma refer la acei invingatori care calca pe cadavre, care ii exploateaza pe cei din jur si sunt capabili de orice pentru ca EI sa supravietuiasca, nu ma refer la invingatorii egoisti, ci ma refer la invingatorii care supravietuiesc propriilor esecuri, propriilor amaraciuni, propriilor deziluzii si propriilor neputinte. Si tocmai in ideea asta, cred ca primavara acestui an este mai importanta decat multe altele, fiindca toti trecem prin greutati mari, fiindca toti suntem pusi azi in fata limitelor noastre, numai ca nu trebuie sa ne lamentam, ci trebuie sa ne infrangem limitele si sa supravietuim asa, precum Celacanto. Eu, una, asta fac, iar victoria mea suprema cred ca este aceea ca am reusit sa-mi adaptez visele la limitele mele umane, dar si viceversa. Sigur, procesul acesta nu se incheie niciodata. E ca la jonglerie: iti mai cade o bila, iti mai cade un cerc, dar le aduni de pe jos si continui sa jonglezi... Iarta-mi aceasta disertatie, dar subiectul pe care mi l-ai propus m-a inspirat. Si-acum sa revin la primavara din Germania... Germania e un spatiu pe care eu il cunosc destul de bine, pentru ca intre 1971 si 1982 am stat mai mult in Germania decat in Romania. E adevarat, am stat in RDG, dar neamtul tot neamt ramane. Si daca ar veni peste ei un sistem socio-politic si economic complet diferit, nemtii s-ar pastra tot ordonati, seriosi si responsabili. Pentru ca si acum, dupa Unificare, ei, cu totii, asa sunt. Nimic nu-i ia, realmente, "pe nepregatite" si orice problema e rezolvata cu maximum de eficienta. Uite, de pilda, acum, in primavara, eu n-am vazut acolo strop de zapada. Doar pe campuri mai erau ramase cateva petice, dar foarte rare. Mi-e teama c-au strans-o si pe aia, ca n-au asteptat sa se topeasca de la sine. Strazile erau curate ca-n palma si iar ma tem ca trotuarele fusesera spalate cu peria. Campurile erau deja arate si pregatite pentru insamantare. Si crede-ma ca am mers pe drumuri din acestea mici, nu pe autostrazi, si am mers sute de kilometri in fiecare zi, deci nu ma refer la un spatiu restrans. Din pacate, copacii nu inverzisera, florile nu inflorisera, dar primavara se simtea in aer, datorita grijii cu care oamenii inteleg acolo sa o intampine, in sensul ca, asemenea bulgarilor, si ei trebaluiau de zor - pe campuri, pe langa casa, prin sate si orase. Totul respira a primeneala. Iar cand m-am intors in tara, m-a cuprins jalea cand am vazut cum arata campurile noastre, cum arata soselele noastre, cum arata strazile si casele noastre...
"Nu banii aduc fericirea"
- Turneul acesta a coincis cu sarbatoarea martisorului. In Germania se daruiesc martisoare? V-ati prins si dvs. unul in piept?
- Nu, acolo nu exista obiceiul acesta, insa, pentru concertele noastre, organizatorul a avut grija sa achizitioneze din Romania un numar de martisoare care le-au fost oferite doamnelor din public. Si da, mi-am prins si eu un martisor in piept. Trebuia sa fiu in ton cu primavara!
- Cand pleci departe de tara, vezi lucrurile mai clar. Cum se vede Romania in Germania? S-a schimbat spre bine imaginea ei?
- Mi-e greu sa ma pronunt, fiindca acolo am stat aproape exclusiv printre romani. Deci, ce pot sa spun este cum vad Romania romanii din Germania: unii sunt, in continuare, fericiti ca au emigrat. Cei care sunt de ani buni acolo, s-au integrat si s-au adaptat. Dar cei care sunt in mariaje mixte, cei mai tineri, plecati in Germania relativ de curand, nu se mai considera obligati sa ramana acolo si isi pun problema intoarcerii in Romania, insa cu amendamentul ca se vor putea trezi asa, ca niste Ioni Fara Tara, ca s-ar putea sa nu le mai placa nici aici. Deocamdata, incearca sa se consoleze cu ideea ca au o leafa mai buna, dar, din pacate, sufletul nu le este impacat. Vorba slagarului: "Nu banii aduc fericirea". Desi rezolva foarte multe lucruri. Oricum, ei sunt foarte ancorati in realitatea romaneasca. Toti au antene prin satelit si se uita mai mult la jurnalele de stiri romanesti.
- Stirile din presa vorbesc despre o lume amenintata de un nou val al crizei. Acolo, in Germania, cand te plimbai pe strada ori cand intri prin magazine, ai vreo stare de neliniste, sau nemtii sunt totusi optimisti?
- Atat cat i-am vazut, nu mi s-au parut apasati. Occidentalii, in general, au o atitudine egala fata de fiecare zi, dau impresia ca nu au probleme majore. Iar nemtii, in special, sunt niste oameni rezervati si-n efuziuni, si-n drame, si nu lasa sa transpara nici temerile, dar nici bucuriile. In schimb, din cat am apucat eu sa ma plimb prin magazine, am remarcat ca preturile sunt mai mari, incepand de la maruntisuri si terminand cu hainele. Si sa nu crezi ca am intrat in boutique-uri de lux. Nu, am fost in magazine din acestea decente, pentru clasa medie. In plus, am inteles ca si la ei au crescut unele impozite, asigurarile la masini...
"Scorpionii nu prea au noroc in dragoste"
- Primavara e anotimpul indragostitilor. Ii simtiti si dvs. adierea? V-a iesit cumva vreun Fat-Frumos in drum? Tanjeste sufletul dvs. dupa o astfel de intalnire?
- Sufletul meu tanjeste mereu dupa o astfel de intalnire, fiindca ea nu s-a produs inca. Dar nu-mi doresc sa raman singura. Insa nici nu pot sa uit ca fac parte dintr-o generatie careia nu-i e usor sa-si gaseasca un partener, desi, in mod logic, tocmai acum ar trebui sa fie mai usor, pentru ca exista mai multi barbati divortati sau - Doamne fereste! - vaduvi. Problema este ca nu toti acesti domni isi doresc o femeie de varsta potrivita cu a lor, ci jinduiesc dupa doamne de patruzeci de ani sau chiar mult mai tinere. In ceea ce ma priveste, mai exista inca o dificultate: un barbat roman, care stie cine sunt si incepe sa ma curteze, face asta pentru ca si-o doreste pe Corina Chiriac, sau pe mine, cea din spatele scenei? Asta e un handicap care-mi limiteaza optiunile si de care nu pot sa scap, decat daca as pleca intr-o tara straina - sa zicem de prin America de Sud - unde nimeni nu ma stie si unde pot sa-l cred si pe unul care ma pasaie pe strada si-mi spune: "Buna, frumoaso! Ce faci?". Dar numai pentru asta sa-mi abandonez cariera... In momentul asta, cel putin, cred ca n-ar merita. Mi-ar fi dor de scena, de televiziune, de publicul meu...
- Dar cum ar trebui sa arate barbatul care sa va seduca?
- Din punct de vedere exterior, ar trebui sa fie un domn ingrijit, curat si parfumat. Or, la noi, din cauza saraciei, barbatii de saizeci de ani isi cam neglijeaza aspectul. Din punct de vedere interior, domnul acesta ideal e si mai greu de gasit in realitate. In sensul ca experienta lui de viata trebuie sa coincida cu experienta mea de viata si amandoi sa ne dorim acelasi lucru. Or, la varsta asta, eu imi doresc un barbat care sa vrea sa se aseze langa o partenera de viata, fara ratacirile tineretii, fara sa se mai gandeasca la flirturi si aventuri. Ar trebui sa fie un om integru si care sa considere ca si-a consumat portia de intrigi amoroase si ca a venit momentul sa-si faca un camin. Iar aici intervine paradoxul: foarte multi domni care trec de cincizeci de ani intra in criza lui "aoleu, incep sa imbatranesc", si li se pare ca batranetea poate fi tinuta la poarta, facandu-si de cap mai ceva decat in tinerete. Viziune care intra intr-un conflict insurmontabil cu viziunea mea. (rade) Asa ca ma indoiesc ca-l voi gasi pe acest Fat-Frumos, cum l-ai denumit tu. Plus ca Scorpionii nu prea au noroc in dragoste... Dar nici nu pot sa spun ca disper. In fond, speranta moare ultima.
- Ultima intrebare: pe cand prima intalnire cu publicul in primavara asta?
- Din pacate, in primavara asta, nu voi avea intalniri cu publicul in concerte. Ramane insa emisiunea mea de la National TV, care e inregistrata, deci astept sa vad ce-mi vor spune oamenii cu care ma voi intalni pe strada sau prin alte locuri din oras. In continuare, am de gand sa scot un volum care va reuni doua piese de teatru, pe care le-am scris la o distanta mare una de cealalta: prima a fost scrisa pe vremea cand eram studenta la Teatru, iar cea de-a doua a venit cu putin timp inainte de Revolutie, intr-o iarna groaznica, in care doua luni n-am iesit din casa. Vreau sa las piesele astea in ideea ca poate, la un moment dat, se va gasi un regizor care sa spuna: "Le mai scurtez, le mai ajustez, dar le pun in scena". De asemenea, vreau sa reeditez volumul de nuvele pe care l-am publicat in urma cu vreo sase ani si care a avut mare succes. Si, nu in ultimul rand, strang piese pentru un nou album muzical, asta dupa ce precedentul, "Rochia de mireasa", a fost primit cu foarte mare bucurie de public.