Tapiseriile Celei Neamtu au cucerit toata lumea. Au calatorit la expozitii si saloane de arta in Germania, Rusia, Israel, Turcia, in Alaska si, bineinteles, la Lausanne, in Elvetia, Mecca artei tesutului. Din Paris s-a intors, in 2006, cu medalie de aur. La 15 decembrie 2011, a primit premiul "Ion Andreescu" al Academiei Romane, pentru intreaga opera. Daca tapiseria ar fi un sport, Cela Neamtu ar putea fi pentru poporul roman o alta Nadia Comaneci. Dar sportul nu i-a fost harazit. Pentru ea, Dumnezeu a avut alte planuri.
"Dumnezeu mi-a luat, Dumnezeu mi-a dat"
Stam pe terasa acoperita din casa Celei si a lui Costin Neamtu, aflata in Gruiu, doar la cativa kilometri de Bucuresti. Casa de artisti, in care fiecare din ei si-a pus pecetea fanteziei si a talentului. Sotul Costin si fiul Lisandru sunt pictori cunoscuti, si chiar nepotul e pasionat deja de panza si de culori. Stam la cald, in vreme ce afara vantul fluiera rece, a iarna ce pleaca greu. Dar vocea suava si copilaroasa a gazdei mele are ceva de primavara in ea si ma duce departe, pana in nordul tarii, in Moldova, unde pe 16 iulie 1941, s-a nascut Cela Maria Grigoras, intr-un sat cu nume poetic si "foarte romanesc": Piciorul Lupului. Uneori se pare ca locul de nastere reflecta o premonitie... Inainte de armistitiul din august 1944, apropierea frontului de Iasi obliga familia Grigoras, parintii, impreuna cu cei cinci copii, sa se refugieze spre Bucuresti. In statia Cotesti, trenul in care se afla familia este bombardat. Sora Ana e ranita mortal, iar o schija reteaza piciorul drept al Celei... Urmeaza o agonie prin spitale, din care fetita nu-si aminteste absolut nimic, doar ceea ce i-au povestit mai tarziu parintii. Primele clase le face acasa la invatatorul satului, dupa care urmeaza scoala elementara din comuna vecina, Ciurea, fara sa fie insa inscrisa in catalog, parintii fiind chiaburi. La noua ani, Cela ajunge la prima proteza. Pana atunci a fost plimbata doar in brate. O fetita care n-a putut niciodata sa alerge pe dealuri, sa se urce in copaci, sa urmareasca fluturi pe camp si sa adune buchete de flori. Si totusi, spune, a crescut frumos! Neputand sa zburde, si-a folosit mainile pentru a simti libertatea. Cel mai mult i-a placut sa deseneze. Isi aminteste de momentele magice, cand iarna, mama scotea razboiul de tesut, care ocupa toata casa, de nu mai era loc de joaca pentru copii. "Mama tesea foarte frumos, pe razboi orizontal, pe mine ma punea sa caut motive pe covoare vechi. Le desenam si mama le tesea oricat de complicate ar fi fost".
"Dumnezeu m-a trimis in rai"
1959. Cela este primita eleva interna la Liceul "Oltea Doamna" din Iasi, cu conditia ca parintii sa cedeze statului dreptul de proprietate asupra pamantului. A stat in camin, si-a facut prietene. Iar cand colegele aveau spectacole urmate de dans, minunata mama a Celei, care a iubit-o si a protejat-o toata viata, venea s-o duca la teatru sau la opera, ca sa nu stea pe margine, cand altii se amuzau. Seara, cand se intorceau la internat, fetele ii povesteau cu cine au dansat, dar ea nu s-a simtit niciodata handicapata. Iasiul era o adevarata capitala culturala pe-atunci, un oras in care setea de cunoastere a unei adolescente avea din ce sa se adape. Asa se face ca drumul ei spre arta s-a conturat devreme. "Sunt cu dizabilitati fizice, dar am alte abilitati, artistice". Fiind foarte talentata la desen, dupa liceu, a facut o prima tentativa de a se inscrie la facultatea de Belle Arte la Bucuresti. Din nefericire, a picat la examenul de admitere, pentru ca desenase dupa ureche, "lautareste", fara cunostinte de fond. Dezamagita, s-a intors acasa. "Parintii mei si-au dorit foarte mult o fiica studenta, si m-am gandit ca daca nu sunt acceptata la arta, atunci ma inscriu la medicina". Dar medicul familiei care o ingrijise pe Cella dupa infirmitate, le-a spus deschis parintilor ca medicina nu se potriveste cu ea. "Nu suferinta, ci frumosul este pentru tine!", a insistat batranul medic. "Nu i-am uitat niciodata cuvintele", spune Cela Neamtu. "Afirmatia lui a devenit un leit-motiv pentru mine. M-am hotarat sa mai incerc o data la facultatea de Arta". Un an de zile a luat lectii cu un profesor din Iasi, care a invatat-o ABC-ul picturii, dupa care a reusit la examenul de admitere. Primii doi ani a trecut prin toate sectiile: grafica, sculptura, ceramica, textile. Isi aminteste si azi bucuria desenului si-a culorilor, care au incarcat-o cu energie. "Dumnezeu m-a trimis direct in rai!".
Firul Penelopei
In ciuda problemelor de sanatate care au despartit-o de facultate vreme de sase luni, timp in care i-a fost adaptata o noua proteza, Cela a reusit la toate examenele. La un moment dat, s-a confruntat cu o decizie grea: in ce directie sa mearga mai departe, avand in vedere ca avea dificultati sa stea in picioare mult timp. O profesoara i-a recomandat sa invete sa teasa si, desi la inceput nu a fost incantata de sfat, zicandu-si ca n-are destula atractie pentru acest mestesug, pe care il practicase alaturi de mama ei, in copilarie, dar fara patima, fara flacara pasiunii, s-a dus, totusi, sa invete arta tesutului, si dupa doar doua saptamani de atelier, ghergheful si lana au capturat-o total. A hotarat sa-si dea diploma in tapiserie si a invatat stilul medieval din perioada lui Stefan cel Mare, la atelierul din manastirea Putna. De acolo a preluat toata tehnica, dar a dus-o mai departe, a personalizat-o, a supradimensionat-o, folosind in loc de fire delicate de aur - lana de oaie! Lana groasa, plina de energia animalului. "Este o energie care ma ajuta", spune artista. "Simt o bucurie tactila in degete. Comunic cu firul de lana care se lasa strunit si ma asculta. Mi-am gasit locul in univers".
Lucrarea de diploma a facut-o pe tema descresterii cromatice, care da iluzie de spatiu, un stil care i-a ramas propriu pana azi. Lumina strecurata prin aer, apa, nisip si pamant. La inceput, a vopsit lana doar cu esente naturale, pe care i le prepara tatal ei: frunze de nuc pentru verde inchis, boz pentru violet si toate nuantele de gri, coaja de ceapa pentru portocaliu, sfecla rosie, gutuie, frunze de ghiocei... La energia oilor, se adauga farmecul plantelor si spiritul pamantului... Ma uit la ea si o intreb cu admiratie: "De unde stia tatal dvs. tehnica culorilor naturale?". "Pe vremurile alea, taranii erau atoatestiutori", spune zambind. "Azi, cine mai cunoaste tainele naturii? S-au pierdut".
Lana premiata cu aur
Cand Cela Neamtu a inlocuit firele de aur din tehnica medievala a tapiseriei si broderiei cu cele de lana, cine ar fi banuit ca lana va aduce aurul inapoi? In ultimul an de facultate, Cela se casatoreste cu pictorul si profesorul de arte plastice Costin Neamtu. In primul an, tanarul cuplu locuieste la caminul de studenti casatoriti. Dupa diploma, Cela devine creatoare de modele la fabrica de textile "Dacia". Calatoreste de doua ori pe an in Franta, la Moscova, in Polonia, in Cehia. Pentru scurt timp, fata din satul Piciorul Lupului face parte din lumea glamuroasa a Parisului. Programul incarcat o lasa doar noaptea sa descopere farmecul turistic al capitalei luminilor, dar cel mai mult o impresioneaza linia de moda a casei "Chardin": rochia lunga, cu un singur motiv. O creatie superba. "N-are cum sa nu te influenteze", marturiseste artista, desi moda nu a tentat-o in mod personal niciodata. "Sa fiu acoperita si sa am papuci comozi", mai mult nu o intereseaza, chiar daca a avut o placere deosebita sa-si coasa si ei rochii frumoase, iar mai tarziu, hainutele copiilor si ale nepotilor. A creat si pentru fabrica "Dacia", atunci de mare succes, cu contacte si contracte in est si vest. "Dupa Revolutie, au ras fabrica de pe fata pamantului", regreta Cela Neamtu. "A inceput un capitalism salbatic. Nu au mai existat pietele de desfacere, si conducerea nu a avut mintea sa deschida o alta piata in America de Sud sau undeva". Polonezii macar si-au transformat fabrica intr-un muzeu de tapiserie superb. In Romania nu exista nici un muzeu comparabil cu-al lor.
In 1975, Cela Neamtu renunta la firma unde a lucrat 10 ani, sapte luni si trei zile, pentru a deveni liber profesionist. De atunci inainte, aproape in fiecare an, a urmat o expozitie sau a participat cu mare succes si multe premii la saloane de arta in diferite tari. In anii '80, Cela Neamtu a primit o bursa pentru o calatorie in Belgia si Anglia, apoi in 1987 a plecat la Berlin, Bruxelles, Paris, Geneva, Tel Aviv, Aschelon, Ierusalim si Ierihon, unde a vazut santierul asezamantului roman ortodox, pentru care a donat 7 tapiserii. In tarile de vest a impresinat-o mult cata grija exista acolo fata de handicapati. La Londra i-a fost oferit pentru prima data un carucior pentru plimbare prin muzeul "British National Gallery". "Am facut un tur de cinci ore si am iesit foarte odihnita", povesteste si adauga zambind: "Dar prima data, am dat cu caruciorul in zid!".
"Auzi cum vibreaza culorile?"
Cateva saptamani mai tarziu, dupa vizita de la Gruiu, o vizitez pe artista si in atelierul din Bucuresti. Urc scarile la etajul unu, traversez un mic hol in care un sculptor slefuieste la un picior din polistiren si ciocanesc la usa pe care scrie cu litere mari: CELA. Vocea subtire, copilareasca, ma invita inauntru. In mijlocul camerei, un calorifer electric produce un strict minim de caldura. La stanga si la dreapta, langa fiecare perete, se afla un gherghef vertical gigant, de cativa metri lungime si inaltime. Unul cu o lucrare abia inceputa cu semnatura "Eminescu", intins pe cativa metri, altul cu o lucrare mai avansata, pe care se balangane gogosi din lana, in toate culorile. In spatele lor, stau inghesuite role de tapiserie, infasurate. O lucrare in dimensiune de cativa metri dureaza mai mult de un an, iar miniaturile de cativa zeci de centimetri pot fi terminate in cateva saptamani. Impinge spre mine o farfuriuta cu miez de nuca. Pe pereti, ca la un concert muzical, in spatele fiecarei lucrari se afla o hartie cu un desen si coduri de culori in cifre. Notele muzicale ale tapiseriei. "Auzi cum vibreaza culorile?", ma intreaba Cela, citindu-mi gandurile. Isi aminteste apoi de cutremurul din '77. Cand toti oamenii fugeau innebuniti de frica afara din bloc, ea a vazut ca se clatina ghergheful si s-a ridicat in picioare sa-l sprijine. "Sunt un om fericit", spune Cela Neamtu, in final, despre drumul vietii sale. O provoc mai departe: "Exista un mesaj care se ascunde in arta dvs.?". Dupa o secunda de gandire, fata artistei se lumineaza de bucurie. "Da. Muncesc ca sa daruiesc".