De pe gazon, pe scandura scenei
- Lumea teatrului romanesc pare atinsa, in ultimul timp, de inflatie. Numarul actorilor tineri care ies de pe bancile facultatilor e mult mai mare fata de cerere. Cu toate astea, tu ai decis sa te faci actor. De ce? A fost ispita actoriei asa de mare?
- N-am avut nici un model in familie. Parintii mei nu au avut nici o tangenta cu lumea artistica. Insa eu, de foarte mic, am fost exuberant si indraznet si-mi placea sa fiu in centrul atentiei. Initial, m-a fascinat fotbalul. In Craiova, orasul in care m-am nascut, copiii jucau fotbal pe rupte si m-am molipsit si eu de la ei. Probabil ca vedeam, inca de pe atunci, in fotbal, calea cea mai la indemana de a straluci. Pe la doisprezece ani, mi-am dat seama insa ca mi-ar placea sa fac ceva mai mult decat fotbal. Si-atunci am cautat sa ma reorientez, iar prima solutie care mi-a rasarit in fata a fost trupa de teatru de la Palatul Copiilor. Eram deja in liceu, iar actoria m-a sedus cu desavarsire. Apoi, dupa mai multe spectacole, am realizat ca si oamenilor le placea ceea ce faceam, desi eu, unul, nu stiam prea bine ce faceam, dar sentimentul asta m-a imbatat. Dupa care a venit clasa a XII-a, cand trebuia sa decid pe ce cale voi merge. Parintii m-au sfatuit sa ma indrept spre o facultate cu profil tehnic, fiindca, pe termen lung, o astfel de cariera poate sa-ti asigure un trai decent. Eu, care imi iubesc foarte-foarte mult parintii, i-am ascultat: am dat admitere la Ingineria Mediului si-am intrat. Chiar printre primii! Dar - si aici vine marele DAR! - dragul asta de actorie tot nu-mi dadea pace, asa ca m-am dus la ai mei si le-am spus pe fata, ca as vrea, totusi, sa incerc si la UNATC, unde admiterea se dadea mai tarziu, promitandu-le ca daca ratez, ma intorc la inginerie. Treaba este ca am intrat si la teatru! La inceput, ai mei au privit aventura mea cu amuzament. Abia cand si-au dat seama ca voi pleca de-acasa, i-a cuprins frica. Pana la urma, mi-au spus totusi "Du-te", dar cu lacrimi in ochi si cu mare regret in voce. Iar eu m-am dus.
- Ai schimbat usor Craiova pe Bucuresti?
- Mi-a fost o frica teribila. Nu stiam unde ma duceam. Stiam doar ca ma astepta o viata noua si diferita, plina de taine, pe care daca nu izbuteam sa le deslusesc urma sa ma inghita abisul. Nu cunosteam Bucurestiul, nu mai venisem niciodata singur aici... Tin minte ca azi: am coborat din tren in Gara de Nord si acolo am intrebat cum pot sa ajung la Pro TV, fiindca acesta era reperul cel mai apropiat de facultate. Apoi, la Pro TV, am intrebat cum pot sa ajung la UNATC... Cand locuiesti in provincie, ti se pare ca Bucurestiul este mult mai mare decat e el de fapt. Si mult mai fioros. Si-odata ce-ai pus piciorul aici, parca-ti vine sa dai bir cu fugitii, sa te intorci acasa, la mama si tata, unde esti ocrotit. Singura mea certitudine in Bucuresti era ca acesta e locul unde pot sa fac actorie si ca actorie e ceea ce-mi doresc sa fac. Asa ca am strans din dinti si m-am lasat impins de la spate de dorinta asta uriasa. De-altfel, imi propusesem din capul locului sa nu ma las deturnat de nimic, sa ma concentrez numai pe actorie. Ceea ce m-a dus, in primii ani, catre un comportament cumva anacronic, in sensul ca orice-mi trecea prin minte, artistic vorbind, puneam in practica. Nu-mi pasa daca ceilalti radeau de mine si-mi ziceau ca sunt suprarealist. Dar experienta asta mi-a folosit enorm, nebunia asta a mea a facut ca eu sa joc inca din anul II. Si de atunci n-am mai stat niciodata "pe bara". Cred sincer ca sunt foarte norocos, fiindca niciodata n-am fost dat deoparte, n-am fost trecut pe banca rezervelor.
Saracul pui de cuc
- Ce e frumos in ceea ce faci? Ce mai ofera teatrul in epoca internetului si a televizorului?
- Cred ca teatrul ofera o alternativa la viata uneori grea, alteori rutinata, cred ca teatrul poate sa aduca macar o farama de frumos, iar frumosul acesta va naste apoi visare si speranta.
- Aspiri sa ajungi vedeta?
- Nu, nu aspir realmente la statutul de vedeta. Da, in facultate cred ca ma batea si pe mine gandul asta. Asa cum li se intampla tuturor bobocilor intr-ale actoriei, probabil. Cred si acum in conceptul de "capo comico", cred in oameni precum Toma Caragiu sau Dem Radulescu, in oameni-motoare, in oameni-locomotiva, care trag dupa ei trenul, dar ceea ce imi doresc realmente azi este sa fac lucruri care imi plac si sa le fac bine, iar daca asta imi va aduce candva si popularitate, minunat, daca nu, nu cred c-o sa ma simt un actor ratat.
- Ca sa ajunga sa faca lucrurile care ii plac, un tanar actor din Romania de azi are mult de luptat. Sau nu?
- E o zbatere uriasa. Dar tocmai din cauza asta, atunci cand reusesti, gustul triumfului e si mai dulce. Insa este foarte-foarte greu. Cand iesi din facultate, te trezesti ca un pui de cuc cazut din cuib. Singurele perspective sunt cele pe care ti le creezi singur. Desi sistemul teatral din Romania este institutionalizat, deci tine de stat, iar statul si-a luat, asadar, angajamentul sa gestioneze acest sistem, actiunile lui propriu-zise sunt inexistente. Tinerii nu prea au cum sa patrunda in acest sistem pentru ca posturile sunt foarte putine. Si nici chiar actorii angajati nu joaca permanent. Apoi, cand se anunta ca se face o auditie intr-un teatru, la concurs se prezinta si cate doua-trei sute de candidati. Si, de cele mai multe ori, cei care castiga sunt tot cei care sunt deja angajati, pentru ca ei au experienta, ei au avut posibilitatea sa lucreze. Ca atare, fie ca vor, fie ca nu, actorii, mai ales cei tineri, se indreapta catre teatrele particulare si catre acest circuit artistic care se sustine prin cafenele, cluburi sau festivaluri. Numai asa pot sa lucreze si ei. Situatia asta are insa si un aspect pozitiv, in sensul ca ea stimuleaza creativitatea, te forteaza sa gasesti formule prin care sa atragi interesul. Iti strangi cativa prieteni, despre care stii ca sunt talentati, care stii ca sunt manati de aceleasi frustrari ca si tine, in raport cu sistemul, si te-apuci de lucru. A sta si a te lamenta mi se pare de neiertat. Nu e o situatie roz, dar nu ai voie sa admiti infrangerea inainte de a ridica macar o data sabia. Daca lucrurile nu vin de la sine catre tine, e de datoria ta sa le chemi, sa le provoci. Cel putin, eu asa cred, asta e planul meu de bataie. Nu ma vrei? Eu te vreau!
O mie de iubiri
- Actoria este o meserie mare consumatoare de energie. Care sunt sursele tale de reincarcare, dincolo de pasiunea care iti arde in piept?
- Intr-adevar, actoria consuma si-ti cere sa renunti la foarte multe lucruri, dar esential - cred eu - este sa te feresti de fanatism. Daca izbutesti, atunci dintr-o data esti mai protejat. In ceea ce priveste sursele mele de energie, ele nu sunt iesite deloc din comun. Fac foarte mult sport: inot, joc fotbal si, de cum da primavara, merg aproape peste tot numai cu bicicleta. Si dansez. Imi place foarte mult sa dansez. Si ma uit la filme. Sau reiau filme mai vechi, care ma hranesc la modul intim: "12", al lui Nikita Mihalkov, "Reconstituirea", lui Lucian Pintilie, "Lost in translation", al Sofiei Coppola... Ascult si muzica. Muzica de multe genuri, dar am o sensibilitate deosebita pentru Bach si Mozart. Si citesc. Citesc mult, in functie de ceea ce joc, dar citesc si lucruri care nu au legatura cu interesul profesional. La fel ca si cu filmele si cu muzica, am preferatii mei si printre scriitori. Sunt scriitori la care, din cand in cand, ma intorc, ca sa ma regasesc cum eram atunci, la lecturile anterioare, si ca sa ma descopar cum sunt acum. De pilda, ma topesc dupa John Fowles, iar textul sufletului meu este "Micul Print", capodopera lui Exupery. Mi-e imposibil sa ma dezlipesc de "Micul Print". Am avut o perioada in care purtam cartea peste tot cu mine si atunci cand nu mi-era foarte bine, mai citeam cateva pagini si, ca prin farmec, imi reveneam. (rade) Si sunt un indragostit de poezie, cu predilectie de poezia romaneasca: Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Emil Botta...
- Nu vorbesti despre dragoste. Ea nu te energizeaza? Sau e mai strategic sa fugi de ea?
- Eu am fugit dupa dragoste, nu de dragoste. Asta in perioada liceului. Dupa care, cand n-am mai cautat-o, a venit ea singura la mine. In momentele in care ma asteptam cel mai putin. Si cand a venit am imbratisat-o. Dar nu ca pe o experienta, caci asta ar fi ceva atat de meschin, ci ca pe acel "ceva" care-ti rotunjeste sufletul si-ti arata ca inima ta poate sa bata in feluri in care nici nu banuiai pana atunci. Stiu ca suna a cliseu, dar eu chiar asa simt: ca dragostea e minunata.
- Primavara e asociata mereu cu ceva care incepe. Anotimpul proiectelor si-al sperantei. Care e cel mai aprig vis al tau in acest anotimp?
- Visul meu cel mai aprig e legat de profesie. Ma simt cam cum zicea Dostoievski in "Fratii Karamazov": "Viata e duelul lui Dumnezeu cu Diavolul, iar campul de batalie sunt eu". Glia sufletului meu e mereu framantata, n-am stare, tot timpul pun ceva nou la cale, iar acum, in particular, imi doresc sa duc la bun sfarsit trei proiecte care trebuie sa fie puse pe picioare pana in luna iunie. Primul este "Venus si Adonis", un poem dramatic de Shakespeare, care nu a mai fost niciodata pus in scena in Romania. Premiera a avut loc in cadrul festivalului "Respira teatru", de la Sibiu, iar acum il jucam in regim ambulant, adica nu intr-un spatiu fix, si urmarim cum este receptat. Apoi vreau sa termin - in sensul de a fi multumit de el - un spectacol cu si despre Caragiale, intr-un singur personaj, cu care vreau sa ies in fata publicului la inceputul lunii mai. Dupa care, din mai, voi incepe repetitiile cu Gigi Caciuleanu, la un alt spectacol, la Teatrul National. Va fi tot un Caragiale, dar altfel. Se va numi "Dale noastre", iar premiera ar trebui sa fie pe cincisprezece iunie. Iar peste vara, impreuna cu un coleg de-al meu, voi pleca in Norvegia, cu bicicleta. Vom parcurge in felul asta 4500 de kilometri, iar aventura o vom transforma intr-un film.
Pe Lari Giorgescu il puteti vedea la teatrul "La Scena", in spectacolul "Emigrantii", la Green Hours, in spectacolul "De luni pana vineri", la Teatrul Lipscani-Sala Rapsodia, in spectacolul "OuiBaDa" si la Teatrul Excelsior, in spectacolele "Snoave cu masti" si "Vrajitorul din Oz".