Este, va spun, mai greu sa capeti credinta dupa ce nu ai avut-o, decat a o recastiga in cumpenele vietii. Fac parte din prima categorie; nu ca as fi fost ateu, dar credinta mea se rezuma, ca in cazul multora dintre cei crescuti in anii '80 cu cheia la gat, prin cartierele muncitoresti, la "inger, ingerasul meu, ce mi te-a dat" si la a-i cere lui Dumnezeu bomboane si bicicleta. Asa a si ramas, de atunci incoace pentru multa vreme, poate in forme, cereri si indoieli ceva mai sofisticate. Nu stiu insa ce s-a intamplat exact in ultimii ani si mai ales in ultimele luni si cum au fost oranduite lucrurile. Mai intai am ajuns sa citesc niste documente tulburatoare despre oameni care in vremea comunismului au suferit, iar unii au si murit pentru ca au crezut in Dumnezeu. Ele mi-au deschis primele intrebari, la care am cautat cu incapatanare raspuns. Apoi viata (aceea personala) a curs si a intrat pe o cale la care nu m-as fi asteptat niciodata: cautarea credintei. O cale grea, pe care am inceput sa calatoresc tot mai des in ultima vreme si care m-a facut sa plec, cu putin timp in urma, pe cararile unei insule din arhipelagul Cicladelor, in Marea Egee. Si iata, acum, aceasta povestire a unei calatorii pe insula Amorgos, in cautarea sinelui pierdut.
Calatoria
Mai intai, o mica explicatie geografica, de pe vapor. Ca sa ajung la cel de-al doilea oracol al lumii grecesti, pe insula Amorgos, a trebuit mai intai sa trec vama la Giurgiu, apoi sa traversez Bulgaria, cu trei popasuri: primul, sa vad un sat, Arbanasi, care se tine si azi de roman si despre care voi povesti in alta imprejurare. Al doilea, sa platim o amenda, cumva obligatorie, pe soselele fratilor nostri europeni si bulgari. Al treilea, in portul Pireu, de unde un vapor mare cat flota noastra disparuta a inghitit masini si oameni de-a valma. Marea era agitata, batea un vant greu si aerul apasa. Vaporul a plecat cu sase ore mai tarziu. Intre timp am adormit. Dar nu ceea ce am patit eu este de interes, ci acele lucruri care mi-au trecut prin ochi si suflet, calatoria pana acolo, care este de cam 1800 de kilometri, si care a avut un final neasteptat.
Dupa oboseala trupului si a sufletului si o mare agitata, sa ajungi pe o insula curata este un semn. Asa am si vazut, un semn in zori, un soare rasarind pe o insula mica, de piatra. Ca sa intelegeti, acest loc in care am gasit, cred eu, un fel de esenta a credintei in puterea binefacatoare a Maicii Domnului, numara asa: 1.800 de locuitori, 25.000 de capre si 320 de biserici. Toate printre tufe de menta si stanjenei si leandru si cimbrisor si cate altele, crescute printre ziduri de piatra. Aceasta insula are un alt mare dar: oamenii ei, care ii pastreaza viu putinul pamant. In Amorgos, un sac de pamant e ca un sac de aur, asa ca din vechime toata insula a fost tesuta ca un covor cu ziduri, nu spre a se apara, ci spre a pastra pamantul si florile. Si acum, daca imi dati voie, sa va explic prima minune.
Maica Irini
Maica Irini, prima calugarita a manastirii Sfantul Gheorghe Valsamidis, adica Tamaduitorul, dupa ce vreme de doua sute de ani manastirea nu a avut obste (in afara de slujbele randuite, care s-au petrecut in toti anii) este, de fapt, artist plastic. A facut facultatea la Atena, a ajuns printr-o intamplare si o cumpana a vietii, care nu se cere deslusita, pe Amorgos, spre a se tunde aici in cinul monahal. A inceput restaurarea bisericii si a chiliilor, a pictat icoanele care strajuiesc, alaturi de zambetul ei, acele stanci care altfel s-ar rasturna in mare. Despre aceasta manastire se spune ca ar fi zidita chiar pe izvorul unde grecii din antichitate veneau sa isi afle viitorul, sa puna intrebari Soartei, caci pe Amorgos, in arhipelagul Cicladelor, se afla cel de-al doilea oracol al vechilor greci, dupa cel de la Delphi. Ca sa ajungi la Sfantul Gheorghe Valsamidis nu e greu. De fapt, nimic nu e greu pe Amorgos, caci insula e mica si oamenii nespus de prietenosi. Drumul, chiar daca e un urcus, e senin - caci marea albastra si clara, ca si muntii de piatra, stropiti cu flori de cimbrisor si galbenele - lovesc ochii, sufletul, si alunga orice oboseala. Apoi, intr-un cot al muntelui, cumva aparata de vant, vine manastirea si povestea ei. Aici se afla acel izvor care se tulbura daca minti sau daca ceea ce vrei sa faci nu e bine. Asa se spune: pui apa in pahar, te rogi si iti pui o singura dorinta - daca se va implini, apa ramane limpede, daca se tulbura, nu mai cauta acea cale. Aceasta a fost multa vreme credinta vechilor greci in acest oracol, la apa caruia lumea vine, insa, acum, tot mai rar. Altceva cauta oamenii aici: o iarba anume, numita de localnici "balsamico", un fel de busuioc salbatic si puternic mirositor, care a vindecat pe multi si creste din belsug. Intr-un mod paradoxal, maica Irini vegheaza asa: un Sfant Gheorghe minunat, care infrange, nu cu sulita, caci nu este varsator de sange, ci tamaduitor prin plantele acestui loc, un izvor a carui apa a fost venerata din vechime si un asa zis oracol al antichitatii, la care acum vin crestini. Apa nu se mai tulbura si nu mai e cautata mai mult decat bunatatea Irinei, izvorand din sufletul ei ca o lumina, ca o pace, precum numele sau de maica. Si tot de acolo mai vine o lumina: e un mormant al primei maici ingropate acolo candva, la 1757. Dupa pranz, in micuta biserica a carei fresca a inceput sa o restaureze de una singura, maica Irini a dat la o parte un covor din fata altarului, cu piosenie, ca si cum imi arata adevaratul izvor. Acolo, sub acel covor pe care calca toti rugatorii la icoane se afla o piatra de mormant, cioplita cu vulturul bicefal al Bizantului. Am citit pe ea ca monahia Filareti sta acolo, ca prima paza crestina stiuta asupra unui templu pagan, din vremea in care, fara indoiala, insula numara nu mai mult de o mie de credinciosi si vreo douazeci de mii de capre.
Asphodilitis
Cand am iesit pe poarta manastirii, o pisica ma privea oarecum curioasa. Eram un pic lenes, caci maica Irini imi daduse sa mananc un fel de musaca din taitei de casa, cu carne de capra, nucsoara si susan, si apoi un fel de lichior preparat din acel "balsamico" tamaduitor de langa manastire. Marturisesc ca nu cred sa mai gust ceva asa de bun vreodata, cum nici sa mai vad asa zambet cum a fost al ei, atunci cand mi-a spus: "Asta cu apa care profeteste viitorul este o poveste. Oracolul nu e aici. Eu nu tulbur mintile oamenilor cu povesti si ma bucur ca nu ai cerut apa din izvor". Mi-a dat un borcanel cu miere, migdale si bucati de smochine verzi si o pietricica pictata, cu un vapor alb, pe o mare albastra, si o imbratisare din care a tasnit deodata lumina. Am plecat de la Sfantul Gheorghe Tamaduitorul, cu o zi inaintea praznicului care avea sa fie sarbatoare si pentru mine, pentru ca ma cheama si Gheorghe. Am urcat pe insula spre locurile ei ascunse, spre acel sat despre care maica Irini mi-a spus incetisor: "Asphodilitis, satul parasit. Mergi acolo". Dar drumul nu a fost usor. Poteci de munte, cu rare parti pietruite, sub un soare de care nu te poti ascunde - caci pe Amorgos, in afara catorva chiparosi seculari, scapati pe cate o vale ascunsa, nu exista copaci. Asa e drumul spre acel sat, din care doar Stelios si Maria si biserica nu au plecat. Acolo m-am intalnit din nou cu Sfantul Gheorghe Tamaduitorul, cu Maica Domnului, si cred ca am gasit adevaratul oracol cicladic.
Stelios si Maria si Ianis
Ianis este un baiat zambitor, in uniforma militara, dar ma priveste dintr-o fotografie inramata: el nu mai e in Amorgos, la Asphodilitis, ca sa inmulteasca satul cu al treilea locuitor, ci e tocmai in Afganistan. Stelios si Maria, parintii sai, au singura casa locuita si pregatesc o catuie cu tamaie, bucati de branza de capra si paine, pentru pelerinii care vor sosi aici. Da, maica Irini avea dreptate. E un sat mort, in care atunci cand inchizi ochii linistea e coplesitoare. Dar nu am putut inchide ochii. Chiar si locuinta lui Stelios, singura tencuita si varuita, pare desprinsa din filmele de desen animat, cu epoca de piatra. Micuta biserica iti da senzatia ca o poti duce pe palme. Stelios m-a invitat fara ezitare la el, am stat in umbra stranie a acestei case de piatra si eu, fara sa stiu greceste sau el engleza, si cu atat mai putin romana, am povestit indelung, despre ceea ce e imprejur, despre singuratate. L-am intrebat din ce traieste si mi-a aratat mandru tot satul: e totul al lui, alaturi de turma de capre care paste printre ruinele unor imense locuinte circulare din piatra, care nu trebuie dezgropate din pamant. Sunt in picioare. In picioare sunt si eu, parca in vis. Arheolog fiind la inceputurile formarii mele, vad ceea ce oricine viseaza - locuinte de trei mii de ani, in picioare. In care intru. Apoi, labirinturi in care Stelios imi face semn sa nu intru, apoi marile cisterne sapate in stanca. Asa e. Maica Irini avea dreptate, aici este adevaratul si vechiul oracol pagan. Acum parasit, cu incetul, cu apa lui din cisternele milenare, pe care doar caprele o pot bea si in care, dand o lespede la o parte, mi-am privit chipul tulburat.
Icoana pictata pe cer
Am stat apoi singur acolo o vreme. Stelios a plecat strigat fiind de Maria: asteptau pelerinii, urma sa se intample singurul moment in care satul parasit prinde viata, cand icoana facatoare de minuni a Sfintei Marii si cea a Sfantului Gheorghe poposesc aici pentru o jumatate de ceas, in tot anul, in pelerinajul care nu ocoleste nici o biserica si nici o casa a insulei. Am privit in departare un golf minunat si mi-am inchipuit cum veneau aici corabiile vechii Elade, intre zidurile parasite azi, purtandu-i pe cei ce doreau sa-si cunoasca viitorul. Am privit cu tot mai multa atentie imprejur, am vazut desene pe stanci; unele, fara indoiala, din antichitate, altele asemanatoare, facute de ultimii sai locuitori, din generatia bunicilor lui Stelios. Am mai dat la o parte lespezile si am privit apa din cisternele sapate adanc in stanca. Apoi m-am dus din nou la Stelios si am asteptat, alaturi de el si Maria si Ianis din poza, sa vina pelerinii. Maria a fugit sa mai dea o matura prin mica biserica a satului parasit si a sufletului ei, iar eu am ramas cu Stelios, vorbind in limba ciudata a oamenilor care nu isi cunosc limba. La o intrebare pe care nu am pus-o, mi-a aratat un nor pe cer, pufos si alb, peste golful parasit al oracolului din Amorgos, si apoi a aratat catre bisericuta alba si si-a pus mana pe inima. Si in timp ce pelerinii se apropiau cu cele doua icoane, in mirosul puternic al florilor insulei si imnuri de slava, pe masa de lemn din bucataria lui Stelios am scris acestea:
In Amorgos
Smocuri de iarba si icoane inchise pe stanci.
Leandri si flori, ierburile mirositoare
de la subtioara de piatra a ingerilor.
Insula este un regat calm, pentru regi exilati. Fara batalii si regrete. Printre
tufe de angelica, balsamuri si palcuri de scaieti
creste carnea pe trup.
Insula este o familie.
O corabie intr-un port curat.
Cand Dumnezeu a facut lumea, a asezat insule
la margine,
pentru a se asterne acolo la scris recviemul ei.
Insula este o piatra in mijlocul singuratatii.
Aici sta frica si curajul si truda. Aici locuieste sangele de capra,
tolanit intre mare si mare, pe o pajiste ingusta. Cu intreg neamul.
Asteptand.
Insula este ochiul meu stang.
Insula este mana mea dreapta.
O limba uscata sub cerul gurii ud
si greu.
Insula e o ureche stiind sa asculte
Fara a vorbi. Insula este si ochiul meu drept, acum deschis
ca un cerc de piatra.
Acum in mine cresc: biserici, cuvinte. Mana mea atinge plante si ziduri nestiute. Si gandurile, nascute din aerul sters
si de neinteles.
Fotografiile autorului