Amintiri in picioarele goale
- Cum ti-ai apropiat lumea aceasta a folclorului, in care stralucesti astazi, Iuliana Tudor? Multora li se pare o zona desueta si invechita.
- In mica mea copilarie, eu am stat mai mult la bunici, in zona de deal a Prahovei, Coada Izvorului se numeste satul. Am trait ca-n povesti, intr-un fel care astazi a devenit privilegiu. Sa mergi desculta, sa bei lapte de vaca proaspat muls, sa vezi cum se face branza sau cum se taie mamaliga cu ata, sa te joci cu multi copii... Am crescut in povestile bunicului meu si sub povata bunicii, care m-a invatat ce e bine si ce e rau, inclusiv prima rugaciune. Tot acolo in sat, am vazut cum femeile le purtau respect barbatilor in casa, in atitudine si mod de adresare, cum se salutau toti oamenii pe ulite, iar duminica isi spuneau, cu atata convingere si drag in glas, "Doamne-ajuta!", ducandu-se ori venind de la biserica. Si dragul meu de muzica populara tot acolo a inceput. Bunicii aveau un radio la care se asculta un singur post: "Antena Satelor". Maria Tanase, Maria Lataretu, Maria Ciobanu, Ion Luican, Ioana Radu, Ion Cristoreanu, Felician Farcasu - erau interpreti al caror repertoriu il stiam aproape pe de rost, ca si toata muzica aceea veche, difuzata intens atunci. A fost un noroc sa traiesc, copila fiind, in rostul acela curat de la sat. Atunci mi s-a asezat temelia, cateva din valorile fundamentale ale personalitatii mele. Din pacate, baiatul meu nu va mai avea sansa asta. Lumea copilariei mele a disparut. Ma voi stradui cat pot sa-l fac s-o cunoasca, macar ca vizitator. Il voi duce pe unde stiu eu ca ea s-a mai pastrat, in zone linistite.
- Desi nu ti-ai facut o profesie din cantat, ai voce frumoasa si-ai fi putut sa urci pe scena oricand, ca interpreta de muzica populara.
- Imi placea sa cant de mica. Mama canta impreuna cu mine, dar nu muzica populara, asta nu-mi placea atunci, ci muzica usoara, Angela Similea in special, ale carei piese le cantam la serbarile de la gradinita: "Noapte, fata cu cercei de smoala" a fost melodia cu care am "debutat" la cinci ani. Am fost foarte apropiata de mama. Sufera de o paralizie la ambele picioare, asa ca de la 27 de ani, s-a ocupat exclusiv de mine si de tata, fiind de profesie sotie si mama exemplara. In mine a investit, ca fiind singurul ei copil, o dragoste absoluta, dar si toate visele si sperantele ei. M-a trimis in lume ca sa-i aduc vesti de departe, si soarbe cu nesat tot ceea ce ii povestesc si acum despre viata mea, despre aventura mea in televiziune, dar si despre ce mi se intampla acasa, ori in calatoriile mele. Traieste, vede prin mine starile, lucrurile pe care si le-ar fi dorit sa le traiasca, sa le vada... Avem o relatie extraordinara, este o femeie extrem de puternica, foarte pozitiva, asta a si ajutat-o sa isi traiasca boala cu demnitate si cu rezistenta, de atatia ani. Ea este motorul familiei, ea ne-a sustinut in diverse situatii dificile, pe mine si pe tatal meu. Si pentru asta o iubesc si o admir din toata inima. Merg des acasa, la Baicoi, aproape la fiecare doua saptamani, si zilnic vorbesc cu parintii mei la telefon, tinandu-i la curent cu tot ceea ce fac. Ii respect pe amandoi foarte mult si pentru faptul ca si-au sacrificat propria viata pentru educatia mea - n-au mers in concedii, nu si-au oferit bucuriile pe care poate si le-ar fi dorit... Mi-au platit cursuri si profesori de tot felul, cursuri de canto si de chitara, ca-mi placea sa cant folk si chiar am fost intr-un grup cu care mergeam peste tot... Eram eleva la Liceul Pedagogic, cand am participat la un spectacol la Filarmonica din Ploiesti, unde mi s-a impus sa cant si o piesa populara, sub amenintarea scaderii notei la purtare. In sala s-a aflat intamplator Maria Tanase Marin, cea care avea sa devina profesoara mea de canto la Scoala Populara de Arta din Ploiesti, cunoscuta realizatoare de emisiuni de muzica populara si la Televiziunea Nationala. Ea mi-a deschis gustul pentru folclor. Pasionata de lumea satului, cum eram din copilarie, am inceput singura sa caut muzica veche, rapsozi batrani care cantau in stil traditional si, in paralel, studiam in biblioteci si in arhivele de folclor culegeri vechi de muzica populara. Pana am terminat liceul, am tot mers in "culegere" de folclor, am strans multe casete inregistrate in felul acesta. Umpleam masina tatalui meu cu pachete de faina, zahar, sticle cu ulei, doar ca sa le castig bunavointa acelor femei batrane, ca sa ma lase sa le ascult cantand si povestind. Era o aventura extraordinara pentru mine la varsta aceea, aveam cam 16 ani. Il sileam pe tata sa ma poarte cu masina prin cele mai indepartate catunuri, stateam la poarta batranilor asteptandu-i ore in sir, sa vina de la munca campului. Ma intorceam intr-o lume cu alt rost, cu alte reguli, mi se infatisa dinainte un alt univers. Oamenii acestia batrani ai satelor, "depozitarii", cum le spun eu, pe care i-am intalnit in judetul Prahova, mai intai, si mai apoi, plecand cu televiziunea, prin toata tara, m-au ajutat sa ma construiesc altfel. Nu ma consider deloc un produs suta la suta al orasului. Sigur, traiesc in oras, ma adaptez regulilor lui, sunt un om modern, ascult si acum muzica de club, dar asta nu ma defineste! Ma regasesc mult mai bine in valorile simple, traditionale, ale satului.
Tezaurul de pe micul ecran
- De ce nu ti-ai implinit cariera in muzica?
- Dupa liceul pedagogic, urma sa am o slujba onoranta si stabila - invatatoare, dar pentru ca tatal meu, absolvent de Studii Economice, isi dorea mai mult pentru mine, m-am inscris si la Drept. Dreptul e o facultate foarte grea, am muncit din greu, dar mi-a placut, ma astepta o cariera in magistratura (visul meu era sa fiu judecator si sa impart dreptatea...). Am avut cativa profesori care au crezut in mine si ma doreau asistent in cadrul facultatii. Dar in ultimul an de facultate am inceput sa lucrez in televiziune si, de cand am pasit in aceasta institutie, am stiut ca n-am sa mai fac nimic altceva, am stiut ca aici e locul meu... Am fost chemata sa lucrez aici ca urmare a aparitiei mele in emisiunea-concurs "Mostenitorii", din cadrul "Tezaurului folcloric", realizat de d-na Marioara Murarescu. Se pare ca atunci a fost remarcat, de catre cativa profesionisti ai televiziunii (Anca Fusariu, Titus Munteanu), si potentialul meu... telegenic.
- Si cantatul?
- Norocul meu este ca nu ma imbat cu apa rece, ca ma pot analiza cu un ochi obiectiv, si mi-am dat seama destul de repede ca nu as fi avut o cariera stralucitoare ca interpreta de muzica populara. Dar a ramas un hobby. Decat sa fac doua lucruri prost, mai bine unul si bine! Ma mai joc, din cand in cand, in emisiuni, s-a mai intamplat sa doreasca un compozitor sa scrie pentru mine si am inregistrat si filmat piesele respective, sau daca tema vreunui program impune o deschidere cu vocea mea, ma folosesc de ea.
- Au trecut 12 ani de cand ai debutat in televiziune ca profesionist, dar ai acelasi entuziasm si aceeasi sclipire in privire ca la inceput, iar emisiunile tale au cel mai mare rating din istoria institutiei: "O vedeta populara" si "O data-n viata".
- Si am avut si norocul unor indrumatori de exceptie. Am avut un ajutor minunat din partea d-nei Elize Stan, profesionist de elita al televiziunii romane, realizator de emisiuni de folclor cu state vechi, care a avut generozitatea sa ma invete tot ce stie in aceasta materie. M-a incurajat si m-a indrumat pas de pas. Si nu e putin lucru sa simti ca cineva, un profesionist ca ea, iti da atata credit.
- Cum iti pastrezi dragul de munca dupa atatia ani?
- Nu stiu! E vorba de pasiune, de dragoste! Eu intotdeauna ii spun doamnei Elize Stan, "sefa mea", la sfarsitul emisiei: "Mai facem una?". Ma mai tine adrenalina aia vreo ora-doua dupa emisie, nu pot sa adorm imediat... Adorm pe la trei dimineata, vineri spre sambata, iar a doua zi sunt epuizata. Trebuie sa ma odihnesc, pentru ca e un consum fizic foarte mare. Mi-am dat seama in timp, cat de posesiva e televiziunea cu mine, pentru ca nu ma lasa sa o tradez nici o clipa. Tratez fiecare emisie ca si cand ar fi prima si ma gandesc ca sunt oameni in fata televizorului care ma vad pentru prima oara, iar eu trebuie sa-i conving de calitatea programului pe care-l prezint. Si acesta e pariul de la care nu pot sa abdic. Pentru ca am facut-o odata, m-am relaxat un pic si a iesit prost. Chiar daca nu s-a vazut, am stiut eu, si a fost suficient!...
Un om pentru toata viata
- Si de dragoste cand a fost timp, in tot acest iures?
- Dragostea a venit tarzior, ar putea spune o adolescenta de astazi. La 16 ani m-am indragostit pentru prima oara. Era cu sase ani mai mare decat mine si mi se parea ca stie totul despre lumea asta, multe dintre lucrurile pe care eu nu le stiam le descopeream alaturi de el. Cand ma strangea de mana, aveam fluturi in stomac, il visam, i-am scris poezii, dar povestea asta minunata s-a terminat. A ramas o tristete care a durat vreo doi ani de zile si apoi, la 18 ani, l-am intalnit pe viitorul meu sot, care m-a deturnat de la tristetile mele nelamurite si mi-am dat seama ca, totusi, viata trebuie traita, ca trebuie sa te bucuri mai departe de ea. Am descoperit in el un om extraordinar, care m-a ajutat sa ma cunosc mai bine si m-a lasat sa ma dezvolt, nu mi-a luat spatiul vital, nu mi-a impus limite in relatia noastra. Nu stiu multi barbati care ar face asta pentru partenerele lor de viata. Daca nu as fi avut parte de intelegerea, respectul si increderea lui, n-as fi putut sa fac nimic. In momentul in care te duci acasa, trebuie sa ai liniste. Pentru ca acolo, sub reflectoare, pentru un om de televiziune, care apare in direct, starile sufletesti prin care trece sunt dintre cele mai diverse, dintre cele extreme, chiar. Neliniste, dezechilibru si nervozitate, foarte multa dorinta de a-ti depasi continuu nivelul. Documentarea prealabila presupune si ea foarte multa liniste, un spatiu al tau, cu tine. Tensiunea din preajma marilor spectacole, de exemplu cel de folclor, care se desfasoara sub egida "Cerbului de Aur", ma face sa nu dorm noptile de dinainte. Pentru un partener de viata e greu de suportat un asemenea spirit nelinistit, iscoditor, care trebuie sa fie omul de scena. De aceea spun ca ii datorez lui, sotului meu, Razvan Vacaroiu, tot parcursul meu de pana acum. Sotul meu m-a iubit si ma iubeste foarte mult, si atunci, intr-o iubire foarte mare, poti sa renunti uneori la tine, gandindu-te la ceea ce-i face bine celuilalt! Poti sa-i dai spatiu ca sa se dezvolte, fara sa pui monopol pe timpul lui! M-am schimbat si eu, de la 18 ani, cat aveam cand l-am cunoscut, si pana la 35 de ani, cat voi face luna viitoare. M-a schimbat si m-a implinit mult si Tudor, baietelul nostru de un an si patru luni. Da, am avut noroc sa gasesc un asemenea sot in lumea asta mare! Nici nu stiu cand au trecut cei 17 ani de cand suntem impreuna!
- Ai obtinut doua premii APTR cu "O data-n viata". Ce-au insemnat pentru tine?
- Cateodata stau si ma gandesc ca nu premiile in sine ma motiveaza, ci drumul pana la ele, la confirmari. Mi-am dorit mereu sa fac lucruri din ce in ce mai grele. Vedeti, eu m-am raportat intotdeauna la oameni, cand m-am intalnit in salile de concert cu ei. Cu publicul, fata in fata, acolo se transeaza nivelul calitatii, acolo obtii confirmarea, acolo e examenul cel mai dur pentru un om de televiziune. Nu neaparat in fata specialistilor care dau premii.
- Ai putea sa faci un portret al publicului tau, din ecourile pe care le primesti la emisiunea "O data in viata"?
- E un public format din oameni carora le place folclorul, chiar daca aparent nu au nici o legatura cu el, oameni de toate varstele, de la batrani pana la copii de cativa anisori. Trasatura lor comuna este ca sunt, cu totii, un public educat, decent, elegant, echilibrat, cu dreapta masura si cu bun simt. Si cand spun "educat", nu ma refer la nivelul de cunoastere, ci la educatia de acasa, la cei "sapte ani". Nu sunt niste oameni ai extremelor, ai exceselor. E acea parte de normalitate a Romaniei, pana la urma. Si eu lor ma adresez!