Bel Ami
Hoinarim impreuna prin labirintul imbacsit al Ploiestiului, printre tipete de claxoane si umbre de oameni, precum doi poeti desueti intr-o lume anapoda. Imi arata orasul, un oras imaginar, plamadit din visuri palide si resturi de amintiri. Acolo, unde-i casa aia de amanet cu geamuri stralucitoare, el vede crasma imbacsita de fum si pierzanie, unde se ingroapa toata boema orasului. Dincolo, unde-i banca aia cu bodyguard la intrare, e de fapt cea mai faimoasa covrigarie din tot judetul. Langa ea, magazinul ala cu vitrinele colorate e doar o amarata de frizerie unde isi dichiseste mustata toata protipendada orasului. Paseste pe indelete, putin inaintea mea, rotindu-si plin de fervoare bratele in toate directiile. Nimic din jur nu-i ceea ce pare. Cu zambetul lui suveran si privirea senina, spulbera numaidecat tot decorul asta rece si monoton, cladind peste el un oras viu, cu oameni frumosi si locuri insufletite. E orasul amintirilor lui, singurul pe care il recunoaste si in care se poate simti fericit.
Il cheama Petre Radoias si a fost cel mai vestit si dibaci fotograf din tot judetul. Vreme de 50 de ani, zeci de mii de prahoveni au trecut pragul pravaliei sale, imbogatindu-si sertarele ori albumele cu cele mai dragi amintiri. Copii abia nascuti, baietei calare pe cai de lemn, fetite cu papusi cat ele de mari, elevi strengari sau studenti chipesi, fete cu chipuri de zana, adolescenti cu priviri inflacarate, miri tantosi sau mirese sfioase, artisti visatori, intelectuali sugrumati in cravate, tarani blajini sau muncitori obositi, batrani cu frunti pline de brazde, activisti zelosi ori securisti cu priviri incrancenate, cu totii erau egali acolo, in camera aia magica, unde mii de bucati de carton se transformau miraculos in crampeie de viata. Pentru fiecare dintre ei, nea Petrica Radoias era magicianul, singurul om capabil sa-i vindece de uitare, sa le aduca mereu la lumina un trecut altminteri palid si neguros. Toata lumea il respecta, il admira, el era doctorul cel mai iscusit al memoriei lor, complicele tainic al vietii si-al amintirilor unui oras intreg. Astazi, Petre Radoias are 78 de ani si, din pacate, tocmai el, vestitul magician al aducerii-aminte, a ramas condamnat la uitare. Nimeni nu-i mai pomeneste numele, nimeni nu-l mai cunoaste pe strada. Tocmai el, cel care nu putea face doi pasi fara sa fie salutat din toate partile, traieste astazi singur, ca intr-un oras strain, printre oameni mereu prea grabiti si posaci, intr-un decor nestiut, lipsit de orice farmec si poezie. Si totusi, prezentul asta ametitor nu pare sa-l tulbure deloc. A ramas la fel de jovial si galant, acelasi om de moda veche, parolist si perfectionist in tot ceea ce face. "M-am acomodat destul de greu cu vremurile astea, stiu ca nu ma mai potrivesc deloc cu tot ce se intampla acum. Dar, cum v-am zis, m-am pregatit pentru intalnirea asta cu batranetea. Am lasat in urma mea poate milioane de fotografii de care se vor bucura generatii la rand. Acum a venit vremea sa ma bucur si eu de amintirile mele". Zambeste amar, pasind agale, cu privirea pierduta si mainile impreunate la spate. Ajungem la capatul aleii si ridica bratul din nou, aratand spre vitrinele agentiei de bilete a teatrului din oras. Acolo era acum vreo 50 de ani un fel de gang, o straduta ingusta, cat sa incapa o masina. Pe ambele parti erau pravalii de tot felul si, printre ele, noua ateliere fotografice. In gangul acela, in anul 1941, a inceput toata povestea vietii lui. "Eram niste oameni modesti, tata era mester zidar si abia putea sa ne tina pe toti. Tot orasul il stia insa de om vrednic si iscusit, era mereu cautat, chiar si de oameni grei. Asa se face ca intr-o zi a fost solicitat sa lucreze la Radu Simion, unul dintre cei mai vestiti negustori in domeniul bacaniei la vremea aia. In cateva zile, i-a ridicat in curte o frumusete de garaj si, drept rasplata, negustorul s-a gandit sa-i faca un cadou mai putin obisnuit. I-a zis, "Mai, Mihaie, vad ca ai casa grea. Uite, eu am o gramada de pravalii in oras. Hai sa-ti dau si tie una din ele, sa-ti vina oleaca mai usor"". Si asa a primit tata un loc frumusel acolo, in tunelul ala plin cu pravalii.
Petre Radoias n-avea decat vreo sapte ani pe atunci, insa fratele lui cel mai mare, Daniel, un june in stare sa mute muntii din loc, a luat imediat hotararea sa deschida acolo un atelier fotografic. Nu parea deloc speriat de faptul ca pe aceeasi straduta mai erau inca opt asemenea ateliere, avea el o presimtire ca afacerea lor va avea un mare succes. S-a inscris numaidecat la cursurile tehnice ale unei scoli renumite din Campulung Muscel. A inceput apoi sa faca tot mai des vizite pe la marile ateliere din Bucuresti, de unde fura cat putea din secretele meseriei. Era un baiat plin de ambitii si, pe deasupra, din cale-afara de chipes, poate chiar unul dintre cei mai chipesi juni din oras. Fetele toate ii spuneau "Bel Ami", chipul lui semanand leit cu cel al personajului din filmul cu acelasi nume care tocmai aparuse pe ecrane. Asa se face ca noua lui pravalie, deschisa pe strada aceea stramta, in toamna anului 1941, s-a numit chiar asa: Bel Ami.
In scurt timp, sarmul si ambitia lui, dar mai ales cunostintele dobandite in rastimpul cursurilor, au inceput sa dea rezultate. Incet, incet, Bel Ami devenea o firma cu renume, spre nefericirea celorlalti fotografi din oras.
Nichita si Scumpita
Ne apropiem de vitrinele agentiei de bilete, incercand parca sa gasim acolo macar o urma din ceea ce a fost candva gangul ala ingust, cu pravalii multe, aliniate pe ambele parti. Chiar acolo, pe colt, langa intrarea in agentie, era o mercerie unde gaseai ate de toate culorile, iar vizavi era "Julieta", primul atelier fotografic din cele noua insirate pe stradela care abia incepea. Acum, in fata noastra, sta doar o banala vitrina. Batranul Petre Radoias se opreste acolo, bombanind plin de ciuda ceva de neinteles. Ii vad prin geamul vitrinei privirea pierduta si buzele impietrite intr-un zambet silit si amar. "Parintii mei erau niste oameni plini de evlavie si prin 1917 au aderat la adventism, iar noi am fost crescuti in spiritul acestei doctrine. Asta ne-a adus numai necazuri, scoala mea a fost un adevarat calvar, eram batjocorit in toate felurile. Tin minte ca preotul ma lovea cu tocul cheii peste ureche si ii indemna pe copii sa rada de mine si sa ma strige "Jidanu'", iar invatatorul Mazilu ma lovea cu batul peste mana, pana imi dadea sangele. N-am putut sa indur atata teroare si, dupa clasa a patra, am renuntat definitiv la scoala. Asta mi-a creat un complex urias de inferioritate, pe care m-am chinuit toata viata sa-l depasesc".
Pe 7 ianuarie 1945, adica la varsta de zece ani si patru luni, Petre Radoias si-a inceput cariera de mester fotograf la atelierul fratelui sau. Bel Ami era deja o firma celebra in Ploiesti, acolo incepusera sa vina cei mai de seama oameni ai orasului, iar asta il incanta peste masura pe proaspatul ucenic, ambitionandu-l si mai mult sa-si perfectioneze abilitatile. In scurt timp, ajunsese sa scoata el singur peste o mie de fotografii pe zi, muncind fara oprire pana in miezul noptii. Usor, usor, a inceput sa castige binisor si sa-si faca tot felul de relatii. Pana prin 1950, pravalia lor era mereu plina de rusi. Erau deosebit de corecti, veneau sa-si faca poze in uniforma militara, singuri sau cu iubitele din oras, poze pe care le trimiteau apoi acasa. Bel Ami devenise o firma de prestigiu, sute de clienti ii treceau zilnic pragul, in vreme ce atelierele concurente din gang erau din ce in ce mai goale. Fratii Radoias erau cei mai apreciati si iubiti fotografi din oras, dar si cei mai dusmaniti de catre colegii lor de breasla. "Ne urau de moarte, in doi, trei ani, le-am luat cam toti clientii, si cei mai multi dintre ei au dat faliment. Pentru ca noi faceam fotografii de calitate, ne perfectionam tot timpul, mergeam la tot felul de cursuri prin Bucuresti, in vreme ce ei intrasera intr-o rutina, lucrau cu aparate invechite si asta se vedea imediat in calitatea fotografiei".
In 1950, intr-o zi frumoasa de inceput de toamna, a trecut pragul firmei un tanar subtirel, cu ochii verzi si parul valvoi. Era insotit de o fetiscana ireal de frumoasa, cu niste ochi stralucitori si un buchet de albastrele in piept. Au intrat tinandu-se de mana, cu pasi leganati, plutind ca doi ingeri luminosi, abia coborati dintre nori. El ii spunea "Scumpita" si o alinta incontinuu, cu mangaieri si soapte poznase. Ea lasa mereu privirea sfioasa in jos, mustacind dulce de-atata fericire. Aveau cam 17 ani, adica tot atat cat avea si Petre Radoias. Junele cu parul zbarlit a scos dintr-un buzunar o rola de film, a pus-o pe tejghea si a zis: "Aici e o poveste de dragoste. Se poate sa o aflam si noi si sa ne-o aducem aminte?". Articula cuvintele intr-un mod straniu, de parca le-ar fi cantat. Apoi a cuprins din nou mana fetei, sorbindu-i chipul si luand-o incet spre iesire. Totul s-a intamplat rapid, ca intr-o bucatica de vis, din care nu mai ramane decat o mireasma. Tanarul acela era Nichita Stanescu, pe-atunci elev la Liceul "Sfintii Petru si Pavel" din Ploiesti. Iar ea, adica Scumpita, era prima lui dragoste. A doua zi, mesterul fotograf a developat filmul, afland si el povestea lor de iubire. Fiecare fotografie era un poem, fiecare detaliu era o metafora. Niciodata, in toata cariera lui, n-a vazut imagini mai frumoase. "O fotografie adevarata e aceea care spune o poveste. Un simplu zambet care te starneste sa-ti inchipui ceva, un sarut care iti lasa parca un parfum. Fotografiile cu Nichita si Scumpita erau halucinante. Erau parca niste secvente dintr-un film de arta, fiecare imagine transmitea o emotie cum rar mi-a fost dat sa simt". Din acea zi, Nichita venea tot mai des la Bel Ami. Nimeni nu banuia atunci ca tanarul acela, nauc de-atata iubire, avea sa fie peste cativa ani marele poet al necuvintelor. Si totusi, Petre Radoias simtea parca ceva special in firea lui. Sutele de fotografii pe care i le-a facut ii ofereau mereu prilejul sa fie martorul povestilor lui si, intr-un fel misterios, sa-l indrageasca tot mai mult. Totodata, complicitatea asta a lor parea sa-i inspire si junelui Nichita o oarecare afectiune pentru mesterul fotograf. Era tot timpul tandru, ii vorbea cordial, ii admira sincer harul si, uneori, ii aducea chiar si cate o carte cadou. Prietenia lor tainica a durat vreo doi ani. In 1952, Nichita a incetat sa mai vina la Bel Ami. Era deja student la Facultatea de Filologie din Bucuresti. Tot atunci, Petre Radoias a intalnit si el prima iubire. Avea ordin de la fratele sau mai mare sa faca fotografii la un campionat regional de baschet. Ea juca in echipa liceului "Ion Luca Caragiale". O fata ce radia de frumusete. El insa era foarte timid, nu indraznea nici macar s-o priveasca. Abia dupa vreo saptamana si-a luat inima in dinti si a invitat-o in oras. A urmat o poveste de vis, cu nopti nesfarsite de poezie si extaz, in care a aflat pentru prima oara puterea halucinanta a unei mangaieri sau gustul de miere al sarutului. Dupa aproape un an, ea a terminat liceul si a intrat la Facultatea de Medicina din Bucuresti. Se iveau deja primele semne amare ale unui sfarsit. Complexele de inferioritate ramase dupa renuntarea la scoala mocneau in el in fiecare zi. Cum sa mai poata sta el, un biet fotograf cu patru clase, alaturi de o fata frumoasa, studenta la medicina? Se intalneau tot mai rar, o vizita la camin, si parca se pravalea cerul peste el atunci cand vedea cum o curteaza colegii. ""Leaga-ti iapa un' ti-e teapa." Asa imi spunea mereu tata atunci cand incercam sa ma cocot mai sus decat imi permiteau puterile. Poate ca n-a fost bine asa, vorbele astea imi dadeau mereu peste mana atunci cand poate voiam sa-mi depasesc conditia". Despartirea asta a fost pentru el o tragedie cumplita. A plans mult, s-a zvarcolit nopti la rand, fiecare locsor al orasului ii trezea amintiri care ii intepau inima. Si totusi, momentul asta urat i-a fost mai tarziu de mare folos. Dorinta de a-si invinge complexele a devenit de atunci unicul scop al vietii sale. In anii care au urmat, a citit pe rupte, a invatat doua limbi la perfectie, a calatorit in toate colturile lumii, obisnuindu-se sa traiasca printre oameni de la care avea mereu prilejul sa invete ceva.
Visul de miere si soare
Era prin vara anului 1963. Arsita mare, oamenii amortiti si strazile aproape pustii. Pe usa pravaliei a intrat intr-o dimineata un domn gusat, in costum bleumarin, cu privirea incruntata. A dat o raita prin toate odaile si-apoi s-a apropiat de tanarul fotograf. "Tu esti Petre Radoias? Ai ordin in cateva zile sa parasesti pravalia. Ramane doar fratele tau aici, fara nici un salariat. Sa-i spui si lui treaba asta. Ai auzit de exploatarea omului de catre om? Asta face frati-tu cu tine, ba! Ai auzit? Du-te la munca la camp sau in fabrici, ca-i plina tara de trantori ca voi". Era un activist abia sosit in oras, detasat de la centru cu misiuni grele de propaganda si eliminare a capitalistilor verosi. A doua zi, Petre Radoias a intrat in audienta la Dumitru Balalia, prim-secretar al Regiunii Ploiesti, cerandu-i ajutorul. Se cunosteau bine, la Bel Ami isi faceau fotografii toti maharii vremii. Situatia a fost rezolvata cu un simplu telefon. Petre Radoias a fost imediat angajat la Muzeul Regional de Istorie, devenind fotograful personal al uriasului profesor Nicolae Simache, intemeietorul neobosit al celor mai importante muzee din Prahova de astazi. "Pentru mine era o onoare enorma sa lucrez pentru un asemenea om. A fost cea mai mare personalitate a orasului, a lasat in urma comori nepretuite ale istoriei noastre. Fusese studentul favorit al lui Nicolae Iorga, era singurul student care avea acces la biblioteca personala a marelui istoric". In anii aceia, Nicolae Simache era director al Muzeului Regional de Istorie Ploiesti si director al liceului "Sfintii Petru si Pavel", unde, vreme de patru ani, l-a avut elev pe Nichita Stanescu, pe atunci consemnat in catalog cu numele Stanescu Hristea Nichita. Mai tarziu, poetul chiar avea sa lase scrise cateva amintiri si impresii despre celebrul sau profesor: "Profesorul meu de istorie, Nicolae Simache, un stralucit savant si un mare pedagog, mi-a zis intr-o zi: "Ma, tu faci publicistica, Stanescu Hristea este un nume de soldat mort la Marasesti, n-o sa te citeasca nimeni; te cheama si Nichita, ia pune-l inainte, ca se izbeste aiurea de Stanescu si te tine lumea minte. Sa semnezi cu Nichita Stanescu, fiindca un mare poet are nevoie de un nume cu rezonanta". Si atunci am semnat Nichita...". Vreme de noua ani, tanarul fotograf Petre Radoias a fost cel mai devotat si de nadejde camarad al profesorului Simache. A muncit, alaturi de el, la crearea a 14 muzee. Zilnic il trimitea prin tara dupa tot felul de materiale, colectii, fotografii, documente. A intrat in case mari, a cunoscut indeaproape oameni grei ai culturii, a stat de vorba cu ei, le-a cunoscut familiile, tabieturile. Zoe Dumitrescu Busulenga, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Toma Caragiu, Ecaterina Logadi, Gheorghe Cristescu Plapumaru sunt doar cateva nume din lunga lista a personalitatilor pe care le vizita frecvent. De la Ecaterina Logadi, fiica lui Caragiale, a aflat povesti nestiute despre tatal sau, Toma Caragiu i-a oferit o colaborare la teatrul pe care-l conducea in Ploiesti, de la Plapumaru a aflat adevarata istorie a Partidului Comunist. "Treaba mea era sa fac fotografii dupa tot felul de documente, tablouri sau alte materiale. Cele mai frumoase amintiri le am din casa Ecaterinei Logadi, unde am fost vreo trei zile la rand. Am facut acolo 715 fotografii dupa documente, scrisori. Pregateam muzeul Ion Luca Caragiale din Ploiesti. Ea avea vreo 77 de ani, era deosebit de amabila, ma servea tot timpul cu dulceata, cafea, fructe, statea de vorba cu mocofanul de mine ore in sir, de parca ne-am fi stiut de-o viata. Zicea adesea ca il mosteneste pe taica-sau, pe Caragiale, ca si lui ii placea sa sporovaiasca cu oamenii simpli, de la ei inspirandu-se cel mai bine in tot ce scria". Au fost anii lui cei mai luminosi. Zi de zi, lucra alaturi de Simache pana seara tarziu. Apoi mergea la Bel Ami, unde inca mai colabora pe ascuns. In februarie 1968, a cunoscut o fata care chiar de la prima vedere i-a cam pus inima pe jar. Nu era o mare frumusete, insa avea un farmec ascuns, o stralucire misterioasa. O chema Mariana si era cu 15 ani mai tanara decat el. Dupa doar cateva intalniri, s-a indragostit nebuneste. "Avea ceva ireal. Nu se parfuma niciodata, dar pielea ei avea o aroma care ma innebunea. In plus, n-am vazut niciodata niste ochi atat de expresivi. Nici nu era nevoie sa vorbeasca, stiam tot timpul doar din priviri ce se intampla cu ea. A fost minunea vietii mele, am iubit-o ca un nebun". Pe 14 iunie 1968, s-au casatorit. Au urmat zile in sir pline de miere si soare. Nimic nu mai era trist pe lume, nici un neajuns nu-i mai putea intuneca sufletul. Avea totul langa el, in fiecare dimineata isi lua elixirul, simtindu-i parfumul ori sorbindu-i stralucirea din ochi. Dupa doi ani, ea a ramas insarcinata. Iubea enorm copiii, iar implinirea asta dadea chipului ei o lumina miraculoasa. Au inceput sa pregateasca deja camera pruncului, sa-i cumpere scutece, haine, jucarii, landou, patut, asternuturi. Apoi, dupa fix noua luni, au aparut semnele. A dus-o numaidecat la maternitate si pe urma a ramas pe coridor sa astepte. A stat acolo trei ore, lungi cat trei vieti de calvar. La sfarsit, a venit la el un medic si i-a spus, cu glas stins, ca doamna lui a murit. Si ca a luat si copilul cu ea. Miracolul vietii lui s-a stins brusc si necrutator. Dupa trei ani, visul lui plin de miere si soare s-a naruit intr-o clipa. Petre Radoias sta in fata mea, in orasul asta de sticla, si plange ca un copil. Au trecut de atunci 41 de ani, dar n-a mai visat niciodata la fel de frumos.
La numai un an de la cumplita drama, s-a stins si profesorul Simache, mentorul lui cel mai drag. A fost o mare tristete in oras, oameni cu atata har si inflacarare se nasc o data la o mie de ani. Cu aceasta noua durere in suflet, viata lui Petre Radoias se intuneca tot mai mult. Era din nou singur intr-un oras ruinat si intesat cu santiere. Bel Ami avea inca faima, dar el nu mai voia sa se intoarca acolo. In ianuarie 1973, i-a cerut primarului aprobare pentru a-si deschide propriul atelier. A obtinut-o numaidecat, era cunoscut in tot orasul, avea pretutindeni usile deschise. Si-a gasit apoi un spatiu in zona centrala si in luna martie a facut prima fotografie in noua lui firma. Era portretul unei fetite care purta pe cap un clop maramuresean. Pravalia se numea "Foto Baby" si clientii cei mai numerosi erau copiii. In scurt timp, la usa firmei era zilnic coada. Facea albume pentru scoala, tablouri de promotii, poze de buletin, dar si pliante lucrate frumos. Uneori, cand era vorba de vreo obligatie speciala, mai mergea chiar si la nunti ori botezuri. Toata lumea stia ca e cel mai bun fotograf din oras. Popularitatea lui insa i-a adus si necazuri. L-au chemat de cinci ori la Securitate, incercand sa-l racoleze ca informator. A refuzat cu incapatanare, motivand mereu ca structura si educatia lui nu-i dau voie sa vorbeasca pe nimeni de rau. Pana la urma l-au lasat in pace, ba chiar i-au dat voie sa iasa in strainatate. Totul parea minunat in viata lui, insa pustiul lasat de disparitia femeii iubite inca il chinuia cumplit. Spre sfarsitul anului, l-a vizitat la atelier o clienta mai veche, care l-a intrebat daca n-ar vrea sa ia lectii de limba germana. Avea ea o cunostinta, profesoara de germana, care trecea printr-o situatie delicata si avea nevoie mare de bani. Radoias a acceptat si a propus o prima lectie chiar a doua zi dimineata. Fix la ora stabilita, s-a pomenit in prag cu o fetiscana sfioasa, care abia a mormait un salut in limba germana. O chema Alexandra Hedda. Era halucinant de frumoasa, chipul ei avea contururi perfecte si-o stralucire care te paraliza. S-au asezat la o masa, fata in fata, si-au inceput sa vorbeasca. Totul se derula ca intr-o memorabila secventa de film. Usor, usor, au inceput sa-si spuna amandoi povestea vietii. El cu pruncul si iubita in mormant, ea, parasita de-un barbat dement si lasata pe strada, cu un copil de numai un an. Povesteau pe rand si plangeau impreuna. Se consolau apoi reciproc si, dupa doua ore, au inteles amandoi ca momentul acela e un inceput de poveste. O poveste care a durat sase ani, cu zile luminoase si nopti de poezie, cu impliniri si incercari imblanzite mereu cu vorbe mangaietoare. Ceva insa era subred in toata povestea asta. Un betesug tainic il mai chinuia. Aproape pe nesimtite, gandul si sufletul lui erau mereu departe, la sotia care intrase in mormant. Dupa sase ani, Alexandra l-a intrebat daca ar vrea sa se insoare cu ea. I-a raspuns sincer ca nu, inventand tot felul de argumente usoare. S-au despartit firesc, cu o durere cumpatata. De-atunci n-a mai vrut sa cunoasca nici o alta iubire, desi multe femei clocoteau in jurul lui. Era inca chipes, elegant, faimos, cu multi bani si din cale-afara de generos. A preferat insa sa se dedice total muncii lui de fotograf. Ramanea in atelier pana noaptea tarziu, cautand parca sa amane intoarcerea in singuratatea de acasa. Vreme de zece ani a continuat sa faca fotografii. Sute de mii de cartoane, de piedici in calea uitarii. Apoi a cazut Ceausescu si vremurile au luat-o razna. Au aparut aparate noi de fotografiat, calculatoare, programe de prelucrare, iar el a obosit sa mai tina pasul. S-a retras la casa lui, lasand pravalia in grija unei nepoate. Astazi, atelierul se numeste ca la inceput, Bel Ami. In rest insa, nimic nu mai e ca atunci. Viata lui e tot mai pustie, orasul ii e tot mai strain si urat, iar fotografiile nu mai au nici un fior. A lasat in urma lui mii de amintiri care inca mai stau prin sertare sau prin muzeele orasului. Candva, avea si el in podul casei o valiza din lemn plina cu fotografii. Intr-o zi, a venit la el un nepot si i-a luat valiza sa plece in armata. De atunci, parca nici amintiri nu mai are, iar din tot trecutul lui n-a mai ramas decat o vitrina prafuita si goala.