GANDURI INTERZISE

Cititor Formula AS
* Le avem fiecare. Ganduri care ne sperie sau care ne starnesc dorinte ascunse. Uneori se manifesta ca niste simple strafulgerari. Alteori ne distrug viata. De unde vin? Sa ne rusinam pentru ele? Sa ne simtim vinovati? Ce inseamna de fapt? O intrebare pe care si-o pune si autorul textului pe care il publicam *

Vazand semnatura unui barbat intr-unul din numerele trecute ale revistei, m-am gandit sa va scriu si eu. Nu ca sa cer ajutor, fiindca nu mai imi e de folos, ci in speranta ca marturi­sin­du-mi povestea voi intelege mai bine criza prin care am tre­cut, perioada aceea de bezna a vietii mele, cand patima mi-a intunecat mintile. O patima nefireasca, bolnava, cu care am luptat, pe care am invins-o, dar care m-a costat casnicia si o sotie pe care o regret.

O dimineata de vara

Gandul a venit ca un fulger: "Doamne, cat de fru­moasa e! Ce trup superb!". Stateam la umbra pe ve­randa invelita in glicina, iar ea trecea peste pajistea inverzita, indreptandu-se spre raul ce curge prin dosul casei. O casa mica, dar asezata intr-un paradis de ver­deata, de la marginea unui sat. Eram in va­can­ta, era vara, Diana, fata sotiei mele din prima casatorie, toc­mai implinise 17 ani si urma sa o sarbatorim in fa­milie. Acum mergea prin iarba desculta, cantand, cu o palarie de soare pe cap, imbracata cu o rochie subtire si trans­parenta, prin care se vedea linia gratioasa a tru­pului ce pornise sa se implineasca. Brusc, am simtit o sagetatura in inima si sangele mi s-a urcat la cap. N-am vrut, totusi, sa cred ca ceea ce simt este adevarat. Eram emo­tionat, atatat, senzatia pe care o traiam nu era a unui pa­rinte. Fata care trecea prin iarba imi placea, ma atra­gea, ma uitam la Diana, propria mea fiica adoptiva, ca la o femeie.
M-am dus in bucatarie sa-mi fac o cafea. Ceva mai tarziu, cand a intrat in casa, cu un buchet de margarete in maini, am simtit din nou emotia aceea punand sta­panire pe mine, un nod in gat, care n-avea sa mai dis­para de atunci inainte, in prezenta ei.
O cunosc pe Diana de cand avea sase ani. O pitica de fata, cu ochi albastri si nasul in vant. M-am cunoscut cu mama ei la un curs de perfectionare in Germania, eram amandoi specialisti in gimnastica medicala, di­vortati, fara chef de o noua relatie. Dupa intoarcerea in tara, legatura noastra a fost la inceput mai degraba prieteneasca, decat erotica, dupa care a urmat o relatie la distanta, de week-end. Dar incet-incet, ne-am indra­gostit. De fapt, Cornelia nu era genul meu, mi se parea un pic cam plinuta, dar firea ei a contat mai mult decat cor­­pul ei. Pana cand am avut langa mine, in casa, un corp zvelt si tanar, fara nici un cusur. Iar el ii apartinea fiicei mele adoptive, Diana, pe care incepusem sa o rav­­nesc, cu mult mai mult decat o ravnisem vreodata pe mama ei. La inceput au fost gandurile. Era suficient sa ma gandesc la Diana ca sa simt, pur si simplu, ca zbor. Era suficient sa stau in pat, cu ochii inchisi, si sa-mi aduc imaginea ei in minte, ca sa ma simt usor si tanar, visator si indragostit. Mi-o imaginam cum iese din apa raului, rece, si eu o infasuram in halatul de baie, ca sa nu-i fie frig. Cum ii prindeam o floare al­bastra dupa ureche... Nu mi-as fi ima­ginat niciodata ca un om asa de matur si de ase­zat ca si mine poate fi ravasit de o fe­meie-copil.
Cu timpul, visele acestea au devenit o parte per­manenta din viata mea. Cand eram singur, imi lasam fantezia sa-si faca de cap. O stran­geam in brate si-o sarutam, ea se lipea de mine, eram atata de aprins, cum nu mai fusesem de mult. Dar era si multa rusine in inima mea. Rusine si neputinta. Nu voiam sa-mi risc relatia cu Cornelia, dar presim­team tragedia, anume - ca nu voi putea multa vreme sa traiesc cu una in brate, iar pe cealalta sa o visez. Am inceput s-o evit pe Diana, imi fe­ream privirea, cand mergea pe strada in fata mea, in­cercam sa-i evit prezenta si in casa, dar ea se comporta cu aceeasi naturalete ca si inainte, ma saruta dimineata, umbla prin casa in sort, trecand spre bucatarie ca sa-si faca un sendvici. Iar eu transpiram ca un pusti care se uita prin gaura cheii cum se dezbraca o femeie...

In ceata

Relatia mea cu Cornelia s-a racit tot mai mult. Observase, cu siguranta, ceva, dar nu s-a plans niciodata. Fusese totdeauna cu capul pe umeri si se gandea, probabil, ca toana asta de barbat aflat in pragul varstei de 50 de ani e ceva tre­ca­tor. Dar ceea ce nu stia era mult mai periculos: ca de cate ori incercam sa ma apropii de ea, intre noi era tot­deauna Diana. Imaginea ei. Trupul ei asa de tanar si un­duios. M-am indepartat tot mai mult de Cornelia, invocand oboseala si stresul, dureri de cap. Nu puteam sa o strang in brate, in timp ce ma gandeam la fiica ei! Mai tarziu, cand am vorbit cu un preot despre proble­mele mele, mi-a spus ca toti barbatii, chiar si calugarii, sunt incercati de ganduri erotice, ca unii lupta cu ele toata viata pentru a le putea birui. Dar asta nu mi-a linistit constiinta. Patima imaginatiei mele locuia cu mine, in casa, era fiica sotiei mele, iar faptul ca nu eram tatal ei biologic nu micsora cu nimic dorinta din mintea si trupul meu.
Faptul ca sentimentele si visele mele erau secrete le facea cu atat mai puternice. Involuntar, am inceput sa ma port sever cu Diana, pentru ca nu voiam ca sotia mea sa aiba banuieli. Nici la scoala n-o mai duceam cu masina, desi plecam de-acasa amandoi la aceeasi ora, si ma bucuram la finalurile de saptamana cand Diana mergea cateva zile la tatal ei. Imi controlam tot mai mult comportamentul in familie. Bataile cu perne de altadata, statul imbratisati, toti trei, la televizor, erau de neimaginat. Cu adevarat bine si relaxat ma simteam doar cand eram singur. Asta m-a si facut sa ma gandesc la plecare. Era singura solutie cu putinta. Acum, dupa trei ani, cand ma gandesc la timpul acela, nu stiu ce-as fi putut face altfel. Dorinta si senti­men­tele ma posedau ca un drog. Eram pur si simplu obsedat de Diana. Nu stiu daca din pri­cina "marului interzis", din pricina crizei vars­tei a treia, care se spune ca ii atinge si pe bar­bati, sau, pur si simplu, pentru ca Diana se fa­cuse, cu adevarat, o fata frumoasa, o tanara fe­meie, care intr-o alta lume, cu alte varste, putea sa fie sotia mea. O sotie pe care sa o iubesc de la sine, fara sa ma straduiesc pen­tru asta. De care sa fiu, pur si simplu, indragostit. Era lim­pede: trebuia sa dispar, pentru ca sa ma eli­be­rez de obsesie si sa nu ma gandesc zi de zi: cum ar fi daca... daca as fi mai tanar... daca n-ar exista si Cornelia... daca...

Sah mat

Ar fi trebuit sa cer ajutor? Cui? Carui prie­ten poti sa-i marturisesti o enormitate ca asta, ca te-ai indragostit de fata nevestei cu care traiesti in aceeasi casa de zece ani? Sa merg la psiholog? N-am incredere in breasla asta. Am preferat sa merg la un preot batran, de care sa nu imi fie rusine si care sa-mi dea un sfat. Mi-a spus sa ma rog, sa postesc, sa merg la bise­rica, sa ma spovedesc regulat. N-am reusit. Cu toata obstinatia mea, Diana era prezenta in toate rugaciunile mele, si am considerat ca este un sacrilegiu sa le mai spun. Sunt prea slab ca sa o iau pe o asemenea cale. S-ar putea sa fie o sansa de izbavire, dar mult prea lunga pentru chinul vietii mele, cu care ma incrucisam toata ziua prin casa, luptand nebuneste cu dorinta, ca macar o singura data s-o strang in brate, sa-mi potolesc patima.
Cand n-am mai suportat tensiunea, le-am parasit pe Cornelia si Diana, mi-am luat geamantanul si am plecat. Jocul de-a v-ati ascunselea devenise periculos. Ce-i drept, cu timpul crescuse si sila de mine, dispretul, scarba ca lasasem lucrurile sa avanseze asa de mult, desi nici astazi nu stiu ce strategie ar fi trebuit sa adopt. Patima venise peste mine pe neasteptate. Nu ma mai confruntasem niciodata in viata cu asa ceva. Sunt bucuros, totusi, ca n-am dat curs niciodata pornirilor mele, ca m-am stapanit si nu m-am facut de rusine fata de fiica si de sotia mea.
Ce sa spun! Nu doresc nimanui o incercare ca a mea. Ceva urat si grotesc, din punct de vedere moral, dar care mie mi-a oferit putinele clipe de viata cand m-am simtit fericit cu adevarat, cand am visat cum n-am visat niciodata in adolescenta, cand am simtit ca sufletul poate zbura. De ce s-a intamplat asta tocmai la 50 de ani si tocmai cu fiica sotiei mele? Nu am raspuns la asemenea intrebari. Nici Corneliei nu i-am putut raspunde adevarat de ce plec. I-am spus ca traiesc o criza provocata de oboseala si ca am nevoie de pauza. "Nu minti!", mi-a spus. "Ti-ai gasit pe altcineva!". M-am gandit o clipa daca ar fi bine sa-i spun adevarul. Pacatul meu se comisese numai in gand! Nu i-am spus, am preferat sa creada ca eram cu o alta femeie si am disparut din viata ei. Mi s-a parut mai onest sa tac, de­cat sa o ranesc si mai tare povestindu-i ratacirile mele cu fiica ei. Raul era deja consumat. Imaginatia fusese mai puternica decat mine. Traisem o mare pa­siune in gand. Dar cat de mare! Neputinta atingerii exacerbeaza enorm sentimentele, asa cred. Cred ca "nebunii din dragoste" sunt cei care nu s-au imbratisat niciodata, constransi sa traiasca iubirea in gand.
Nu stiu cum ma veti judeca dupa aceasta scrisoare. Chiar daca povestea pe care v-am spus-o cu atata sin­ceritate s-a sfarsit si e incheiata definitiv, m-ar interesa sa aflu daca existau si alte "miscari" mai inteli­gente pe tabla de sah, daca ar fi existat o alta solutie in afara de fuga. Dupa cele intamplate, nu cred ca exista vreun om care sa fie ferit de asemenea dorinte obscure, de pa­ti­ma, indiferent cat de imorala e ea. Vine ca un cutremur, ca fulgerul, ca napasta! Nu te poti apara. Eu n-am pu­tut. N-am stiut cum sa lupt. Cu toate astea, desi viata mi-e sfaramata, sunt bucuros ca am avut sansa asta, venita aiurea si stramb, sa fiu indragostit cu adevarat. O iubire traita in gand, dar cu o intensitate letala. Poate ca am murit si eu intr-un fel...
CONSTANTIN