ANIVERSAREA

Cititor Formula AS
Pentru ca, peste foarte putin timp, sotul meu si cu mine implinim cateva decenii de la casa­to­ria noastra neobisnuita, va rog sa-mi permiteti sa v-o povestesc. Iata cum a fost:

Vara anului 1941. Ofensiva armatei romane recu­ce­reste Basarabia si elibereaza orasul Chisinau de co­tro­pitori. Era razboi. Si lo­godnicul meu, Ionel, ser­gen­tul Ion Balanescu, din Regimentul 24 infan­terie, era acolo. De luni si luni de zile, fusese concen­trat pe zo­na pentru acest dez­no­da­mant, timp in care doua doruri se zbuciu­mau in sufletul lui. Sa treaca Prutul pentru eli­be­rarea Basa­ra­biei si sa-si im­plineasca dra­gos­tea prin casa­torie. Pri­meam rar vesti de la el, si-n ul­ti­ma carte postala, mo­totolita si murdara, imi scria in cateva ran­duri ca e sanatos. Nimic de­osebit fata de celelalte scrisori, numai ca, de data aceasta, adresa lui l-a pus pe ganduri pe ta­tal meu, care fa­cuse si el raz­boiul in anul 1916. "E in ba­talionul de asalt", spuse tata in­grijorat. "Il asteapta lupte grele". Dar nu trecu mult de la aceas­­ta veste, cand ne pome­nim cu Ionel la noi in prag. Am navalit toti cu intrebarile pe el. Ce se in­tam­plase? Se ispra­vise razboiul? Cum ve­nise? Ce era ba­talionul de asalt? Cat statea? Pe rand veni­ra si ras­punsurile. Pana la noi ordine, situatia pe front era sta­tio­nara. Ve­­nise cu o masina cu misiuni militare la co­man­da­ment. Ba­talionul de asalt era o unitate de vo­luntari dotati cu spi­rit de sacrificiu. Re­com­pensele pen­tru misiunile indeplinite con­stau in donatii de pamant sau con­cedii. Ionel nu voia pa­mant, dar dorea ne­spus sa vina acasa. Si iata-l acum pe Ionel - inalt, sub­tire, curat la fata, cu ochi albastri si cautatura ho­ta­rata, imbracat in haine mili­ta­re si cu casca de raz­boi pe cap. O aparitie tulbu­ra­toare pe strazile Bucu­restiului, caci venea de-acolo, de pe front. Iata-l aler­gand infrigurat dupa acte pentru - da! -, pentru ca­sa­toria cu mine. La Primaria secto­rului 3 al­bastru, la Patriarhie, la Liceul "Domnita Ilea­na" - pen­tru scoa­terea unui certificat de absol­vire a scolii mele (din pacate, neterminata).
Era a doua zi din cele trei zile de permisie, si la ora convenita m-am infatisat cu tata la primarie. Ri­tualul obisnuit - cu ofiterul starii civile, cu parintii si mirii, cu martorii - se desfasura intocmai, cand, ia­ta, ceremo­nia­lul este oprit. "Mireasa (o fatuca mla­die, 'naltuta, cu ochi verzi si par castaniu), mi­rea­sa e minora", spuse functio­narul primariei. "Tre­buie si consimtamantul ma­mei". (Imi mai trebuiau patru luni pana la majoratul legal, care era, pe atunci, la 21 de ani.) In graba, Ionel se repe­de acasa, o ia pe mama pe sus, si casatoria se face sim­plu si linistit. Cele doua familii reunite in jurul celor doi miri au poposit apoi la restaurantul "Calul Balan", proas­pat deschis. Si proaspete erau si pre­pa­ratele culinare, si "balan" interiorul localului.
Aci, fac o mica paranteza pentru a arata ca atat ma­ma, dar mai ales tata, ne crescusera pe noi, cei patru copii, dupa prin­cipii severe. Printre altele, tata nu ne lasa sa-i spunem "sarut mana", necum sa i-o sarutam. Iar acum, imi face un semn dis­cret sa vin intr-un loc retras, si eu imi spun stingherita ca a sosit, in sfarsit, momentul aces­tui gest filial, cand tata ma ia de mana si-mi zice: "Sa nu-i spui niciodata sotului tau ca sta in casele tale" si harst, in loc de sarutare, imi trage o palma pe obraz. Peste foarte multi ani, aflu de la Ionel ca si pe el tata l-a felicitat in modul acesta original, spu­nandu-i: "Orice ai face in viata ta, totdeauna fami­lia sa-ti fie familie" si, harst, si lui o palma pe obraz. Dupa aceste felicitari atat de origi­nale, fiecare a mers la casa lui. In a treia zi de permisie, dimi­neata, m-am intalnit cu Ionel in Cismigiu, apoi am mers impre­una la el aca­sa. Statea cu mai­cuta lui, in doua camarute, pe Bule­var­dul Banul Manta. Maicuta lui nu era acasa. Har­tia al­bas­tra de la ferestrele camerei punea in penum­bra lu­crurile din odaie. Parca vad si acum du­la­pul, masa, pa­tul, scaunele. Pe masa erau o carafa cu apa, doua lin­gurite si un borcan cu dulceata aurie. Si reali­ta­tea a fost pe masura vise­lor...
Dupa-amiaza, Ionel a plecat pe front cu aceeasi masina cu care venise si, poate nu este de crezut, dar s-a intors teafar aca­sa, cand l-au demobilizat. Si Dum­­nezeu, soarta sau strategia razboiului au vrut ca ba­ta­lionul de asalt sa nu traga nici un glont. In schimb, re­gi­­men­tul din care s-a for­mat acest bata­lion a fost de­cimat in lupte...
Noi am facut nunta la biserica, apoi viata s-a scurs cu prevazutele si ne­prevazutele ei. A venit nas­terea copiilor nostri, apoi moartea parintilor, a trecut ca in zbor dulcea copilarie si adolescenta a fetelor noastre, au venit si casatoria lor, copiii lor, ba­tra­netea noastra.
In tot acest timp, deasupra casei noastre a planat ari­­pa protectoare a dragostei si a credintei. Si-n fie­ca­re toam­na, pe 6 octombrie, mai adaugam un an ca­sato­riei noastre. Toamna aceasta implinim 59 de ani.
Aceasta a fost povestea noastra de dragoste. Si mai este.

MAGDALENA BALANESCU - Bucuresti

Fotografii document, preluate din albumul "Romania- simplitatea pierduta" de Ernest Bernea